Vasile Pintea, pictor, la 90 de ani: „Poţi să ai şi Nobel, vor exista mulţi care să aibă ceva de comentat” INTERVIU

Vasile Pintea, pictor, la 90 de ani: „Poţi să ai şi Nobel, vor exista mulţi care să aibă ceva de comentat” INTERVIU

Vasile Pintea în atlierul său din Timişoara FOTO Ş.Both

Pictorul Vasile Pintea, acum în pragul vârstei de 90 de ani, a avut privilegiul de a fi liber în comunism şi de a-l cunoaşte pe celebrul pictor Marc Chagall. N-a fost văzut cu ochi buni de mulţi dintre colegii de breaslă din România, care l-au invidiat şi atacat.

Pictorul şi graficianul Vasile Pintea este o emblemă a Timişoarei, oraş care l-a adoptat din 1957. La cei 90 de ani pe care îi va împlini pe 20 iunie, artistul se simte mai tânăr ca oricând şi cu o mai mare poftă să creeze. 

L-am întâlnit în atelierul său de la etajul patru al unui bloc din cartierul Tipografilor, înconjurat de tablouri, de vopsele, pânze, rame, culori, alături de aparatul său de gravură. Dar şi de calculator, pentru că este cât se poate de bine ancorat în lumea de azi – are chiar şi cont de Facebook. 

Omul Vasile Pintea este o veritabilă legendă. În plin comunism, Pintea avea să fie un privilegiat. Când românii de rând visau să poată ieşi din ţară, el lua la pas Europa, descoperea Italia şi Franţa. 

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Vasile Pintea vorbeşte despre chinuitorii ani de studenţie, despre cum a reuşit să plece, în 1967, la Paris, dar mai ales cum curiozitatea i-a deschis uşa către celebra casă de editură Lacourière-Frélaut.

GALERIE FOTO
 
„Weekend Adevărul“: Domnule Pintea, lumea vă ştie ca timişorean, dar nu sunteţi din Timişoara. Unde aţi copilărit?
 
Vasile Pintea: Sunt din judeţul Harghita, din satul Hodoşa, zona Topliţa. Acolo m-am născut, dar asta a fost demult, acum 90 de ani. Am prins multe evenimente în viaţa mea şi am reuşit să fiu decan de vârstă între artiştii timişoreni, posibil şi din întreaga ţară.
 
Când aţi părăsit plaiurile natale?

După ce am terminat liceul, am hotărât să merg la Bucureşti, cu gândul să dau la Medicină. În cele din urmă, am nimerit la Arte. De când eram elev desenam foarte mult. Când am ajuns la Bucureşti, m-am întâlnit şi cu alţi prieteni, dar toţi se duceau la Arte. Până la urmă am dat şi eu examen, deşi părinţii voiau să mă fac  medic, şi m-am văzut student la Arte Plastice. 

 
Cum a fost în studenţie?
 
A fost foarte greu, chinuitor, mai ales la început. Pentru că plecam de la un liceu 
teoretic, nici nu văzusem vreodată un pictor. Am fost total străin de treaba asta. Toţi ceilalţi aveau o anumită  pregătire, aveau o şcoală medie de artă. 
 
Dar bănuiesc că talent aveaţi.
 
Aveam ceva. Desenam acasă, tatăl meu mi-a arătat cum să lucrez, dar desenam după cartea de citire: vânători, biserici, cetatea lui Ştefan cel Mare, lucruri de genul acesta. Acolo însă, la facultate, intram la un studiu academic şi mi-a fost foarte greu. Am zis că am pornit greşit acest demers în viaţă. În anul patru am ajuns spre vârful plutonului, munceam foarte mult, iar în anul cinci am reuşit să obţin bursă. Am avut şase  ani de făcut şi, până la urmă, am terminat cu calificativul excelent. 
 
„LUMEA S-A ÎNRĂIT EXTRAORDINAR“
 
După terminarea facultăţii aţi decis să vă stabiliţi la Timişoara. De ce tocmai în capitala Banatului?
 
Atunci se dădeau repartiţii, iar eu am ales Timişoara. Era mai aproape de Occident, mai aproape de graniţă, erau alte influenţe, aşa cum îşi dorea şi visa un tânăr artist la acea vreme. Eu am prins perioada realismului socialist, când nu aveai prea multă libertate de exprimare. Speram ca la Timişoara să am alte posibilităţi.

Ce loc de muncă aţi primit la Timişoara? 

 
Am ajuns ca bursier al Uniunii Artiştilor Plastici. Mi-au dat o bursă în primii ani, pentru o minimă existenţă. Aşa se făcea atunci. Am primit şi atelier, aşa că am început să lucrez, m-am integrat repede. La vremea aia, eram puţini, cred că erau 20 de membri în Uniune. Gândiţi-vă că cei din Grupul Sigma (n.r. – celebru grup de artişti care a activat în Timişoara, în anii ’70) erau mai mici decât mine cam cu zece ani. Acum însă mulţi  dintre ei au plecat din lumea asta, chiar în urmă cu 30 de ani. Am şi predat patru ani la Institutul de Arte, până  în ’64.  
 
 
Cum vă amintiţi de Timişoara acelor ani? 
 
Timişoara s-a schimbat mult de atunci. Era un oraş mai occidental, curat, civilizat. Se vorbea pe stradă germană, maghiară, sârbă. Oamenii erau foarte liniştiţi, nu ca astăzi. Lumea s-a înrăit extraordinar. Astăzi, e o frământare deosebită, oamenii nu cred unii în alţii, nu se mai suportă, e o luptă extraordinară pentru nimic!
 
Şi ce faceţi să vă protejaţi de oamenii răi? Vă refugiaţi în artă? 
 
Artistul asta face, sigur că da. Se refugiază în atelierul lui. Eu, în general, sunt un tip sociabil, dar îmi duc viaţa  în atelier, chiar şi în pandemie, zilnic lucrez de dimineaţa până seara. Evit aglomeraţiile. 
 
SPRE OCCIDENT, LA BORDUL UNUI RENAULT
 
Revenind la începuturile carierei dumneavoastră, aţi avut o şansă unică în comunism, aceea de a călători. Cum aţi reuşit? 
 
După mai mulţi ani, participând la o seamă de expoziţii în ţară, la expoziţia anuală de stat... Era visul meu, ca al fiecărui artist, de a parcurge nişte etape mai deosebite. La un moment dat, am avut o şansă extraordinară, care s-a ivit după ce am primit premiul Uniunii Artiştilor Plastici şi, drept recompensă, am primit ceva mai de valoare decât un plic cu bani: am primit libertatea de călători. 
 

 
Cum s-a putut întâmpla asta într-o ţară din care nu se prea putea pleca legal? 
 
Ministrul Culturii, Pompiliu Macovei, care era soţul cunoscutei graficiene Ligia Macovei, mi-a dat o recomandare pentru a face o călătorie de studii în Italia şi Franţa. Era o recomandare, dar nu era destul, pentru că în 1967 era foarte greu să pleci. Niciun artist din Banat nu a ieşit în Occident. M-am dus la miliţie şi acolo era generalul Tăurescu, „Dumnezeul paşapoartelor“. I-am spus că am o lună pentru o călătorie în Occident. A zis că nu se poate, că o să rămân acolo şi că o să le fac probleme. Am promis că mă întorc, aveam soţie, un copil mic. 

Cum a fost sejurul artistic în Occident? 
 
Am plecat cu maşina mea, un Renault 10. Am plecat spre Italia, m-am oprit la Vicenţa, la Florenţa, la Roma, unde am stat la Academia Română. Am stat o săptămână şi jumătate în Italia, iar pe urmă am urcat spre Geneva şi am ajuns în Franţa: Provence, Lyon, Paris. Doar citisem despre viaţa artistică din Paris, deşi în România era interzis să consultăm arta occidentală. Noi eram supravegheaţi de un consilier rus, dacă încercam o anumită libertate, nu mai aveam ce căuta acolo. Absolut totul trebuia făcut în spiritul realismului socialist. Artistul trebuia să reflecte realitatea socialistă. Eu făceam pictură, grafică şi ilustraţie de carte. 
 
CURIOZITATEA, CHEIA SPRE ATELIERUL MARILOR PICTORI
 
Şi aţi ajuns la Paris, visul oricărui artist din lume...
 
La Paris a fost fantastic. Am vizitat muzee, eram însetat să pot cunoaşte,  dar am avut şi o altă şansă nemaipomenită. Urcând spre Montmartre, am văzut cum pictează artiştii, când am ajuns aproape, am văzut pe geam un atelier de gravură, plin de prese manuale. Curios, ca românul, m-am uitat pe geam până a ieşit un domn şi m-a întrebat ce doresc. I-am spus că sunt şi eu un tânăr artist din România şi eram curios. Am fost invitat înauntru. Pe pereţi erau lucrări originale din Matise, Picasso, Chagall, şi mi s-a spus că acolo lucrează toţi aceşti artişti contemporani. Eram fascinat, pur şi simplu pluteam. A doua zi, am fost invitat să mă întâlnesc cu doamna Lacourière, patroana atelierului, care era prietena lui Picasso. 

A fost foarte amabilă. M-a îndemnat să-i povestesc, dar voia să vadă din lucrările mele. Am promis că a doua zi vin cu mapa, pe care o lăsesem la hotel. S-a uitat peste lucrări, a convocat un mic juriu şi au apreciat  lucrările mele.  
 
 
Aşa avea să se nască o prietenie de peste 20 de ani cu cei de la Lacourière-Frélaut?
 
Da. Atunci mi-au dat invitaţie să lucrez în atelierul lor – am desenat şi eu în Montmartre. A trebuit să mă duc la Ambasada României de la Paris pentru prelungirea şederii mele cu câteva zile. În orice caz, aveam invitaţia să mă întorc la Paris. Şi am continuat să ies... Am început un du-te vino de 25 de ani la Paris, plecam trei-patru-cinci luni, veneam înapoi. Primeam invitaţii. A fost o viaţă extraordinară. Hazardul m-a dus aici. Nu am crezut niciodată că voi ajunge în cel mai celebru atelier de gravură din lume, unde îşi desăvârşiseră opera grafică Picasso, Chagall, Ruo, Matise. În 1972, am avut marea şansă să-l întâlnesc pe Chagall. Cred că sunt singurul român care l-a cunoscut. Am stat de vorbă cu el. El avea atelierul la Nisa şi a venit să imprime nişte  lucruri la Paris. A venit să vorbească cu mine pentru că era curios cum a ajuns acolo un român.  
 
UN PRIVILEGIAT INVIDIAT
 
Şi cum a privit Securitatea aceste plecări?
 
Ei ştiau totul despe mine, ştiau tot timpul ce fac. Ştiau chiar mai mult decât ştiam eu, pentru că eu, la un moment dat, mai uitasem de anumite întâmplări, dar ei nu uitau. Sigur că m-au chemat şi pe mine să mă întrebe unde am fost, ce am făcut. Dar ei ştiau deja.  
 
Totuşi, cum de nu aţi dorit niciodată să rămâneţi definitiv în Franţa? 
 
Mi s-a propus să rămân acolo, mi s-a propus şi atelier. Nicio clipă nu m-am gândit la aşa ceva. Eram cel mai fericit să mă întorc acasă. Niciun succes din Occident nu e suficient de important dacă nu poţi să-l împărtăşeşti cu cei dragi din ţară. E adevărat că mulţi erau invidioşi pe mine – ecoul l-am auzit mai târziu. Pentru  colegii mei eram un tip care a plecat şi pleacă în Occident cu o misiune foarte importantă. Am auzit că nu eram numai de capul meu, ci că eram în misiune şi aveam şi un grad. Unii spuneau că eram colonel de securitate sub acoperire, alţii au spus că sunt maior. Şi până în ziua de azi unii consideră că ascensiunea mea s-a datorat faptului că aveam o misiune de împlinit. E foarte greu să-i convingi pe români, ei nu se bucură când altul are un succes, caută cât pot de mult să te şteargă. 

 
Adevărul e că majoritatea românilor nu puteau să călătorească...
 
Am fost un privilegiat, e adevărat! Dar asta s-a datorat şi norocului meu şi faptului că mergeam acolo cu contracte, lucram. Am avut expoziţii internaţionale, cu grupul de la Paris băteam Europa, America, Japonia.Am expus aproape peste tot pe mapamond. Unii s-au bucurat pentru mine, dar nu toţi. Au căutat să-mi umbrească succesul şi asta m-a afectat foarte mult. 
 
„Cei mai mulţi bani i-am avut după ce am ilustrat «Ciulinii Bărăganului»“
 
Una dintre cele mai cunoscute lucări făcute de dumneavostră a fost ilustrarea cărţii „Ciulinii Bărăganului“, de Panait Istrati. Cum aţi ajuns la acest contract?
 
Eram la Paris. Am fost întrebat dacă nu vreau să ilustrez o carte. Cum puteam să refuz? Era un tip acolo, care era socrul ambasadorului Franţei la Bucureşti şi era îndrăgostit de România şi în special de unul dintre scriitorii români care au fost în vogă în Franţa, Panait Istrati. El mi-a cerut să fac ilustraţiile. Trei ani şi jumătate au fost discuţii până să obţin acest contract. Eu am ales să ilustrez „Ciulinii Bărăganului“.  
 
Aţi câştigat mulţi bani atunci?
 
Am avut cei mai mulţi bani atunci, la Paris. Cartea a fost făcută la Lacourière-Frélaut şi era sponsorizată de Societatea Medicilor şi Farmaciştilor din Paris. Au fost scoase doar 180 de exemplare. Am adus şi în ţară, cartea a fost imediat vândută şi acum face parte din colecţii importante – la Biblioteca Naţională a Franţei, la Biblioteca din Nisa, Academia Română, un exemplar am vândut eu Muzeului „Panait Istrati“ din Brăila, unul a ajuns la Muzeul Literaturii Române, unul, în Biblioteca Regală din Bruxelles.  
 
 
Cum aţi putut deţine valută în România?  
 
De câte ori veneam în ţară, trebuia să declar la vamă dacă am bani. Valuta trebuia să o predau, dar eu aveam un cont deschis la Fondul Plastic, era un cont centralizat. Eu tot aduceam valută – am fost bun pentru stat. La un moment dat, am vrut să cumpăr o maşină şi am cerut să-mi fie transferaţi din banii mei. Eram un bun aducător de valută, aşa că am insistat să mi se dea 72.000 de lei – atât costa maşina. În sfârşit, mi-am putut cumpăra maşina de la Dacia Piteşti. Am fost răsplătit şi cu premii. Sunt şi Cavaler al Artelor, am primit distincţia de la însuşi Ceauşescu.
 
UN VERNISAJ SABOTAT DIN CAUZA LUI CEAUŞESCU

În 1989, aţi participat, la Viena, la un vernisaj cu scântei, care prevestea cumva Revoluţia. Povestiţi-ne despre acea întâmplare.  
 
În primăvara anului 1989, am avut o expoziţie la Viena. Am mers acolo împreună cu un alt artist timişorean, Peter Jecza. Comuniştii din Austria au pregătit o manifestare împotriva lui Ceauşescu şi a Partidului Comunist Român. Erau susţinătorii ideii de Perestroika (n.r. – elementul central al politicii adoptate de Mihail Gorbaciov în vederea reformării economiei şi societăţii sovietice). În timp ce am aranjat expoziţia, la intrare era plin de afişe cu Ceauşescu – era considerat un călău care dădea ordine ca românii care trec graniţa să fie împuşcaţi. Se împărţeau fluturaşi împotriva dictatorului. Vernisajul a început la ora 17.00 şi era plin de lume. Ambasadorul a spus că nu putem să rămânem, că ne aruncă în aer. Marea manifestaţie anticomunistă a fost organizată chiar de cei de la galerie. A venit multă lume, au spart geamul, mi-au stricat vernisajul. N-am putut vinde nimic. Eu am venit apoi acasă. Eram disperat, simţeam că mi se vor termina ieşirile, că voi fi pus în situaţia de a nu mai putea pleca din România. Iarna a venit Revoluţia şi în felul acesta a început o altă epocă. 
 
 
Cum a evoluat viaţa dumneavoastă după Revoluţie? 
 
Am continuat să particip la expoziţii, am lucrat, dar eram deja sătul de drumuri. N-am mai călătorit la fel de mult şi a trecut timpul. Am putut auzi toate comentariile răutăcioase despre mine, bârfe. Am continuat să lucrez, am continuat să primesc premii. În anul 2001, am fost făcut Cetăţean de Onoare al Timişoarei. După  40 de ani, am primit un telefon de la Paris, să vadă dacă mai exist. Erau doi reporteri din Franţa, care  voiau să ştie ceva despre autorul cărţii „Ciulinii Bărăganului“. M-au vizitat la Timişoara. Apoi, în 2017, m-au invitat la Paris. Mi-au adus bilet de avion, mi-au reţinut hotel la Paris. A trebuit să vorbesc despre aventura  mea istratiană. S-au comportat extraordinar.
 
Cum e acum, la aproape 90 de ani? 
 
Acum lucrez chiar mai mult decât înainte. În pandemie, nu te poţi plimba prea mult. COVID-ul ăsta mă ţine  în casă, să lucrez. Când voi împlini 90 de ani, poate se vor gândi şi colegii mei să-mi trimită o felicitare.  Toată viaţa mea a fost dedicată creaţiei, artei... Am promovat ţara, n-am făcut România de ruşine. M-am  întors mereu acasă. M-am comportat cu demnitate. Poţi să ai şi Nobel, vor exista mulţi care să aibă ceva de  comentat. 
 
 
A ilustrat „Luceafărul“ lui Eminescu şi poveştile lui Creangă
 
Vasile Trifan Pintea
20 iunie 1931, 
Hodoşa, Harghita
 
A absolvit Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti.
 
A trăit şi a creat o perioadă la Paris, unde a fost observat de academicianul Michel Ciry, care l-a recomandat Casei De Editură Lacourière-Frélaut, cu care a colaborat mulţi ani. 
 
 
A realizat ilustraţii pentru „Ciulinii Bărăganului“, de Panait Istrati, colecţia „Luceafărul“, de Mihai Eminescu, seria de poveşti de Ion Creangă.
 
A semnat şi lucrări de artă monumentală: mozaicul de la Biserica Baptistă din Timişoara, o frescă la Palatul de Cultură din Cugir. 
 
Are numeroase expoziţii personale în ţară şi în străinătate, este cetăţean de onoare al Timişoarei şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
 
Locuieşte în: Timişoara
 
Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările