INTERVIU Robert Şerban: „Moartea nu-i o sperietoare, ci o prezenţă foarte fină, misterioasă“

INTERVIU Robert Şerban: „Moartea nu-i o sperietoare, ci o prezenţă foarte fină, misterioasă“

Robert Şerban. Foto: Eugen Răduţ

Scriitorul timişorean Robert Şerban îşi lansează volumul de poezii „Moartea parafină". Evenimentul are loc marţi, 5 octombrie, în foaierul Teatrului Naţional din Timişoara, de la ora 18.00. „Moartea parafină“ a apărut la Editura „Cartea românească“.

Ai publicat până acum poezie, proză, interviuri, teatru şi publicistică. E ceva ce nu ai încercat şi ai vrea să încerci, în literatură sau jurnalism?

Nu mi-am propus să bat nici un fel de record, cu atât mai puţin în literatură şi jurnalistică. De la 24 de ani, pe când eram încă student la Politehnică, mi-am câştigat traiului de zi cu zi folosind cuvintele, scrise ori vorbite. Tot atunci, am publicat prima mea carte, de versuri. Visasem să fiu scriitor, căci îmi plăcea enorm să citesc, îi admiram pe autorii de cărţi, cunoscusem, copil fiind, prin intermediul tatălui meu, scriitor şi el, o parte dintre ei, iar dorinţa mea începea să se împlinească. Niciodată n-am scris că să demonstrez ceva, cuiva, ci fiindcă am descoperit că punând cuvinte pe hârtie aflu lucruri, mai mult sau mai puţin importante, despre mine, despre ce se întâmplă în jurul meu, în lumea în care trăiesc. Iar reacţiile celor care au citit textele mele m-au încurajat să continui, se acord scrisului un loc foarte important în existenţa mea. Ca să am şi un răspuns punctual, ce n-am publicat până acum e roman. Dar, anul trecut, am început să scriu la unul. Am aşternut primele 30 de pagini, am - într-un fişier al computerului - câteva nuclee narative, cunosc o parte dintre personajele cărţii (inclusiv pe cele principale, bineînţeles), ştiu cum se va încheia acest roman. În vara anului viitor voi continua scrisul la el. Şi, sper, îl voi termina la sfârşitul lui 2011. Ţi-am spus despre acest plan ca să-l fac pe Dumnezeu să zâmbească...

Ai terminat Politehnica. Cum s-a împăcat ingineria cu literatura
?

N-a fost uşor, căci n-aveam temperament de inginer: îmi plăceau mult mai mult literele decât cifrele. Am vrut de vreo câteva ori să renunţ la Poli. Nu eram din acel film, chiar dacă m-am străduit să fac un rol onorabil. Dar am terminat Facultatea de Construcţii - cu brio, o spun notele de pe diplomă - fiindcă le-am promis părinţilor că am să o fac. Îi voiam liniştiţi, din punctul acesta de vedere. Adevărul e că nici domnii Cornel Ungureanu şi Marcel Tolcea nu m-au încurajat să mă duc la Litere, respectiv la Jurnalistică. Domnul Ungureanu m-a speriat spunându-mi că mi-aş altera talentul literar, domnul Tolcea, pe cel jurnalistic. Mai târziu, când eram deja în presă, Marcel Tolcea m-a invitat să-i fiu asistent la Jurna, iar vreo şase ani am lucrat cu studenţii care-şi doreau să devină ziarişti. Pe timpul studenţiei mele, preocupările nu-mi erau legate de şantiere, de instalaţii, de lucruri inginereşti, ci de literatură. Mergeam la toate cenaclurile care existau la începutul anilor 90 în Timişoara, publicam poezii în presa culturală din ţară, am câştigat câteva premii literare, eram redactor la „Forum studenţesc"... Dar mergeam la cursuri şi eram integralist. În ultimul an de facultate chiar am luat bursă... Balanţă fiind, le-am împăcat.

Cât timp ai scris la „Moartea parafină" şi cine a citit prima dată poeziile? Cu cine te-ai „sfătuit" referitor la carte?

Anul trecut, am câştigat o bursă a Fundaţiei Sulzberg, din Elveţia, şi, în septembrie şi octombrie, am stat în Vila Strauli, din oraşul Winterthur, într-o rezidenţă literară. Locul este superb, au fost două luni minunate, în care am putut să scriu desprins de cotidianul în care trăiesc cu viteza a cincea. Am putut să-mi trag sufletul. Să-mi pun nişte întrebări fără să aştept neapărat răspunsuri. Aproape zilnic am scris şi, astfel, s-au strâns mai bine de 60 de poezii. Când m-am întors acasă, după o pauză de... odihnă, am citit şi răscitit poeziile. Iar asta s-a întâmplat câteva luni la rând. Unele texte au ieşit afară, au intrat altele, scrise în cursul acestui an. Felix Nicolau, Cosmin Ciotloş şi Marius Chivu au lecturat manuscrisul şi le-a plăcut. Însă omul cu care am discutat fiecare text, cu care am vorbit despre locul şi rostul unor poeme în „epicul" volumului, a fost Mircea Mihăieş. A citit cu mare... cruzime manuscrisul, de două ori chiar. Este un extraordinar lector. E precum un chirurg ce vede cartea ca pe un organism şi simte/ştie ce „organ" nu funcţionează, unde trebuie operat, ce trebuie pus în loc, ce se cade a fi extirpat. Tot Domnia sa a fost cel care a girat, apoi, „Moartea parafină" la editura „Cartea Românească". Mai mult, a scris şi câteva rânduri, măgulitoare, pe coperta a IV-a a cărţii. Îi sunt recunoscător.

Cine a hotărât amănunte legate de aşezarea în pagină, copertă? Tu sau redactorul de carte?

E a doua carte de poezie, după „Cinema la mine-acasă", pe care o public la „Cartea Românească". Eu însumi sunt şi editor şi ştiu ce muncă deloc simplă e asta. Prin urmare, m-am străduit să predau doamnei Mădălina Ghiu, redactorul meu de carte, manuscrisul la cheie. Am făcut şi două propuneri de imagine pentru coperta I, a doua fiind acceptată - spre bucuria mea. Îi aparţine unuia dintre cei mai buni artişti-fotografi din România, timişoreanul Stelian Acea. Totul a mers ca pe roate, slavă Domnului. 

De unde vine titlul volumului? Ce a fost mai întâi? Titlul sau versurile?

Titlul îl am în minte de vreo cinci ani. Pentru mine - şi aflu că nu doar pentru mine - are o sonoritate stranie. Poate fi citit în mai multe feluri, în funcţie de ce vede fiecare în parafină. Ori chiar şi în moarte. În cartea mea, moartea nu e un personaj negativ. Dimpotrivă. În singurătate, departe de casă, m-am gândit la copilărie şi întâmplările ei, la bunicii care nu mai sunt, la prietenii care au plecat prea repede, la propriu-mi copil, de dorul căruia eram înnebunit, la moartea care, orice s-ar spune, are lumina ei. Inimenţa morţii te face să simţi cu acuitate viaţa, ţi-o potenţează, îi dă sens, seriozitate, intensitate. Moartea nu-i o sperietoare, ci o prezenţă foarte fină, misterioasă, alunecoasă, ubicuă. Aşa mi s-a părut mie atunci.

În 2003, într-un interviu, spuneai că ai în minte două proiecte pentru două romane. Ce s-a întâmplat între timp cu cele două proiecte
?

Am aflat că ideea acelui roman, nu neapărat pornografic, dar... realist, o avusese, cu mult înaintea mea, un scriitor italian (lapsusul nu-mi scoate numele lui acum la suprafaţă, dar e celebru). Despre Revoluţia din 1989, am scris o poveste-amintire, pe care am publicat-o în antologia „Răcani, pifani şi veterani", apărută în 2008 la „Humanitas", sub îngrijirea lui Radu Paraschivescu. Poate că voi dezvolta subiectul - am fost soldat în '89 - în romanul la care m-am apucat să scriu la Winterthur, anul trecut. Dar ţi-am spus ce se-ntâmplă când îţi faci planuri...

Trei motive pentru care cineva ar trebui s
ă citească noua ta carte?

Nu pledez pentru cartea mea, ci îndemn pe oricine să citească poezie. E „locul" în care are şanse mari să dea ochii cu sine însuşi, să se-ntâlnească faţă în faţă cu cel cu care n-a mai avut demult timp să stea la taină, ca să să afle ce mai face, cum şi unde mai e viaţa lui.

 Ce profesie ai, într-un singur cuvânt?

Acum câţiva ani, profesia pe care mă străduiesc să o practic cât mai bine şi din care, mă repet, îmi câştig traiul, nu era trecută în nomenclatorul de meserii. Nu ştiu dacă e acum, dar asta nu are prea multă importanţă. Pentru că o bună parte din viaţă mi-am petrecut-o scriind şi pentru că vreau să fac în continuare asta, mă consider scriitor.

Cel mai interesant interviu pe care l-ai realizat vreodată?

Nu mă dau în vânt după topuri, întrucât sunt tentat să ţin cu cei din coada clasamentului. Să aleg un interviu din peste o mie, din care mai bine de 500 televizate? E imposibil... Dar, hai încerc - ştiu prea bine cum e să primeşti nonrăspunsuri -, mai ales că îmi amintesc şi acum, cu zâmbetul pe buze, de emisiunea în care l-am avut invitat pe domnul Andrei Pleşu. Şi pe care l-am surprins cu o înregistrare de la Tescani, de la sfârşitul anilor '80, în care Domnia sa cânta romanţe, acompaniat la pian de Johnny Răducanu. După acel moment, interviul a luat o turnură spectaculoasă, din punctul meu de vedere, fiindcă domnul Pleşu a fost mult mai destins decât până atunci. Dialogul există în volumul „A cincea roată", l-am salvat transcriindu-l şi publicându-l.  

Cel mai slab interviu? Cel care a mers cel mai „greu", cel mai dificil personaj?

Am avut destui interlocutori dificili printre cele câteva sute. Unii pentru că erau monosilabici, alţii pentru că erau logoreici, iar alţii - numărabili pe degetele de la o mână - pentru că spuneau nişte lucruri abracadabrante. În ultima categorie, un astrolog, care, timp de o oră, a profeţit câte-n lună şi-n stele, inclusiv despre meciurile lui Poli. Avea o siguranţă când vorbea despre zodii, viitor, destin, care m-a scos pur şi simplu din sărite. Nu puteam să-l iau peste picior, fiindcă eu îl invitasem, dar nici să ne ia de proşti pe mine şi pe telespectatori, nu puteam accepta. Aşa că am făcut un mişto... flasc. Iată un interviu de care nu-mi amintesc cu plăcere.  

Ce şanse au scriitorii din Timişoara în faţa celor din Bucureşti? Crezi în existenţa unui meci Capitală vs. Provincie?

Dacă vezi literatura ca pe o competiţie, scriitorii din provincie au şanse mai mici să se afirme decât cei care trăiesc în Bucureşti. România e o ţară centralizată, în care principalele instituţii, inclusiv cele literare, cele mediatice, sunt în capitală. Pe de altă parte, de când există internetul, lumea s-a schimbat şi-n bine. Pot să fii artist cu cotă chiar dacă trăieşti într-un sat de munte, în măsura în care arta ta e de calitate. Pentru mine, literatura nu este o competiţie cu alţii. E loc suficient în rafturile librăriilor, în paginile revistelor, în ale internetului pentru toată lumea. Eu caut să scriu mai bine decât am făcut-o ieri, alaltăieri, să intru cu scrisul adânc în mintea mea, să aflu ce-i acolo şi să aduc la suprafaţă.

Cea mai recentă carte citită de tine?

„Versuri", de Oskar Pastior, Editura tineretului, 1968.

Cum ai reacţiona dacă, peste ani, copiii tăi ţi-ar spune că nu vor să aibă un loc de muncă obişnuit şi un trai obişnuit, că vor să fie scriitori şi să aibă o viaţă „boemă"?

A fi scriitor nu este echivalent cu a fi ciudat. O lume normală are nevoie de cei care spun poveşti, fie că ele sunt sub formă de poezii, de proze, romane, reportaje. Într-o lume firească, a sta la masă şi a scrie este o muncă obişnuită, care asigură un trai ca oricare altul. Chiar şi în România se poate asta. Eu sunt un exemplu. Tu, un altul. Adevărat, nu (doar) din literatură se poate supravieţui, dar în apropierea cuvintelor, da. M-aş bucura dacă ai mei copii ar avea talent şi ar vrea să devină scriitori. Şi eu l-am moştenit pe tatăl meu, de ce nu s-ar perpetua asta? Cu viaţa boemă, însă, e o problemă, pentru că atât în accepţiunea largă, cât şi cea de dicţionar, boem înseamnă dezordonat, haotic. Ba chiar beţiv. Or, asta n-ar putea moşteni de la mine, fiindcă n-am astfel de calităţi". Şi nici de la bunicul lor nu s-ar putea transmite. Cred, însă, că alăturarea între scriitor şi boem ţine de o perioadă şi de zonă romantică, apuse demultişor. Imaginea scriitorului care doarme prin şanţuri, e rupt în coate şi lefter continuu e una pe care numai rataţii o scot la înaintare. Beau, deci sunt un mare poet. Aiurea! Profesioniştii scrisului sunt oameni foarte serioşi, cumpătaţi, şi, chiar dacă au capul în nori, picioarele le sunt mai tot timpul pe pământ.    

Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?

De când fiică-mea merge la grădiniţă, adică de vreo două săptămâni, mă trezesc pe la 7,30. Apoi, o trezesc şi pe ea, cu cântecele, cu poezioare, cu dulcegării, cu promisiunea unei zile fantastice, în care se va juca până seara. Apoi, o spăl şi o îmbrac. Soţia mea o duce la grădiniţă. Am încercat şi eu asta, dar când a urmat momentul despărţirii, a început să plângă şi n-a vrut să mă mai lase să plec. Aşa că am renunţat. Deocamdată... Apoi, cam un ceas, îmi verific emailul, îmi pun pe hârtie lucrurile importante pe care trebuie să le fac în acea zi, îmi pregătesc rucsacul. După care pornesc la treabă, până pe la 18. Seara, mă joc cu Crina şi, după ce adoarme, lucrez. Adică, citesc şi scriu. Până după 1 noaptea. Cam asta e, în mare. Doar că urmează o perioadă... turbo, căci anul viitor voi absolvi Facultatea de Arte, secţia Istoria şi teoria artei (ITA). Nu zâmbi, da, sunt student. Pasiunea mea pentru artă s-a manifestat şi astfel, căci e o pasiune pe bune. Cum s-a înfiinţat ITA, cum m-am înfiinţat şi eu la admitere. Aşa că peste toate lucrurile pe care trebuie să le fac într-o zi obişnuită, trebuie să merg la cursuri şi seminarii, să mă pregătesc pentru examene, să scriu referate, să citesc cărţi de specialitate. Iar în curând, să mă apuc de lucrarea de licenţă. Dar eu am ales asta şi îmi place!

Trei lucruri care pot face o zi bună şi trei care o pot face rea?

Feţişoara somnoroasă a Crinei, o cană de cafea fără zahăr, soarele ce bubuie a lumină şi căldură, căsuţa de email plină cu mesaje, privirea prietenoasă a unui necunoscut, o listă lungă a lucrurilor care trebuie făcute până seara. După cum vezi, le-am transformat pe cele rele în cele bune. Recomand oricărui om să facă asta. E o metodă de luptă împotriva morţii. Mai ales a morţii parafine.


Robert Şerban este scriitor şi jurnlist. Volumul „Moartea parafină" a fost publicat la Editura „Cartea Românească“. Aflaţi mai multe despre volum AICI.


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: