Interviu cu prozatoarea Raisa Lungu-Ploaie: „Am avut întotdeauna două lumi: una reală şi alta numai a mea“

Interviu cu prozatoarea Raisa Lungu-Ploaie: „Am avut întotdeauna două lumi: una reală şi alta numai a
mea“

Melancolică şi singuratică, prozatoarea Raisa Lungu-Ploaie a trăit mereu printre personajele ei. Refugiindu-se în acest univers, a găsit puterea să treacă peste ororile vieţii ei de coşmar.

În secolul nostru, dacă nu eşti pe Internet, nu exişti. Iar Raisa Lungu-Ploaie, ca mulţi scriitori basarabeni de altădată, este un nume străin pentru „generaţia Google“. Copiii de azi nu-i ştiu, bunăoară, pe pisoii năzdrăvani din cărţile prozatoarei, chiar dacă părinţii lor au crescut cu povestirile ei. Aş vrea s-o cunoască aşa cum am descoperit-o eu: sinceră, caldă şi jovială. La aproape 85 de ani, are o memorie fenomenală şi atâtea de povestit. Despre război, foamete, cenzură şi multe altele.    

„Adevărul“: Când v-am vizitat data trecută, mi-aţi spus că aţi început un roman autobiografic, cu elemente psihologice şi fantastice, în care vorbiţi şi despre anii de copilărie. Povestiţi-ne despre familia dumneavoastră.

Raisa Lungu-Ploaie: Tata a fost învăţător la şcoala primară. Mă duceam odată la Mihăileni (n.r. azi raionul Râşcani) s-o văd pe mama şi am luat un taxi de la Chişinău până la Bălţi. În maşină erau nişte bărbaţi care mergeau la Glodeni şi am intrat în vorbă. Când au auzit că mă duc la Mihăileni, deodată au spus: „A fost cândva un învăţător vestit în satul cela, unul Ion Ploaie“. Iată acela a fost tata.

Cred că v-aţi simţit grozav.

Sigur că da. Era erudit, avea o bibliotecă extraordinară, comanda cărţi de la Bucureşti, îi citea şi pe ruşi. Îmi scria nişte scrisori aşa de frumoase - şi referitor la lucrul meu, şi pe cine să mai citesc. Bunicul n-a vrut ca el să fie învăţător, a vrut să rămână la plug, dar el a fugit cu un tren de cărbuni la Akerman să înveţe, a terminat şi s-a întors în sat învăţător. Dar înainte de asta a luat calul şi l-a dus la popa din Zăicani. A zis: „Părinte, învaţă-mă ce trebuie să fac ca să devin învăţător“. A dat un cal pe un sfat.

Care a fost soarta lui? A avut de suferit în perioada comunistă fiindcă era intelectual?

Nu. El a fost cu satul, cu lumea şi nu s-a amestecat în niciun partid, nici atunci şi nici pe urmă. Au fost cazuri, sigur, când s-au făcut cercetări la şcoală, dar el a scăpat. Ţin minte în ’45 inspecţia din centrul raional a găsit într-o clasă portretul lui Stalin cu ochii scoşi. A doua zi au venit să caute vinovatul. Când au intrat la tata în cabinet, pe masă era un cui de boroană. Unul l-a luat şi l-a pus în geantă. A zis: „Ei, nu mai este Ivan Stepanovici aşa de prost ca să-i scoată ochii lui Stalin şi să lase cuiul pe masă“. Cred că a fost o provocare. L-au arestat apoi pe un învăţător. Era un băiat tânăr, din gospodari, avea frate la Bucureşti. La cercetări, o învăţătoare tânără din sat declarase că el a găurit tabloul.

Mama dumneavoastră era, la fel, învăţată?

Da, avea studii. A lucrat un pic învăţătoare, apoi s-a îmbolnăvit, iar pe urmă a fost profesoară de limba română. Era din Moşeni (n.r. raionul Râşcani), un sat de mazili, dintr-o familie de răzeşi – Racoviţă. A avut un unchi, Gheorghe Racoviţă, care a terminat facultatea de medicină la New York, a lucrat în România şi a murit la canal.

FOTO: Împreună cu părinţii, Maria şi Ion Ploaie

Deci aţi moştenit dragostea de carte de la părinţi?

Da. De mică am citit foarte mult: Eminescu, romanticii, tot ce-mi cădea sub mână. Pe tata îl ţin minte numai cu cartea în mână. Ţinea biblioteca în pod. A pus două scânduri între stâlpi şi a aşezat volum lângă volum. Avea un dulap cu cărţi şi în casă, iar când nu-i convenea ceva, le ducea pe astea în pod şi aducea altele în casă.

Ce s-a întâmplat cu această bibliotecă?

S-a pierdut. Ce a mai rămas am dat la Uniunea Scriitorilor. Am avut reviste „Viaţa românească“ de prin anii ’20, mai am „Adevărul literar“, câteva gazete.

Aţi copilărit la Mihăileni?

Mama s-a îmbolnăvit şi am crescut mai mult la bunici, la Moşeni, pe urmă - puţin la Mihăileni. Încă trăia tata-bătrânul. Era un om deosebit. Cu dânsul îmi încep romanul.

De la el aveţi acest nume frumos, Ploaie?

Ştiţi cum spunea bunicul? „Eu, Ştefănache Plaiu, pe mine şapte sate împrejur mă ştiu...“

Şi cum din Plaiu aţi ajuns Ploaie?

Iaca treaba asta n-o ştiu. Într-o monografie despre satul vecin, Ochiul Alb, am găsit două familii de Plaiu. Deci a fost Plaiu la început, dar cum s-a schimbat Dumnezeu ştie. 

Aţi prins şcoala românească din Basarabia. Era atât de bună cum i s-a dus vestea?

După clasele primare, am făcut Liceul „Domniţa Ileana“ din Bălţi. Da, se făcea şcoală bună la români. Am nişte procese verbale de la tata, de când veneau inspecţiile şcolare, şi acolo scrie: biblioteca are atâtea cărţi, s-au făcut atâtea lecţii, elevii au săpat şanţuri pe marginea drumului, au lucrat lotul şcolii, au pus în pepinieră 500 de salcâmi şi i-au dăruit oamenilor ca să-i planteze în jurul satului. Tata se ducea în fiecare an cu elevii la cimitir şi făcea curăţenie. Cine mai face acum asta?

FOTO: Elevă la Liceul „Domniţa Elena“ din Bălţi

Când aţi început să scrieţi?

În liceu. Ştiţi, am fost o melancolică. Am avut întotdeauna două lumi: viaţa reală şi o viaţă numai a mea. Când venea seara, mă culcam şi intram într-o cu totul altă lume. Aveam acolo oamenii mei şi vorbeam cu ei, mă duceam nu ştiu unde, în nu ştiu ce ţară...

În vise?

Nu, fiind trează. Închideam ochii şi venea peste mine cealaltă viaţă.

Aţi decis atunci să imprimaţi această lume pe hârtie?

De fapt, am început să scriu versuri şi piese. Aveam un caiet care era învelit în hârtie neagră de camuflaj, cu care se astupau ferestrele în timpul războiului. Şi la un moment dat a dispărut. Cu mulţi ani mai târziu, pe când lucram la revista „Nistru“, i-am povestit nu ştiu cum lui Arhip Cibotaru de acel caiet şi el m-a întrebat: „Era învelit în hârtie neagră şi scriai cu cerneală verde?“

De unde ştia?

El era legat cu organele acelea, dar nu mai scrieţi asta.

Tot pe atunci, când eraţi o copilă de 13 ani, izbucnise războiul...

Casa noastră era punctul de concentrare în armata sovietică. Oamenii veneau din toate satele. Era atâta lume că nu încăpea la noi în ogradă. Ţin minte că mă duceam la fântână după apă şi pe marginea cărării stătea un om cu torba în mână. L-am întrebat ceva şi el mi-a spus: „Noi suntem cinci fraţi aici“. I-au dus la război pe toţi cinci într-o zi. Cine ştie ce s-a mai întâmplat cu ei...

După ce au venit sovieticii, o parte din intelectuali a trecut Prutul. Părinţii dumneavoastră au fost printre refugiaţi?

Învăţătorii au fugit în România, dar tata (papa îi ziceam), n-a plecat. A rămas cu satul, cu elevii. S-a dus la punctul de concentrare şi s-a aşezat la o masă cu ofiţerii. Cum vedea un băiat mai deştept, cu câteva clase de liceu, scria adeverinţă că îl numeşte învăţător în cutare sat şi îl scăpa de război. Aşa a mobilizat un corp didactic.

Şi aţi trăit cu soldaţii în casă?

Da. Comandantul punctului de concentrare se numea Ceapaev. Mă temeam de dânsul, era anapoda. Avea un adjunct mai în vârstă, care probabil era un evreu, şi ca ordonanţă un soldat Vasile. Noaptea, luam cheile de la papa din buzunar, mă duceam cu o coşarcă mare la şcoală, intram în bibliotecă, umpleam coşul cu cărţi şi îl târâiam acasă. Când ajungeam aproape de casă, îmi ieşea Vasile acela în cale. Era rus şi-i plăcea să deseneze. Îmi lua coşul şi-l ducea în bucătăria de vară, unde aveam un gurar, şi aruncam cărţile acolo. Cine ştie ce s-a făcut cu ele...

V-a fost dat să înduraţi şi foametea organizată de Stalin în Basarabia. Cum aţi rezistat? 

Când s-a început foametea, am fost să vând covoare la Jmerinka. Cineva a organizat la spatele meu o bătăie ca să-mi distragă atenţia şi mi-a furat covoarele de sub nas. Când mă întorceam acasă, trenul era plin de lume. Vagoanele aveau nişte scânduri dinafară pe care stăteau oameni cu trei fire de secară sau cu ce-au mai cumpărat de mâncare din Ucraina. De prin pădurile de la Ocniţa ieşeau alţii şi trăgeau jos cu cangea sacii sau chiar oamenii.

Au fost şi cazuri de canibalism?

Au fost. Multe au fost. Iaca ţin minte veneam de la şcoală şi aveam în mână o pâine neagră, lunguţă. Învăţătorii primeau pâine. Nu departe de şcoală, mi-a ieşit înainte un bărbat, mi-a smuls pâinea din mâini, a muşcat din ea şi într-o clipă a căzut mort la picioarele mele. Tot în timpul foametei, mi-a murit un copil. Am avut atunci septicemie şi era să mor şi eu. Am trecut prin lucruri tare grele. Pot să spun că am avut o viaţă de coşmar.

În acei ani grei de război, deportări şi foamete, aţi avut misiunea de a învăţa copiii. Se ţineau de carte?   

Când am început să predau, eram o puştoaică. Aveam numai patru clase de liceu, pe urmă mi-am făcut studiile. La Jmerinka îmi furaseră şi paltonul. Aveam o rochiţă de băicuţă (n.r. aba), mi-am pus şalinca pe umeri şi aşa am ajuns învăţătoare la Sloveanca (raionul Sângerei), unde am lucrat câţiva ani. Era sfânt satul acela, cu oameni tare buni. Trăiam în şcoală, care se afla în conacul unui boier – Dombas, grec de origine. El n-a fost deportat când au venit ruşii. I-au luat tot ce avea, dar oamenii din sat n-au dat voie să-l ridice. Vezi ce înseamnă oameni de treabă? În sat, la Sloveanca, scriam pe un taburet, stând în genunchi. Acolo am scris „Războiul“ şi alte câteva povestiri mititele. Am predat apoi la Baraboi, la şcoala serală, apoi la Cimişlia – „moldoveneasca“ şi franceza. Îmi ţin minte elevii. Erau leneşi, nu învăţau. Am primit de la unul o scrisoare, îmi mulţumea că l-am învăţat literele şi datorită mie a citit multe cărţi.

Aţi făcut Filologia la institutul din Bălţi. Cât de aproape era limba predată atunci de româna literară?

Era o limbă stâlcită, desigur. Eu însă vorbeam o română frumoasă, scriam. Am avut un profesor, Zencenco, era cu studii dinainte, din Basarabia. A auzit că scriu şi m-a rugat să-i citesc ceva. Am venit într-o zi cu caieţelul, am rămas numai cu dânsul în auditoriu şi i-am citit. Mi-a spus: „Eşti scriitoare“.

Şi aşa aţi prins curaj să publicaţi?

Am început să public mai târziu, literatură pentru copii. De pildă, am o povestire pentru copii de când eram la Sloveanca. Era foamete, dar eu eram gospodină. M-am dus la Bălţi să-mi cumpăr vacă şi am venit cu ea de căpăstru pe jos. Două zile am mers. Aveam şi câteva răţuşte, dintre care una era răţoieş. Când s-a organizat colhozul, l-am dăruit colhozului. Într-o zi, când făceam lecţii, aud că bate cineva la uşă. Mă duc şi deschid: răţoiul a fugit de la colhoz şi a venit la mine, a intrat în clasă şi s-a dus printre bănci. Ca într-o poveste! (râde)

Aveţi deci şi personaje inspirate din realitate, nu doar din lumea dumneavoastră paralelă.

Da. În „Războiul“ era o istorei din viaţă. Mi-a povestit cineva despre un om care a plecat pe front în primul război mondial şi s-a întors în sat tocmai după ce-l de-al doilea război modial, după ce au venit ruşii. Ce a fost cu dânsul eu nu ştiu, dar am scris această povestire cum vine un bărbat acasă de la război. Bate la poartă, iese soţia lui care nu-l recunoaşte. „Bine trăim“, spune ea. „Da’ bărbat ai?“, întreabă el. „Iaca amuş trebuie să vină de la deal“, răspunde. Şi atunci el se întoarce şi pleacă. În „Mărţişoare“ l-am pomenit pe unul Gheorghe Pântea. Era paznic la grădina colhozului. Am fugit odată de acasă cu Evelina, fiica mea, în braţe, avea atunci o lună. Venea o ploaie şi fugeam aşa de tare că îmi bătea inima în urechi. Am ajuns la Pepeni şi când am intrat în grădină am căzut. Gheorghe Pântea m-a dus în coliba lui, stăteam pe nişte fân. Înţelegea că-mi era rău, îi era milă de mine şi voia să mă distragă. A ucis un vindereu (n.r. uliu mic) şi mi-l flutura de o aripă sub nas. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că n-am unde să mă duc şi m-am întors acasă. Pe bărbatul meu cum l-am lăsat sub masă, aşa sub masă şi l-am găsit. Nu s-a trezit în timpul ăsta. Atunci am ştiut că am să-l lepăd. Şi m-am despărţit pe urmă.

Vă făcea rău?

Nu era rău, dar bea. A avut şi el o soartă grea, care a influenţat în rău asupra lui. Nu pot să-l ocărăsc când îmi aduc aminte de dânsul, dar am plecat.

În opera dumneavoastră găsim multe eroine inteligente şi spirituale, dar văduvite de fericirea pe care o merită. De ce credeţi că suferă femeile atât de mult?

Dumnezeu a pus pe umerii femeii o greutate mai mare decât pe ai bărbatului şi de aceea suferă mai mult şi fizic, şi moral. Femeia păstrează căminul, creşte copiii. Eu, de pildă, m-am dus după vacă atâţia kilometri pe jos. Şi nu mă temeam. Pe vremea aceea umbla Filimon Bodiu, banditul cela, şi lumea îl căuta să-l prindă. La Sloveanca, jumătate de casă era şcoala şi jumătate – sovietul sătesc. Odată a tras înaintea uşii o trăsură cu militari. Eu am ieşit, iar cel care era în frunte (cred că ăsta era Bodiu, pentru că era zdravăn) m-a întrebat: „Unde-i preşedintele sovietului sătesc?“ I-am spus că nu-i, a întors trăsura şi s-a dus. El cu preşedinţii avea ce avea.

Când aţi venit la Chişinău?

Publicasem deja câte ceva şi m-au chemat la o adunare a începătorilor, în ’57. Ţin minte că m-a lăudat Emilian Bucov. A vorbit atunci şi despre alfabetul latin. Eu mă mir acum de ce literaţii noştri nu-şi aduc aminte de asta acum. Sunt oameni vii de care nu-şi aduc aminte, d-apoi de cei morţi... Doamne sfinte, a fost, de pildă, Petru Zadnipru - un poet mare. De Ion Bolduma nici nu mai zic. Toţi au făcut ceva bun, au avut grijă de sufletele oamenilor, că nimeni n-a propovăduit răul, toţi au vorbit de cinste şi frumuseţe.

FOTO: Când a împlinit 50 de ani, l-a avut printre invitaţi pe Grigore Vieru

Totuşi, unii au plătit tribut regimului sovietic...

Da, nici vorbă. Dar aşa erau timpurile şi timpurile apasă asupra omului, că n-ai încotro. Eu însă n-am scris, n-am lăudat, am fost întotdeauna separată.

Dar vi s-a cerut?

Am găsit chiar zilele astea o scrisoare în care mă plângeam lui Pavel Boţu (n.r. preşedintele Uniunii Scriitorilor pe atunci) cum îşi bate joc de mine Arhip Cibotaru că nu scriu despre partid şi că-s antisovietică. Sigur că-mi spuneau, dar eu aveam eroii mei.

Eraţi pedepsită în vreun fel?

Nu publicam cine ştie ce, onorariile erau mai mici. Erau chestii din astea.

Şi n-aţi avut nicio legătură cu partidul?

Nu am avut legătură cu niciun partid. Şi acum sunt străină de politică. Chiar m-au dat afară din Comsomol pentru că am pierdut biletul de comsomolist. Îmi uitasem haina într-o maşină şi aveam biletul în buzunar. Dar regimul acela avea şi lucruri bune.

La ce vă referiţi?

Mă uit la viaţa mea. Avem pensia 147 de ruble şi plăteam pentru lumină câte 50 de copeici pe lună fără să mă uit la contor. A venit odată un control şi, când s-au uitat la tablou, eu plătisem aproape pe doi ani înainte. Vă închipuiţi? Noi eram asiguraţi atunci. Nu eram tare eleganţi, dar nici nu umblam îmbrăcaţi aiurea. Erau casele de creaţie, aveam condiţii de muncă.

După Independenţă v-a fost mai uşor să publicaţi?

Nu prea mai scriu, dar cred că acum e aproape imposibil de publicat. Trebuie să ai bani sau sponsori. Eu socot că acum e o mulţime de hălăciugă. Şi atunci unii scriau numai ca să editeze, dar acum scrie fiecare căruia nu i-e lene.

Îi urmăriţi pe scriitorii mai noi?

Nu chiar, dar am idee.

Vă place cineva în mod special?

Nu ştiu pe cine să menţionez.

Dar din generaţia dumneavoastră cu cine prieteneaţi?

Eu am fost singuratică tare. Am fost în lumea mea. Şi acum tot aşa sunt.

Lucrările dumneavoastră se mai regăsesc în programa şcolară?

Nu ştiu, dar nici pe atunci nu prea erau. Eu am avut noroc de ruşi. Pe mine m-a publicat Moscova. Acolo mi-au apărut „Mărţişoarele“. Dar mai întâi mi-a tradus o cărticică soţia lui Stepan Scipaceov (n.r. poet rus), jurnalista Elena Zlatova. După aceasta, am primit o scrisoare de la un general din Rusia care îmi spunea că a citit cărticica mea şi-mi făcea elogii. Tot din fundul Rusiei îmi scria unul Viteazev. Am corespondat cu dânsul până s-a terminat regimul. M-a întreabat dacă nu suntem cumva rude şi mi-a spus despre doi fraţi Lungu, unul preot şi altul contrabandist. În timpul ţarismului, pe contrabandist l-au trimis în Siberia şi el acolo, fiind surghiunit, a devenit tare bogat. Acest Viteazev era nepotul lui. Mi-a scris că şi acum casa lui Lungu se află pe râul Irtîş. Mi-a trimis şi fotografia acestei familii ruseşti de oameni avuţi, cu casă de bârne.

Acest nume e, totuşi, foarte răspândit în Moldova.

Mie soacra mi-a povestit despre doi fraţi Lungu, unul popă şi altul comtrabandist. Aşa că i-am scris că suntem neamuri. Odată, mi-a bătut la uşă o asiatică şi m-a întrebat dacă sunt Raisa Ivanovna Lungu. A dus mâna la piept zicând: „Şi eu sunt Raisa Ivanovna Lungu“. Era soţia unui nepot al acelora şi venise să mă cunoască.

Din câte ştiu, cărţile dumneavoastră au fost traduse nu doar în limba rusă.

Au fost traduse şi în germană, în franceză, în engleză, în poloneză... Ţin minte că englezii au făcut o culegere de proză scurtă şi le-am dat povestirea „Ştii tu cum râde soarele?“. Erau scriitori din toate republicile sovietice, însă de la noi eram numai eu. Nici n-am văzut cartea aceea, dar titlul era „Ştii tu cum râde soarele?“.

Frumos titlu. Despre ce era povestirea?

Era despre un orb. Trăiam pe bulevard şi din ferestrele mele se vedeau nişte case mititele în care locuiau nişte evrei. În fiecare dimineaţă, ieşea un evreu bătrân şi orb şi se aşeza sub gard cu faţa la soare. Asta m-a făcut să scriu această povestire. Am apărut apoi şi într-o antologie de proză scurtă în Norvegia. Din Uniunea Sovietică eram numai eu, între Hemingway şi Moravia.

Vă mai găsim povestirile în librării?

Nu, acum nu mai este nimic. Ultimele cărţi care mi-au apărut au fost nuvelele „În umbra oglinzilor“ şi primul volum din „Opere“. Aici s-au mântuit toate.

Primiţi ceva din vânzări pentru drepturile de autor?

Nu, asta a fost demult. Ce-a fost am primit.

Vă descurcaţi din pensie?

Am fost primită în Uniunea Scriitorilor în ’60. Stagiul e mare, cărţi am avut, aşa că pensia mea este de 1.800 de lei. În comparaţie cu alţii, sunt bogată. Iaca fiica mea trebuie să primească 700 de lei. În genere, scriitorii noştri trăiesc în sărăcie. L-am telefonat nu demult pe Vitalie Filip să-i spun condoleanţe că i-a murit soţia. Mi-a spus că e singur şi orb. Apoi l-am sunat pe Ion Puiu şi mi-a povestit că e tare bolnav, trăieşte cu nepoţii, pensia e mică. Nu scrie şi nici nu pictează, dar el e băiat talentat. Mă mir că nimeni nu-şi aduce aminte de dânşii.

FOTO: Nu mai are puteri să tapeze la maşina de dactilografiat, dar citeşte mult şi se declară autodidactă

Spuneaţi adineaori că aţi avut o viaţă de coşmar. Unde aţi găsit putere pentru a trece prin toate greutăţile?

Am trecut prin multe nevoi, dar m-a ţinut Dumnezeu. Eu nu-s bisericoasă, dar ştiu că Dumnezeu există, sunt nişte forţe puternice. În afară de asta, n-am purtat pică niciodată. Multe se pot întâmpla în viaţă, dar trebuie să le accepţi pe toate. Îi spuneam unui preot că tare sunt păcătoasă, iar el mi-a zis: «Liniştiţi-vă. Dacă nu aţi fi făcut greşelile astea, aţi fi făcut altele». Uite-aşa e viaţa.

 CV

Data şi locul naşterii: 15 august 1928, satul Mihăileni, judeţul Bălţi

Studii: Institutul Învăţătoresc din Bălţi, cursurile superioare de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki“ de la Moscova

Activitate: profesoară, redactor la revistele „Nistru“ şi „Femeia Moldovei“, membră al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi a Uniunii Scriitorilor din România

Apariţii: „Povestiri“ (1960); „Cântecul unei viori“ (1962); „Mărţişoare“ (1964 şi 1983); „Culorile fermecate“ (1966); „Floarea cerului“ (1967); „Poiana de argint“ (1968); „Pana albastră“ (1972); „Ştii tu cum râde soarele?“ (1972); „Aventurile lui Licurici“ (1976); „Casa poveştilor“ (1984); „Ce frumoasă e Laura“ (1988); „Dragostea de peste o viaţă“ (1987); „Pisoii năzdrăvani“ (1982); „Scrieri alese“ (1991); „În umbra oglinzilor“ (2000); „Marchiz“ (2008).

Premii: Maestru al Literaturii (1994), Medalia „Gloria Muncii“ (1998).

Potrivit criticilor literari, Raisa Lungu-Ploaie face parte din generaţia care s-a impus în nuvelistică prin dramatism şi laconism. „Scrie o proză tipic feministă, sentimentală, cu accente dramatice şi cu personaje care se prăbuşesc în golurile dintre iluzia bovarică a vieţii şi situaţiile ei vitrege.“ (Mihai Cimpoi, „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“).

Puţini ştiu că Raisa Lungu-Ploaie scrie şi versuri, pe care însă nu le-a publicat niciodată. Ne-a citit una dintre poeziile sale.

Poate

Aceleaşi zile, aceleaşi frunze,

Acelaşi cer albastru cu-naltele lui depărtări

Şi-acelaşi veşnic dor după ceva veşnic neîmplinit.

Căci poate, poate cine ştie,

Undeva departe, măcar în cea din urmă toamnă,

Pe ultimele frunze-ngălbenite de aşteptare s-ar opri.

Şi-ar lepăda întruchiparea de nălucă

Şi ar preface timpul de fum în trup aievea

Şi-mi va întinde mâna.Sau poate nici atunci.

Nălucile n-au oprire şi drumul n-are capăt.

Poate, nădejde searbădă a celor slabi,

De n-ai fi tu, s-ar limpezi zările,s-ar topi mirajele

Şi ar rămâne în locul lor nimic.

E atâta nesiguranţă şi nădejde în tine,

Cuvânt al celor lipsiţi de speranţă, poate. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: