Detaliile secrete ale jocului diplomatic românesc, între Rusia şi Imperiul Otoman, pentru recunoaşterea lui Carol I

Înscăunarea pe tronul României a lui Carol I, recunoscută de Rusia printr-o scrisoare

Alegerea de către elita politică românească a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite, confirmarea acestuia printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a Prinţului la Bucureşti au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene.

„Chestiunea română” a fost dezbătută de marile puteri în Conferinţa de la Paris. Cel mai înverşunat opozant al voinţei exprimate de poporul român a fost Imperiul Otoman, care a ameninţat chiar şi cu o intervenţie armată. „Actele de autoritate săvârşite de români în decurs de numai câteva luni (februarie - mai 1866) au constituit un subiect ce a reţinut atenţia Cabinetelor europene. În şedinţa din 13/25 mai 1866, reprezentantul otoman la Conferinţa de la Paris, Savfet Paşa, avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea «ordinii» şi a ameninâat cu o intervenţie armată în Principate. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante se mărginesc – în urma unor dezbateri contradictorii – a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern. Totodată, consulii de la Bucureşti erau împuterniciţi a se abţine de la întreţinerea unor relaţii oficiale cu autorităţile române, ce ar putea implica recunoaşterea lui Carol I1. Aşa cum observase ambasadorul american la Constantinopol, Joy Morris, intervenţia militară unilaterală a Porţii în Principate ar fi determinat redeschiderea „problemei orientale”, acţiunea sa atrăgând după sine o intervenţie similară din partea Rusiei şi o revoltă generală a tuturor provinciilor creştine afl ate sub dominaţie otomană (Serbia, Bosnia, Muntenegru şi insula Creta). O asemenea perspectivă era socotită de Puterile europene drept deosebit de periculoasă şi, în egală măsură, posibilă, diplomaţia ţaristă încurajând

făţiş declanşarea unei acţiuni armate otomane la nord de Dunăre“, arată istoricul Sorin Liviu Damean în lucrarea „Rusia şi alegerea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domnitor al României“, publicată în volumul Litua.

Rusia, interesată de reinstaurarea dominaţiei în zona Mării Negre

Rusia căuta înlăturarea clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre din Tratatul de la Paris, prin care s-a interzis, astfel, prezenţa militară a Rusiei în zonă, precum şi internaţionalizarea cursului Dunării prin instituirea unei comisii europene, care urma să aibă în grijă cursul fluviului de la Isaccea la vărsarea în Mare. „Poziţia Rusiei se conturează cu o mai mare claritate în momentul în care reprezentantul său la Conferinţa de la Paris, Budberg, declarase că românii au subminat în totalitate valabilitatea Tratatului din 1856. Prin urmare, revendica dreptul puterilor limitrofe Principatelor de a-şi stabili în continuare conduita în funcţie de propriile interese. Invocând astfel de argumente, Cabinetul de la Petersburg nu încerca altceva decât să pregătească terenul diplomatic pentru înlăturarea clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre din Tratatul de la Paris (1856). Era evident, pentru toată lumea, că respectiva clauză stingherea planurile expansioniste ţariste spre Bosfor, Dardanele şi Constantinopol“, mai arată profesorul de istorie.

Carol, la un pas de a se căsători cu o descendentă din familia ţaristă Romanov

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost sfătuit de cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, să accepte o eventuală căsătorie cu una din rudele familiei Romanov. „În momentul în care îl îndemnase pe Prinţul Carol să accepte Tronul României, cancelarul Bismarck sugerase necesitatea stabilirii unor raporturi cordiale cu Rusia şi chiar o eventuală alianţă matrimonială cu una din rudele familiei Romanov. Potrivit documentelor diplomatice, s-a avut în vedere proiectul căsătoriei lui Carol I cu o Prinţesă de Leuchtenberg (înrudită atât cu familia Romanov, cât şi cu familia Beauharnais). Însă o asemenea intenţie nu s-a putut concretiza, deoarece Ţarul Alexandru al II-lea nu agrea ca un membru al familiei sale să se afle sub suzeranitatea Sultanului. Existau apoi inconveniente în privinţa religiei catolice a Prinţului“, se mai menţionează în lucrarea „Rusia şi alegerea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domnitor al României“. 

Misiune specială pentru „îmbunarea“ Rusiei

Pentru a dobândi recunoaşterea lui Carol I ca Domnitor al României, cercurile conducătoare de la Bucureşti sperau să câştige bunăvoinţa Rusiei prin trimiterea unei misiuni speciale la Petersburg, compusă din Vasile Boerescu şi George Costaforu. „Odată ajunşi în capitala Imperiului la 18/30 mai 1866, emisarii români au avut o serie de întrevederi cu diferite oficialităţi ruse: Stremaukov, directorul Departamentului afacerilor asiatice, Mitropolitul Isidor şi contele Tolstoi, reprezentant al Sfântului Sinod.

Revelatoare pentru poziţia Rusiei în «chestiunea română» au fost convorbirile cu Prinţul Gorceakov. Iniţial, acesta a manifestat o atitudine rece şi rezervată, ţinând să-şi exprime personal insatisfacţia în privinţa consultării diplomaţiei ruse doar în ultimul moment, după ce delegaţiile române sondaseră deja poziţia Cabinetelor europene. Nemulţumit de ineficienţa Conferinţei de la Paris, cancelarul avea să precizeze că diplomaţia rusă va înainta o propunere de dizolvare a acestui for european, fiecare putere urmând a-şi câştiga libertatea de acţiune.

O astfel de măsură – în opinia sa – ar putea fi în beneficiul cauzei române, Rusia, în calitatea ei de putere vecină, manifestându-şi interesul faţă de prosperitatea Principatelor şi menţinerea ordinii. 

Prinţul Gorceakov îi recomanda lui Carol să renunţe la colaborarea cu I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, care erau consideraţi Gorceakov lăsa să se înţeleagă că Guvernul român ar trebui să dea dovadă de înţelepciune politică, cu atât mai mult cu cât opinia publică din Rusia era îngrijorată de faptul că refugiaţii polonezi fuseseră găzduiţi în România, iar presa bucureşteană nu înceta de a ataca permanent atitudinea diplomaţiei ţariste. De aceea, renunţarea Principelui Carol la colaborarea cu I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti – membri în Guvern – etichetaţi drept „revoluţionari” şi „demagogi”, ar fi primită cu satisfacţie la Petersburg. Totodată, cancelarul îşi exprima speranţa că autorităţile de la Bucureşti vor reanaliza problema bunurilor mănăstirilor închinate şi care fuseseră secularizate în vremea lui Cuza. Având în vedere religia Principelui Carol, mitropolitul Rusiei îşi manifestase, în faţa delegaţilor români, îngrijorarea în legătură cu o posibilă intensificare a propagandei catolice în România, discutându-se şi oportunitatea reglementării chestiunii religioase, serios afectată – în opinia sa – de reformele fostului Domnitor. Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi conversaţia cu reprezentantul Sfântului Sinod, contele Tolstoi. În urma întrevederilor amintite, Gorceakov acordase o ultimă audienţă emisarilor români, atitudinea sa fiind acum mult mai cordială. El a reiterat opinia anterioară, potrivit căreia, după Conferinţa de la Paris, Rusia îşi va redobândi libertatea de acţiune. 

Sacrificarea cabinetului

Ambasadorul rus la Paris recomanda României să rămână în relaţii apropiate cu Rusia. În ţară, guvernul cade în urma unor neînţelegeri, acest lucru putând fi pus şi pe seama cererii Rusiei, de a rupe colaborarea cu cei doi „revoluţionari“. „La numai câteva zile, mai precis la 31 mai/12 iunie 1866, ambasadorul rus la Paris primea instrucţiuni pentru a solicita omologilor săi dizolvarea Conferinţei. Acelaşi diplomat avea să-i sugereze lui Ion Bălăceanu, agentul României la Paris, ca «românii să caute a-şi vindeca rănile interne printr-o bună administraţie şi să nu piardă bunăvoinţa Ţarului pentru dânşii, lăsând ca nişte oameni cu idei democratice să dobândească o înrâurire atât de mare. Ar fi de asemenea de dorit ca România să ia faţă de Rusia obligaţia de a

nu admite uneltiri polone pe teritoriul ei». Între timp avea să izbucnească o criză guvernamentală la Bucureşti, ministrul de Finanţe, Ion C. Brătianu, îşi înaintase demisia, proiectul său de emitere a monedei-hârtie fiind respins de Parlament. Este posibil ca această demisie, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase contactele radicalilor cu reprezentanţii emigraţiei maghiare. (...) Nu poate fi exclusă ipoteza unei „sacrificări” a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I“, mai arată istoricul Sorin Liviu Damean.

Condiţiile Imperiului Otoman

Imperiul Otoman a cerut României, în schimbul recunoaşterii înscăunării lui Carol pe tronul României, semnarea unei convenţii militare, de apărarea comună în cazul unui atac al Rusiei, după ce politica diplomaţiei ţariste se schimbase fundamental odată cu izbucnirea conflictului între Austria şi Prusia. „O asemenea schimbare de comportament a fost de natură a trezi suspiciunea demnitarilor turci, Aali Paşa propunând chiar lui A.G. Golescu, reprezentantul român la Constantinopol, încheierea unei convenţii militare. Scopul era acela de a asigura o apărare comună în eventualitatea unor atacuri îndreptate împotriva Porţii, atacuri ce nu puteau veni decât din partea Rusiei. Materializarea acestei propuneri, potrivit declaraţiei diplomatului otoman, ar fi contribuit la urgentarea problemei recunoaşterii şi la excluderea anumitor condiţii. Izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) provocase noi dificultăţi Imperiului Otoman. (...) De altfel, cotidianul liberalilor radicali, „Românul”, într-un număr din 3 septembrie 1866, evidenţia poziţia ostilă a diplomaţiei ţariste faţă de actul de la 11/23 februarie şi faţă de recunoaşterea lui Carol I. Nemulţumirea radicalilor era cu atât mai evidentă cu cât poziţia Cabinetului de la Petersburg nu se schimbase substanţial, în sensul susţinerii cauzei româneşti, nici după retragerea din Guvernul precedent a lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti“, se mai arată în lucrarea „Rusia şi alegerea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domnitor al României“.

Carol I, recunoscut de Rusia printr-o scrisoare

Până la urmă, Rusia a emis lui Carol I o scrisoare prin care se anunţă intenţia de a intra în legătură cu guvernul princiar, dar îşi menţine în continuare condiţiile cu privire la bunurile mănăstirilor închinate şi colaborarea cu oamenii politici consideraţi „revoluţionari“: „Odată cu finalizarea aranjamentului direct româno-otoman, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişaseră – pentru prima dată în ţinută oficială – Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut. Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. (...) În timpul vizitei de investitură la Constantinopol (octombrie 1866), Carol I se întreţinea cu înalte ofi cialităţi otomane, cu membri ai corpului diplomatic, cu patriarhul grec Sofronius şi membri ai Sfântului Sinod. Semnificativă a fost discuţia cu ambasadorul Ignatiev, care nu ezita a semnala Domnitorului îngrijorarea Cabinetului de la Petersburg în privinţa pericolului pe care îl reprezintă «partidul roşu» (n.r. - liberalii radicali) şi necesitatea reglementării chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate. Este adevărat că în urma atitudinii diplomaţiei ţariste, Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic,recunoaşterea lui Carol I. Ulterior, i se va remite Domnitorului din partea lui Gorceakov o scrisoare, datată 16/28 octombrie 1866, şi în care se menţiona intenţia Rusiei «de a intra în legătură directă» cu Guvernul princiar, ceea ce echivala cu recunoaşterea lui Carol I. (...) În scrisoarea mai sus menţionată, dincolo de „sentimentele binevoitoare ale Ţarului faţă de naţiunea moldo-valahă”, Gorceakov nu uita să atenţioneze despre necesitatea reglementării problemei bunurilor mănăstirilor închinate şi „cu aer de admonestare” amintea despre intrigi poloneze pe teritoriul român. (...) Diplomatul rus preciza cu o mai mare claritate că adoptarea de către Guvernul princiar a unor „măsuri energice” împotriva uneltirilor polonezilor avea să fi e bine primită la St. Petersburg. Pe de altă parte, lăsa să se înţeleagă că prezenţa la putere a unui Guvern compus din membri ai grupării radicale va fi interpretată de diplomaţia ţaristă «ca un act de ostilitate». La rândul său, Carol I, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu recunoaşterea survenită din partea Cabinetului rus, se angaja – printr-o scrisoare adresată lui Gorceakov – în sensul reglementării „mulţumitoare” a chestiunii bunurilor mănăstireşti. Domnitorul ţinea să înlăture suspiciunea diplomaţiei ţariste, oferind asigurări că nu va tolera «conspiraţiuni politice» împotriva statului vecin. Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi. Aşadar, prin demersul său unilateral, diplomaţia ţaristă a produs o breşă la nivelul „garanţilor”, administrând încă o lovitură Tratatului de pace din 1856. Consecinţa logică a acestei acţiuni avea să fi e denunţarea de către Rusia a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre, în octombrie 1870, apoi reanexarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei (în 1878). În ce priveşte diplomaţia românească, ea a obţinut un important succes, ce a marcat consacrarea definitivă a monarhiei ereditare constituţionale, un pas semnificativ spre dobândirea independenţei şi accelerarea procesului de modernizare“, mai arată istoricul.