Am făcut contextul pentru a sublinia că victoria a fost cu atât mai grea cu cât momentul a fost unul dificil, când evoluţiile din justiţia de la Chişinău au creat revoltă la nivelul statelor europene, însă acestea nu au confundat situaţia internă cu evoluţiile şi justeţea încălcării dreptului internaţional de către Rusia şi au acordat un vot covârşitor, cu toate statele membre NATO şi UE votând pentru rezoluţie. State care, altfel, ar fi fost reticente în a cauţiona azi Chişinăul, până la soluţionarea cauzei validării alegerilor locale anticipate.

A fost un efort major şi conjugat, care a generat o rezoluţie negociată, cu formulări nici nemaipomenite, nici rezervate şi generale, ci extrem de clară în afirmaţiile sale. În document, referirea la Declaraţia finală a summitului OSCE de la Istanbul, 1999, a fost relevantă, acolo unde, în contextul adoptării Tratatului Forţelor Convenţionale în Europa adaptat, a marcat angajamentul semnatarilor – inclusiv Federaţia Rusă – privind retragerea trupelor din Republica Moldova şi Georgia. E adevărat că Rusia s-a retras din Tratatul CFE explicit, în 2007, deşi a anunţat că respectă în continuare prevederile. Nu că ar fi făcut-o, bineînţeles, din contra, după anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, am ieşit cu totul din regulile şi prevederile acordului.

Cineva ar pune în discuţie relevanţa documentului, greutatea sa şi ar analiza prin finalitate ce înseamnă el, adică dacă se vor retrage trupele şi armamentele cum prevede rezoluţia. Fireşte că nu vorbim în aceşti termeni: o ştie toată lumea, o ştiu şi cei care au votat, şi iniţiatorii, Rusia nu-şi va retrage trupele şi armamentele pentru că i-o cere Adunarea Generală a ONU. Nu a făcut-o cu cele două Rezoluţii anterioare pe Ucraina şi Crimeea. Însă deja va fi expusă public şi va începe un anumit tip de presiune a existenţei unui asemenea document, care, altfel, nu poate fi explicat şi prezentat ca făcând parte din elementele pe care Moscova le respectă. Rusia subliniază astfel, fără aparenţe şi nuanţe, că nu respectă (din nou) dreptul internaţional şi o hotărâre legală şi validă a comunităţii internaţionale, o Rezoluţie a Adunării Generale a ONU care reprezintă, de astăzi, o bază juridică validă şi solidă a solicitării constante a retragerii trupelor de pe teritoriul său, Republica Moldova fiind un stat care nu a consimţit la prezenţa trupelor ruse pe teritoriul său.

Cert e că documentul e foarte important pentru Republica Moldova. E foarte important pentru că reafirmă, după 20 de ani, retragerea trupelor ruse, în cel mai prestigios şi mai extins for internaţional, Adunarea Generală a ONU.

Mai mult, Rezoluţia a avut printre sponsori toate statele din regiune – Republica Moldova iniţiator, Ucraina şi România co-sponsori - alături de alte state. E un semn extrem de important şi marchează hotărârea tuturor statelor din regiune, cele afectate, privind această prezenţa a trupelor şi armamentelor în coasta Ucrainei şi la 150 km de Prut. În plus, mai există şi acordul între Chişinău şi Kiev privind crearea unui coridor pentru a permite ieşirea trupelor ruse aflate în raioanele de Răsărit ale Republicii Moldova către statul de origine, Rusia. Deci şi motivaţia imposibilităţii retragerii acestor trupe din lipsa culoarului de retragere dispare.

Aici, Rusia va trebui să acceseze inventivitatea sa diplomatică, însă cu tot mai puţine mijloace şi neconvingător, pentru a explica de ce nu se retrage din regiune. Aceasta fie recunoaşte Transnistria ca stat, susţinând că alt stat ar trebui să dea acordul pentru retragerea trupelor, nu Republica Moldova – dar acţiunea s-ar petrece după adoptarea rezoluţiei şi ca efect al acesteia, deci ar fi ostentativă şi problematică - fie inventează o altă formulă pentru a „retrage” GOTR şi a „uita” în urmă o altă formă militară care să acopere această prezenţă.

Cert e că documentul e foarte important pentru Republica Moldova. E foarte important pentru că reafirmă, după 20 de ani, retragerea trupelor ruse, în cel mai prestigios şi mai extins for internaţional, Adunarea Generală a ONU. E un document chiar mai puternic decât Declaraţia finală a OSCE de la Istanbul. Cu deosebirea că acolo semnase şi Rusia acordul retragerii trupelor, semnătură interpretată corect şi drept angajament. Dar Rusia nu a respectat nici acordul explicit Elţîn-Snegur din 1994 , care prevedea retragerea până în 1997.

Apoi e important pentru că, pe baza unui asemenea document, pot urma alte acţiuni interne care să traducă această Rezoluţie în legislaţia Republicii Moldova, cu relevanţă în materie. De exemplu, pe această bază, se poate declara legal prezenţa militară rusă drept „trupe de ocupaţie” şi se poate anula orice formulă de tranzit prin aeroportul Chişinău a personalului şi a oricăror categorii de echipament şi armament. Şi Ucraina poate proceda la fel, blocând orice achiziţii pentru aceste trupe. În orice caz, presiunea poate să crească pe trupele ruse din regiune.

Cum va fi valorificată această victorie şi acest document? Revine autorităţilor Republicii Moldova să o stabilească în viitor. Într-un context de credibilitate şi legitimitate. Adică un demers care nu poate fi declanşat, nu înainte de a rezolva problema Hotărârii definitive şi irevocabile care să închidă tema alegerilor locale fără să altereze dosarul electoral bun al său încă din 1994. Şi fără să-şi altereze grav relaţiile cu toţi partenerii externi. Fireşte că e vorba despre justiţie, dar aici costurile majore pentru Republica Moldova şi autorităţile aflate în funcţiile din stat nu pot să fie eludate.

Sunt de reţinut statele care au votat împotriva Rezoluţiei - doar 15, e adevărat.

De reţinut şi costul major încasat de către Republica Moldova chiar în dezbaterea în Adunarea Generală a ONU, acolo unde reprezentantul Rusiei a subliniat, ca argument al amânării dezbaterii, ulterior ca argument pentru votul „împotrivă”, poziţia divergentă a Preşedintelui Igor Dodon pe această temă, susţinând că Republica Moldova însăşi, în întregime, nu are o abordare comună, la nivelul autorităţilor. Şi aici, problema Preşedintelui, care reprezintă interesele Rusiei în Republica Moldova, nicidecum ale statului al cărui preşedinte este, trebuie abordată.

În plus, cred că sunt de reţinut statele care au votat împotriva Rezoluţiei - doar 15, e adevărat. Este vorba despre Rusia, fireşte, partenerii Rusiei în Uniunea vamală – Armenia şi Belarus – dar şi obişnuitele oi negre ale comunităţii internaţionale - Coreea de Nord, Iran, Myanmar, Sudanul de Sud, Sudan, Siria, Venezuela şi Zimbabwe – şi clienţii Rusiei din America de sud, pe lângă Venezuela lui Maduro, respectiv Nicaragua, Bolivia, şi Cuba, la care se alătură şi statul Burundi. Şi aici, trebuie ca Republica Moldova să decidă raportarea la statele care au votat împotrivă, consultări pentru a vedea motivaţiile, dar şi o raportare la această realitate pe dimensiunea diplomatică şi comercială, cu precădere cu statele cu care există schimburi relevante.