Opţiunile politice ale marilor scriitori. Sadoveanu a primit „Premiul Lenin“, Eliade a avut probleme din cauza apropierii de legionari

Opţiunile politice ale marilor scriitori. Sadoveanu a primit „Premiul Lenin“, Eliade a avut probleme din cauza apropierii de legionari

Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Mircea Eliade

O parte dintre marii scriitori ai ţării au avut şi o altă faţă de care puţini dintre români ştiu. Este vorba despre opţiunile lor politice, o parte dintre scriitorii de care vom aminti în cele ce urmează expunându-şi crezul politic şi în opera lor literară. Unii au avut de suferit din acest motiv, iar alţii – de câştigat vremelnic.

Ştiri pe aceeaşi temă

Potrivit profesorului de istorie Ion Ivaşcu din Slatina, majoritatea marilor scriitori români care au avut şi un crez politic pe care nu au ezitat să şi-l facă public au fost, înainte de toate, naţionalişti. Au fost şi exemple de mari scriitori care au urmărit să-şi facă o carieră şi să profite de pe urma meseriei lor, dar, în general, cei mai mulţi mari scriitori ai ţării “au vrut binele ţării”.

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Paşcani - d. 19 octombrie 1961, Bucureşti) este considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Cunoscut mai mult ca scriitor, povestitor, nuvelist, romancier şi academician, el a fost şi un important om politic român. Opera sa literară poate fi împărţită în câteva etape distincte, ultima fază corespunzând însă realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu a aderat ideologic. După anul 1947, scrisul său se îndreaptă spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, din care celebre pot fi menţionate romanul “Mitrea Cocor” sau cartea de reportaje din URSS - “Lumina vine de la Răsărit”. Eforturile sale literare pentru noua orientare sunt recompensate cu funcţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, cea mai mare funcţie politică ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist. Un an mai târziu, în anul 1948, Sadoveanu publică romanul “Păuna Mică”, iar în 1949 este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din ţara noastră. În 1952 publică romanul istoric “Nicoară Potcoavă”, capodoperă a genului. În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de “Erou al Muncii Socialiste”. Mihail Sadoveanu a primit “Premiul Lenin pentru Pace” în 1961. Mihail Sadoveanu se stinge din viaţă la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat în Bucureşti la loc de cinste alături de Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. În ciuda unei părţi semnificative a scrierii sale filo-comuniste, el rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori români.

Vasile Alecsandri, “revoluţionarul optimist”

Profesorul de istorie Ion Ivaşcu este de părere că principala caracteristică a opţiunilor politice ale marilor scriitori din ţara noastră a fost una "de stânga".

“Avem câteva exemple de mari scriitori români care au avut, pe lângă munca lor literară, şi o activitate politică. Unii nu au pregetat în a reflecta acest lucru şi în activitatea lor literară, alţii – mai puţin. Cei mai mulţi dintre aceştia însă se caracterizează prin faptul că au fost <de stânga>, de la Sadoveanu şi alţii. Mihai Eminescu, de exemplu, a fost un naţionalist înfocat - <de la Nistru pân’ la Tisa>, cum chiar el spunea, la fel şi Mircea Eliade, Vasile Alecsandri, Eugen Ionescu etc.”, spune profesorul Ion Ivaşcu.

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) este unul dintre cei mai importanţi scriitori-politicieni ai ţării. Poet, prozator şi dramaturg, este autorul imnului naţional “Hora Unirii”, numit iniţial “Hora Ardealului”, poezie care emoţionează, revitalizează şi cucereşte întreaga suflare română. Încă de la momentul creării sale, poezia a fost transpusă în cântec: se putea auzi pe toate uliţele localităţilor ţării, pe străzile oraşelor, în cafenele şi berării, în locuri publice şi - spun cronicile timpului -, avea mereu şi peste tot un impact viral: boieri, negustori şi oameni din popor se prindeau în horă acolo unde se auzea “Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română!”.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntaţii Revoluţiei de la 1848 din Moldova, redactând chiar unul dintre documentele ei programatice – “Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, considerat principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni. Ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, numărându-se printre persoane aproapiate lui Alexandru Ioan Cuza. Drept urmare, e trimis de viitorul domn al Principatelor Române în Franţa, Italia şi Anglia pentru a determina marile puteri civilizate să recunoască dubla alegere a lui Cuza. S-a implicat din plin în mişcarea unionistă, în dezbaterile Divanului ad-hoc de la 1857, pentru ca, în cele din urmă, să renunţe chiar oferta de a ocupa tronul Moldovei, înlesnind astfel calea spre Unirea celor două Principate Române sub sceptrul unui domnitor “care ar răni mai puţin orgoliul celorlalţi candidaţi la tronurile reunite”. Este ales deputat, ajunge chiar ministru în mai multe rânduri.

Alecsandri este cel mai cuprinzător dintre scriitorii generaţiei sale, exprimându-i nu numai năzuinţele patriotice, ci şi descoperirile din continentul vieţii intime şi încercându-şi puterile în aproape toate genurile şi speciile literare fundamentale. El a fost, în primul rând, un poet important şi un dramaturg original. În epocă s-a bucurat de recunoaştere şi de admiraţie nu doar în ţara sa, ci şi în lumea francofonă, devenind laureat al premiului “Gintei Latine” (premiu primit la Montpellier 1878). Succesul operei sale era şi este considerat incontestabil, a fost tradus în mai multe limbi, i-au fost jucate piesele, a fost membru al Societăţii Academice Române, membru onorific al Societăţii “Junimea”, a primit distincţii şi onoruri, a fost adulat şi aplaudat. Marele George Călinescu l-a numit pe Alecsandri chiar “un revoluţionar optimist”, înflăcărarea sa rodind atât în literatură, dar în politică deopotrivă.

Tudor Arghezi, “nehotărâtul”

Pe numele său adevărat Ion Nae Theodorescu (n. 21 mai 1880, Bucureşti - d. 14 iulie 1967), el a scris, între altele, teatru, proză, pamflete, literatură pentru copii. Se numără printre scriitori români cei mai contestaţi din întreaga literatură română din cauza problemelor create de opţiunile sale politice. A primit consacrarea maximă în timpul României Marei şi a cunoscut, de aproape, toate regimurile de-a lungul celor 30 de ani ce separă realizarea aspiraţiilor naţionale (Marea Unire de la 1918, n.r.) şi până la instaurarea regimului comunist în 1948.

“Tudor Arghezi a avut o traiectorie sinuoasă, ca să-i spun astfel, deoarece, pe tot parcursul evoluţiei sale literare, a înţeles să se raporteze diferit la fiecare dintre regimurile în timpul cărora a trăit, fiind când cu unii, când cu alţii. De exemplu, este ştiut faptul că Arghezi a fost un susţinător al regelui Carol al II-lea, fapt pentru a şi fost ajutat de rege în câteva situaţii importante, apoi a fost arestat în timpul lui Ion Antonescu, după care a urmat o perioadă în care a fost denigrat de către comunişti, dar tot aceştia l-au reabilitat ulterior”, spune profesorul Ion Ivaşcu.

Opţiunea sa politică se cristalizează prima dată între anii 1914-1916, perioadă când toată ntelectualitatea românească se divide în tabere: “antantofilii” - adepţii păstrării neutralităţii ţării noastre, şi, respectiv – “germanofilii”. Arghezi a preferat ultima tabără, din care cauză a avut ulterior de suferit, alegerea poetului nefiind însă dictată de o puternică germanofilie cât, mai degrabă, de frica de Rusia. În mod deschis în scrierile sale, Arghezi a condamnat făţiş decizia de intrare a României în război de partea Antantei şi a condamnat alianţa cu Rusia. În momenul ocupării ţării noastre de trupele germane, el a ales să rămână la Bucureşti, timp în care a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Drept urmare, el s-a ales cu un mandat de arestare şi chiar o condamnare pentru colaboraţionism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alţi ziarişti şi scriitori „colaboraţionişti”, între care cei mai cunoscuţi sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt şi Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă grupul ziariştilor a fost graţiat şi a ieşit din închisoare după un an de zile.

În anii Regelui Ferdinand I, după cum se arată şi într-un articol despre poet publicat de "Historia", Arghezi a colaborat la diverse publicaţii, atât ale liberalilor, cât şi ale ţărăniştilor - în momentele în care unul sau celălalt partid s-a aflat la putere; Arghezi a avut o “predispoziţie” de a se alipi “partidului momentului”. Perioada de glorie a poetului a fost în timpul revenirii în ţară a lui Carol al II-lea, care l-a şi ajutat cu plata tuturor datoriilor sale din fondurile Casei Regale. Plecarea din ţară a lui Carol II-lea îl găseşte pe Arghezi ca pe un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. Prin scrierile sale, poetul îşi crează imaginea unui critic acid al fascismului, făcând mare vâlvă în vremea respectivă (toamna 1943) prin pamfletul numit “Baroane” şi dedicat ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Drept urmare, poetul plăteşte cu închisoarea curajul său, petrecând câteva luni la Târgu-Jiu. Deşi s-a bucurat la momentul ieşirii ţării noastre din război de lângă Germania, sentimentul nu a fost unul total, fiind ştiut că Arghezi rămăsese un critic fervent al Rusiei. Nefiind nici comunist, Arghezi nu a putut sta cu mâinile în sân după schimbarea puterii şi venirea comuniştilor în fruntea ţării. Astfel, în ziarul “Adevărul” de la acea vreme, Arghezi se pronunţă, prin mai multe articole, împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei. Drept urmare, din 1948, Arghezi este stigmatizat de noul regim communist, întreaga lui operă literară e călcată în picioare de “aplaudacii” noului regim. Poetul va fi reabilitat abia spre mijlocul anilor ‘50 de către Gheorghe Gheorghiu Dej cu preţul “supunerii”, pe care Arghezi o acceptă cu greu, după zece ani de stigmatizare.

Mihai Eminescu, analistul socio-economic şi politic

Poetul nostru naţional nu are nevoie de nicio prezentare, opera sa literară fiind cunoscută de toată lumea. Din păcate, cam aici se opresc cunoştinţele majorităţii românilor, care nu cunosc, de exemplu, nimic despre celelalte aspecte ale vieţii scriitorului. Pe numele său adevărat Mihail Eminovici (1850-1889), Mihai Eminescu este considerat de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Poet, prozator şi jurnalist, Eminescu a avut însă, înainte de toate, o rădăcină ideologică economică şi politică conservatoare.

Prin scrierile sale, Eminescu oferă o radiografie a întregii vieţi politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, ziaristul Mihai Eminescu a fost, la nevoie, şi cronicar literar sau teatral, scria despre orice nevoie: despre viaţa mondenă, despre evenimente de mai mică importanţă, fiind un veritabil cronicar al momentului. Trecând peste toate, munca lui a ieşit rapid în evidenţă prin analizele pertinente în tot felul domenii. George Călinescu chiar a spus despre Eminescu, după ce-i citise constant scrierile, că „este, poate, cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie”. Tot  Călinescu afirmă că Eminescu avea “noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice” şi că era “apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte”.

“Opţiunea politică a lui Mihai Eminescu a corespuns principiilor politice ale conservatorilor şi junimiştilor. Chiar se spune că scopul lui Eminescu era să acţioneze ca un <chirurg> care elimină <putrejunea bubei noastre naţionale> astfel încât societatea să poată să-şi însănătoşească <corpul statului>. A criticat constant clasa politică, mai ales persoanele pe care le considera ca fiind nulităţi politice, şi nu s-a sfiit să folosească de multe ori un limbaj mai dur faţă de aceştia“, este de părere profesorul Ion Ivaşcu.

În apărarea sa, Eminescu răspundea că foloseşte “pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” şi numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”; dar, pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur”, ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme: “Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel” (Mihai Eminescu).

În vreme ce îi acuză pe liberali că nu respectau tradiţiile pe care le considerau nişte prejudecăţi şi credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi, Eminescu a luat de multe ori apărarea conservatorilor. Pentru poet, legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetăţenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaţa publică. Ceea ce îşi dorea era ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. În fapt, Eminescu nu era împotriva liberalilor în general, ci numai împotriva celor care prin hoţie, minciună şi înşelăciune dezorganizau viaţa socială a ţării.

Eminescu a fost un fin analist a vieţii socio-economice, fapt mai puţin cunoscut. S-a ocupat în articolele sale din perioada cât a lucrat ca jurnalist de toate problemele societăţii româneşti, nu numai de marile evenimente politice şi sociale legate de Războiul de Independenţă: răscumpărarea căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul, înfiinţarea Băncii Naţionale, dările, inamovibilitatea magistraţilor, politica externă, situaţia românilor de peste graniţe - în primul rând a celor din Ardeal -, şcoala românească sau problema ţărănească, despre care Eminescu credea că era singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pe munca ei sprijinindu-se toate instituţiile înfiinţate de la Unirea din 1859.

Mircea Eliade, probleme din cauza crezului legionar

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, Bucureşti – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filozof şi profesor român la Universitatea din Chicago. De la mijlocul anilor ‘30, Eliade a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine rapid un activist cunoscut. Nu a ezitat să îşi reflecte opiniile în acest sens în articolele pe care le-a scris pentru diferite publicaţii ale vremii, inclusiv în ziarul oficial al legionarilor – “Buna Vestire”, dar şi în campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.

Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării el tocmai publicase “Provincia şi legionarismul” în publicaţia “Vremea”, astfel că ministrul de interne de atunci, Armand Călinescu, a considerat că are toate motivele să-l considere pe Eliade ca fiind un autor de propagandă legionară. Drept urmare, Eliade este ţinut trei săptămâni în arest la sediul Siguranţei Statului de la Malmaison, unde autorităţile au încercat să-l convingă să semneze o declaraţie de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat. În închisoare fiind, Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938, moment în care a fost dus la un sanatoriu din Moroeni, iar o lună mai târziu, a fost eliberat. Ulterior, Eliade s-a distanţat de legionari. Atitudinea sa cât timp a activat ca filo-legionar nu a fost mereu una liniară: în vreme ce scria articole anti-semite, Eliade nu a ezitat totodată să ia atitudine faţă de expatrierea unor mari intelectuali.

Petre Ţuţea, un Socrate român

Tot un adept al Mişcării Legionare este cunoscut şi Petre Ţuţea (n. 6 octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1991). Eseist, filosof şi un mare economist, Ţuţea a fost membru de bază al Mişcării Legionare, activitatea sa reducându-se însă aproape de zero după 6 septembrie 1940. Deşi doctor în Drept, el era specializat în economie, astfel că, după 6 septembrie 1940, conducerea Mişcării Legionare îi încredinţează funcţia de secretar general la Ministerul Economiei Naţionale şi, în această calitate, face parte din diverse delegaţii care au purtat negocieri economice la Berlin şi la Moscova. După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1940, cunoscute sub numele de “Rebeliune legionară”, el este deţinut pentru scurtă vreme în lagărul de la Târgu Jiu, apoi este eliberat şi repus în funcţie. Ţuţea spunea: “Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi, unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie”.

Petre Ţuţea este iar arestat la 12 aprilie 1948, fiind încarcerat în arestul Siguranţei din str. Rahova din Bucureşti, acuzaţiile aduse fiind de spionaj în favoarea anglo-americanilor. În realitate, în 11 februarie 1948, diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Oficiul pentru Străini un raport asupra situaţiei economice din România, citând pe larg dintr-o lucrare redactată cu ani în urmă de Petre Ţuţea în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului Industriei şi Comerţului (Economiei Naţionale) privind relaţiile economice româno-germane din trecut ca bază de comparaţie cu relaţiile economice româno-sovietice. Anchetatorii Securităţii sunt incapabili să probeze vreo încălcare a legii de către Ţuţea, dar tot este condamnat la închisoare. În 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Ţuţea Petre la “18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică”. Petre Ţuţea şi-a executat pedeapsa în penitenciarul Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964, graţiat prin Decretul nr. 411/1964. Odată eliberat, se va afla permanent sub urmărirea oamenilor Securităţii până în 22 decembrie 1989, posibil şi ulterior.

Petre Ţuţea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice şi a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanţe, chiar şi în închisoare. De altfel, Ţuţea chiar avea să mărturisească ulterior, într-un interviu acordat lui Vartan Arachelian: “Eu n-am fost legionar, nici comunist”. Majoritatea istoricilor actuali apreciază articolele din “Stânga” drept o frondă contra sistemului, în textile sale vorbindu-se despre marxism, nu despre comunism. Cât despre stalinismul de atunci din Uniunea Sovietică, Petre Ţuţea este extrem de tranşant: “Stalinismul e definiţia comunismului. Unde nu e stalinism, după trei luni cad de la putere, că nu sunt în stare să dea nici... apă. Nu se poate impune comunismul decât cu bâta, cu parul!”.

Din cauza interdicţiei de a publica, ca şi persecuţiilor de după 1989, Petre Ţuţea nu a apucat să-şi vadă numele pe coperta unei cărţi în timpul vieţii. Ulterior însă, scrierile şi interviurile sale au început să fie difuzate în toate segmentele media.

citeste totul despre: