Bănăţenii deportaţi în Bărăgan au dus cu ei ordinea, hărnicia, dragostea pentru pământ şi au dat viaţă unui ţinut sterp

Bănăţenii deportaţi în Bărăgan au dus cu ei ordinea, hărnicia, dragostea pentru pământ şi au dat viaţă unui ţinut sterp

Case ridicate de bănăţeni în Bărăgan FOTO colecţia Mircea Rusnac

Una din petele de ruşine care vor rămâne întipărite în istoria României este deportarea bănăţenilor în Bărăgan. Intenţia regimului comunist din România era de a reloca în Câmpia Bărăganului populaţia care locuia pe o rază de aproximativ 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia.

Ştiri pe aceeaşi temă

În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept “elemente cu un factor ridicat de risc”. S-a urmat modelul sovietic de deportare. Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, “igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor.
 
În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germane.
 
Acţiunea a fost pusă la cale în noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, şi trebuia să se încheie în cel mult 48 de ore. Au fost stabilite raione din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, acoperind 203 localităţi. Au fost deportate şi persoane de pe Insula Ada Kaleh. Au fost 12 raioane din Banat: Sânnicolau Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă şi Almăj, de unde au fost deportate 40.320 de persoane. 

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului. Au fost lăsaţi pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, şi li s-a ordonat să-şi ridice case. 
 
Bănăţenii ajunşi în Bărăgan au dat viaţă acelor ţinuturi sterpe, cunoscute pentru veri fierbinţi şi uscate; cât şi pentru ierni foarte geroase cu bătăi de crivăţ. 
 
Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţilor Politici, filiala Constanţa, Paul Andreescu, scria despre bănăţenii deportaţi în Bărăgan, în volumul „Culorile suferinţei”: 
 
Anul următor, adică 1952, fiecare familie avea o casă drept adăpost, dar şi grădini îngrijite şi cultivate. Nicio palmă de pământ nu rămânea nefolosită. Nu lipseau nici aleile cu flori. Dezrădăcinaţii aduseseră cu ei şi dragostea pentru pământ şi hărnicia şi sfinţiseră locurile. Se dusese vestea în localităţile din jur şi veneau sătenii să vadă minunea de la Rubla. 
 
Mulţi au învăţat că şi Bărăganul era apt pentru cultivarea florilor, a pomilor şi a legumelor. Înainte de construirea caselor, au trasat uliţi largi şi drepte. Mai târziu, pe fiecare uliţă au săpat şanţuri de scurgere a apei şi au construit podeţe de scurgere şi de acces în curţi.
 
Dintre strămutaţi, mulţi erau nemţi şi aceştia au adus odată cu ei şi ordinea şi hărnicia şi au făcut ca viaţa să continuie”. 

Acelaş autor mai scrie: "Nemţii aduseseră cu ei şi acordeoane şi tot felul de instrumente muzicale şi după ce s-au mai aranjat şi rosturile s-au mai conturat, au început să organizeze serbări câmpeneşti cu muzică şi cu dansuri şi iarna întâlniri rânduite prin locuinţe. Şi cum viaţa îşi urma cursul şi cerea tribut sufletului, aveau loc chiar şi căsătorii cu datinile şi obiceiurile locurilor de unde fuseseră smulşi". 
 
Evocarea aparţine istoricul Mircea Rusnac.
 
În vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi: Brateş, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lăteşti, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viişoara şi Zagna - aflate în raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti.
 
Asaltul împotriva ţăranilor înstăriţi a devenit prioritate generală
 
„Lupta împotriva chiaburilor a reprezentat o etapă obligatorie pentru staliniştii din România în mersul către o societate ideală din punctul lor de vedere, conform cu teoria marxist-leninistă, a egalităţii în sărăcie. De aceea, încă din momentul aplicării mult mediatizatei reforme agrare din 1945, a urmat un proces de diminuare a venitului particular în mediul sătesc. După acapararea integrală a puterii în stat şi transformarea României în democraţie populară de tip sovietic, asaltul împotriva ţăranilor înstăriţi a devenit prioritate generală”, susţine Mircea Rusnac.  
 
„Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, care declanşa nefastul proces al colectivizării pământurilor, constata, în stil stalinist, <ascuţirea luptei de clasă dintre ţărănimea săracă şi mijlocaşă, pe de o parte, şi chiaburime, pe de altă parte>. Cu acea ocazie, a fost adoptată şi hotărârea privind necesitatea <îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste în agricultură>. Tot atunci, acelaşi Gheorghiu-Dej conchidea: <Trebuie să ne fie nouă înşine clar că, lovind în chiabur, vom întări alianţa noastră cu ţărănimea mijlocaşă şi cu cea săracă>”, a mai scris Mircea Rusnac, pe blogul istoriabanatului.wordpress.com.
 
Lupta împotriva chiaburilor

La 7 aprilie 1950, Dej adăuga: „Elementele chiabureşti, care îşi văd îngrădită posibilitatea de a jefui oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor şi însămânţărilor, la încercări de compromitere a cooperativelor şi în special a tinerelor gospodării colective. Cu viclenia sa caracteristică, chiaburul împrăştie tot felul de zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective, pentru a speria şi intimida pe ţărani. În acţiunea lor tâlhărească, chiaburii sunt ajutaţi, mai ales în Ardeal, de elemente reacţionare ale clerului catolic şi de diferite secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste şi spioni anglo-americani”.
„Procedeul deportării, intens utilizat în Uniunea Sovietică, era considerat şi de staliniştii autohtoni cel mai potrivit pentru rezolvarea „problemei chiabureşti”. Mai ales că, împotriva stărilor de lucruri insuportabile, se înteţeau reacţiile de protest ale ţărănimii”, a adăugat Rusnac.
 
Conform scriitorului şi cercetătorului William Totok, dislocările planificate de conducerea P.M.R. necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai Ministerului de interne, trupe de Securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere. Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de interne, în frunte cu Teohari Georgescu.

Casele deportaţilor au fost ocupate de ştabi
 
Calvarul deportării pentru toate aceste categorii de cetăţeni, în cea mai mare parte nevinovaţi, a luat sfârşit abia în 1956, când, după normalizarea relaţiilor cu Iugoslavia lui Tito, au primit permisiunea de a se reîntoarce acasă. De cele mai multe ori, ei şi-au regăsit vechile locuinţe devastate sau ocupate de ştabi, care nu mai catadicseau să le părăsească. Pe parcursul întregii perioade comuniste, nefericiţii foşti deportaţi în Bărăgan au continuat să poarte stigmatul unor vremuri cumplite şi au fost trataţi ca adevăraţi paria ai „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.
 
Acţiunile Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan 
 
În 1990, la Timişoara a fost înfiinţată Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, care şi-a asumat rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărţi, arhivare de documente, instalarea de monumente şi organizarea periodică de simpozioane şi comemorări.
În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiţiei din Timişoara.
 
O altă acţiune întreprinsă de Asociaţia foştilor deportaţi în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănăţean din Timişoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, aşa cum au fost obligaţi deportaţii să-şi construiască în plin câmp. Casa este compusă din două încăperi – cameră de locuit şi bucătărie - mobilate cu puţine lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocaţi peste noapte au reuşit să le ia cu ei.
 
Citeşte şi:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: