Cum convieţuiesc în izolare copiii şi părinţii lor întorşi din străinătate după ani de absenţă. „Cine e ăsta care-mi impune mie aşa ceva?“

În foarte multe familii părinţii plecaţi în străinătate şi copiii lăsaţi acasă  se regăsesc pentru o scurtă perioadă FOTO: lucrare premiată în cadrul concursului „Singur acasă“/CJRAE Olt

Copiii care şi-au aşteptat cu anii părinţii care să-I mângâie pe obraz la culcare trăiesc, unii, o frumoasă regăsire, în timp ce alţii de-abia descoperă calea unui minim dialog. Ce experienţe trăiesc aceste familii spun psihologii din şcoli care ţin legătura cu elevii.

Pandemia le-a adus zecilor de mii de copii din România părinţii acasă, poate chiar atunci când sperau mai puţin. Sunt părinţi care au plecat în cuplu şi şi-au lăsat copiii în grija rudelor, alţii care au lăsat acasă partenerul şi copilul/copiii. Se regăsesc după ani de absenţă, au destul răgaz să se bucure unii de prezenţa celorlalţi, însă nu de fiecare dată totul se întâmplă aşa cum cel puţin copiii au visat nopţi la rând. Alţi copii poartă în continuare grija părinţilor rămaşi în ţările în care lucrează, iar pentru ei veştile despre cum evoluează pandemia în Spania sau Italia sunt mai importante decât ce se întâmplă aici.

Psihologii din şcoli, de ani de zile preocupaţi de starea emoţională a copiilor cu părinţii plecaţi, spun că ce trăiesc aceşti copii în aceste zile este o experienţă greu de gestionat. Au observat, de exemplu, că aceşti copii, care pentru o vreme s-au îngrijorat pentru părinţii lor, atunci când veştile din ţările în care sunt plecaţi erau tare proaste, sunt mai responsabili şi mai puţin înclinaţi să încalce regulile.

„Copiii cu care ţin eu legătura sunt mult mai conştienţi că trebuie să stăm izolaţi, că trebuie să respectăm regulile. Se tem pentru viaţa părinţilor lor. Chiar vorbeam cu o fetiţă şi-mi spunea că vorbeşte zilnic cu mama, mama fetei este în Milano, că stă închisă în casă şi chiar îmi spune că o întreabă mereu pe mama – «Dar asculţi, nu ieşi din casă, stai cuminte, nu? ». Îmi spune că mami e în siguranţă. Îmi povestea că i-a spus bunicii, şi ea îngrijorată, că mama nu e în Italia, e în Milano. «Ia, uite, mamă, ce se întâmplă în Italia?“, i-ar fi spus bunica, şi fata a liniştit-o: Stai liniştită, că ea nu e în Italia, e în Milano. Şi bunica a crezut-o. Este greu pentru ei, dar este greu pentru toţi, iar asta mai atenuează. E adevărat că aşteptau sărbătorile, pentru că era un moment în care se întâlneau cu toţii, însă faptul că e greu pentru toată lumea, şi că sunt restricţii valabile pentru toată lumea, îi face să înţeleagă situaţia mult mai uşor“, spune psihologul şcolar Loredana Stroiuleasa, care ţine legătura telefonic în special cu elevii pe care îi avea în programul de consiliere înainte de declararea stării de urgenţă.

„S-au schimbat regulile-n casă, ei nu-i mai convine…“

De cealaltă parte a tabloului sunt copiii ai căror părinţi şi-au prelungit şederea acasă, pentru mulţi peste limita suportabilităţii ambelor părţi. Copiii, în special cei de vârstă mare, adolescenţii, tinerii, s-au obişnuit în timp cu absenţa părinţilor, dar şi cu un anumit tip de confort, iar cel din urmă acum este în pericol. Reînvaţă, unii, spun psihologii, să trăiască alături de părinţii lor.

„Vreau să vă spun că am avut chiar săptămâna trecută un caz. A venit tatăl din străinătate, după o perioadă destul de lungă de timp, dar există probleme de comunicare între ei. A fost plecat atâta timp, fata a avut mai multă libertate, tatăl este destul de autoritar, s-au schimbat regulile-n casă, ei nu-I mai convine, nu mai poate să stea la fel de mult pe reţelele de socializare, are un prieten, tata nu este de acord, au început problemele. Trebuie să se obişnuiască unul cu celălalt“, explică şi psihologul Luciana Gornoavă, care, de asemenea, face consiliere prin telefon cu elevii săi.

Cazul redat nu este, din păcate, singurul, ba, din contra, este multiplicat poate de mii de ori la nivelul întregii ţări. Psihologul aminteşte de un alt caz, al unui tânăr obişnuit cu sume mari de bani şi deja atras în mrejele anturajului nepotrivit.

„O mămică, cu un băiat în clasa a IX-a, a fost plecată în afară, a apucat să vină exact înainte de declararea pandemiei, pentru că erau probleme foarte mari cu băiatul. Părinţii despărţiţi, mama plecată în afară, băiatul dependent de jocuri de noroc, lipsea foarte mult de acasă, cheltuia foarte mulţi bani, mama a venit în acea perioadă. Voia să plece, i-am zis că nu este cea mai bună soluţie… Nici în cabinet nu-şi găseau o punte de legătură, doar se învinovăţeau unul pe celălalt, nu găseau ceva comun. Le-am şi zis – haideţi să vedem, trebuie să fie ceva care să vă lege. El avea datorii foarte mari, mama n-a mai vrut să-l susţină, îi spunea că este ultima dată, ultima dată, apoi m-a sunat şi a spus că i le-a plătit. Bunicii nu aveau nicio autoritate în faţa lui, ridica mâna şi la ei, şi la mamă…“, mai spune psihologul.

„Sunt câţiva care s-au hotărât să rămână, dar cei mai mulţi vor să plece“

Procesul de acomodare este încă în curs, în unele cazuri nici nu se va termina înainte ca părinţii să plece din nou. Copiii ştiu deja asta, iar cei mai mari sunt nu doar împăcaţi cu situaţia, ci pe undeva şi liniştiţi că nu le vor mai lipsi multe, aşa cum deja se întâmăplă acum, când părinţii lor au rămas fără venit.

„În general, părinţii pun problema din ce or să trăiască mai târziu, cei mai mulţi au în plan să plece după ce trece toată nebunia. Îşi pun problema că vor pleca în mare parte, dar îşi pun problema şi economia noastră cât poate absorbi. Dacă firmele astea mici vor da faliment şi vor rămâne cei de aici fără un loc de muncă, cei veniţi din afară unde să lucreze? Copiilor le-au transmis şi grija lor. Copilul îşi doreşte mai mult afecţiunea părintelui decât partea financiară, dar faptul că părintele îi spune – n-am din ce să-ţi pun mâncare pe masa, nu am să-ţi cumpăr telefonul ăla şmecher pe care şi-l doreşti…“, explică psih. Loredana Stroiuleasa.

Aceste schimbări bruşte din viaţa lor îi afectează cel mai mult pe copiii de vârstă mică, explică şi psih. Luciana Gornoavă, pentru că pentru ei ataşamentul faţă de părinte contează enorm. Psihologul compară situaţia acestor copii, care după o perioadă de vis petrecută alături de părinţi se văd din nou nevoiţi să le ducă dorul, cu ceea ce trăiesc în fiecare zi copiii orfani, plasaţi de la un asistent maternal la altul.

„Sunt câţiva părinţi care au decis să rămână şi sunt alţii care aşteaptă să se termine chestia asta şi să plece. A fost reacţia aceea de panică, firească până la urmă, fuga aceea, spre România, să caute siguranţa, aici la noi, dar, odată trecut pericolul, situaţia revine la normal. Însă lasă urme asupra copiilor. Exact aşa se întâmplă cu copiii care sunt luaţi în plasament. Te ia o familie, eşti bine o săptămână, dar n-ai siguranţa aceea că va fi pentru totdeauna aşa. Dar părinţii motivează că altfel nu se pot descurca financiar. Ar trebui să le explice copiilor, ca aceştia să înţeleagă că au venit pentru perioada asta şi cam atât. Cei mici, da, se ataşează, dar în cazul celor mai mari, când n-ai avut contact direct cu copilul 2-3-4-5 ani, şi dintr-o dată vii şi impui reguli, sunt reacţii de tipul – «cine e ăsta care-mi impune mie aşa ceva?», se desprind mai uşor“, a conchis psih. Luciana Gornoavă.