„Procesul memorandiştilor“ şi discursul cu care doctorul în drept Ion Raţiu a intrat în istorie: „Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“

„Procesul memorandiştilor“ a reprezentat trimiterea în judecată şi condamnarea unor fruntaşi din Partidul Naţional Român care au întocmit un document, denumit „Memorandum“, publicat în „Tribuna“, prin care se afirmau aspiraţiile românilor din Ardeal.

În 1892, după 25 de ani de la alipirea Transilvaniei la Ungaria, românii din provincia istorică încercau din răsputeri să se facă auziţi. Cu un an înainte, studenţii din Bucureşti şi Iaşi au întocmit un „Memoriu“, prin care protestau împotriva nedreptăţilor survenite ca urmare a ocupării maghiare. Documentul a fost tradus în franceză şi germană.

În schimb, studenţii maghiari au răspuns printr-un alt „Memoriu“. Replica a venit din partea tinerilor transilvăneni, în frunte cu Aurel C. Popovici, care au tipărit în 1892 în română, italiană, franceză şi germană „Replică a junimei academice române din Transilvania şi Ungaria“, care reprezenta o prezentare a tragediei românilor din Imperiul Austro-Ungar. Din aceasta a luat naştere celebrul „Memorandum“, carew a fost semnat de comitetul format din dr. Ioan Raţiu - preşedinte, Gheorghe Pop de Băseşti şi Eugen Brote - vicepreşedinţi, dr. Vasile Lucaciu - secretar general, Septimiu Albini - secretar.

O delegaţie formată din 120 de personalităţi, intelectuali şi ţărani au dus documentul la Viena, dar împăratul Frantz Iosif nu a deschis plicul şi l-a trimis prim-ministrului ungur de la Budapesta, contele Szapary, care, la rândul său, nu a vrut să-l deschidă şi i l-a înapoiat lui Ioan Raţiu. În anul 1993, „Memorandumu-l“ a fost publicat în „Tribuna“.

La scurt timp, a început prigoana memorandiştilor şi a românilor care îşi manifestau năzuinţa de autonomie a Transilvaniei, dar şi de unire. Partidul Naţional Român, înfiinţat în 1881, susţinea că soluţia nu este autonomia Transilvaniei, ci unirea cu România

Discursul lui Ion Raţiu 

În vara anului 1893, Aurel C. Popovici este condamnat pentru „Replica“ de către Curtea cu juraţi din Cluj la 4 ani temniţă şi 1000 de coroane amendă, iar pe contabilul tipografiei, Nicolae Roman, la un an temniţă şi 600 coroane amendă.

Procurorul Jeszenszky, un ultra şovin, a acuzat Comitetul Naţional Român, răspunzator de „Memorandum“ de înaltă trădare şi agitaţie pentru dezmembrarea statului unguresc. La 7 mai 1894, la Cluj au început procesul memorandiştilor. Fruntaşii Partidului Naţional Român au fost acuzaţi de încălcarea legilor, aţâţări la rascoală şi trădare de patrie. Doctorul în drept Ioan Raţiu a rostit atunci un discut care a rămas în istoria Ardealului:

Ceea ce discutam aici, domnilor, este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“.

Condamnarea

Procesul fruntalor memoranditi a avut loc la Cluj, în perioada 7–25 mai 1894, iar în final 14 dintre cei incriminaţi au fost condamnaţi la închisoare pentru „delict de agitaţie“.

„Cu excepţia lui dr. Vasile Lucaciu, faţă de toţi ceilalţi acuzaţi instanţa a luat în consideraţie, ca moment atenuant faptul, că ei nu au mai fost pedepsiţi; în afară de aceasta faţă de Gheorghe Popp de Bâseşti, că la dezbaterea finală a arătat părere de rău, faţă de Nicolae Cristea, faptul că la dezbaterea finală a fost modest, arătând părere de rău, şi-a recunoscut fapta şi că la comiterea infracţiunii a dezvoltat activitate mai puţină; faţă de Iuliu Coroianu, recunoaşterea faptei, faţă de Patriciu Barbu şi Dionisiu Roman faptul, că răspândire imprimatului încriminat ei au făcut-o numai după ce textul imprimatului inacţionat apăruse deja în ziare, fără de a fi oprit de autorităţi; în sfârşit faţă de Aurel Suciu, activitatea mai redusă la comiterea infracţiunii.

Din contră, faţă de toţi acuzaţii condamnaţi caracterul periculos al delictului de agitaţie atacându-se valabilitatea puterii obligatorii a uneia din cele mai cardinale legi fundamentale ale Ungariei, a legii numită Legea Uniunii, prin care s-a decretat unirea vechiului Ardeal cu Ungaria propriu zisă. În afară de aceasta instanţă a mai considerat ca împrejurare agravantă faţă de dr. Ioan Raţiu faptul, că în privinţa comiterii infracţiunii dânsul, în urma funcţiunii sale ca preşedinte, avea răspundere mai mare; faţă de dr. Vasile Lucaciu, situaţia lui de preot, şi în urma acesteia faptul, că în acest post şi-a călcat mai grav obligaţiunea de cetăţean al statului, de a se reţine de la comiterea unor asemenea fapte, mai departe faptul, că după convingerea instanţei el a fost autorul intelectual al întregii mişcări, şi în sfârşit faptul, că la dezbaterea finală a manifestat o atitudine dârză şi rezistentă;

Faţă de Demetriu Comşa, împrejurarea, că în calitate de secretar al comitetului, a dezvoltat activitate mai mare la comiterea faptului încriminat şi la dezbaterea finală s-a servit de apărări neîntemeiate; faţă de dr. Dănilă P. Barcianu, apărările falşe; faţă de Nicolae Cristea, statutul său preoţesc; faţă de Iuliu Coroianu faptul, că după propria sa recunoaştere el a fost redactorul i raportorul în comitet al textului imprimatului inacţionat; faţă de Rubin Patiţa şi Dionisie Roman, atitudinea dârză şi rezistentă manifestată la dezbaterea finală, şi apărările falşe; în sfârşit faţă de Gherasim Domide, funcţia sa de preot şi atitudinea dârză manifestată la dezbaterea finală.

Considerând şi apreciind împrejurările atenuante şi agravante enumerate, instanţa a găsit, că pedeapsa aplicată acuzaţiilor este în consonanţă cu gravitatea infracţiunii comise. […]

Dată la Cluj, în şedinţa orală, publică din 25 mai 1894 a dezbaterilor finale de presă ale Curţii cu juraţi de pe lângă tribunalul din Cluj, ca instanţă de presă, ţinute în zilele de 7 Mai 1894 şi cele următoarele, în sala cea mare a palatului Redutei orăşeneşti din Cluj“, se arată în lucrarea „Procesul Memorandului românilor din Transilvania. Acte şi date“, Editura Buletinului Justiţiei din Cluj, 1934.