Fascinanta poveste a primei rafinării din România - Ploieşti, primul oraş din lume cu „fabrică de gaz“. Premiera mondială din 1857 a fost investiţia unor fraţi bogaţi

Fascinanta poveste a primei rafinării din România - Ploieşti, primul oraş din lume cu „fabrică de gaz“. Premiera mondială din 1857 a fost investiţia unor fraţi bogaţi

După 1895, când statul a promulgat prima „lege a minelor“, a fost dat startul primelor capitaluri străine în industria petrolieră românească. FOTO arhive

Ploieştiul a stabilit, la 1857, o premieră mondială, devenind primul oraş din lume cu rafinărie. „Fabrica de gaz“ a fraţilor Mehedinţeanu a fost pornită cu echipamente din Germania şi, în acelaşi an, calităţile petrolului lampant obţinut la Ploieşti au făcut ca proprietarii să câştige prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz a Bucureştilor

Ştiri pe aceeaşi temă

Resursele de petrol ale României sunt cunoscute şi exploatate încă din perioada Daciei Romane, urme ale „aurului negru“, numit atunci picula, fiind găsite pe ceramica din secolul al II-lea. Din secolul al XIII-lea, petrolul a început să fie cunoscut în Evul Mediu românesc sub numele de păcură, iar ulterior, în epoca modernă şi contemporană a jucat un rol cheie în dezvoltarea economică a ţării.

România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile internaţionale. „The science of petroleum“ certifică în 1938, faptul că România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol de 275 de tone înregistrată în statisticile internaţionale. A fost urmată de SUA în 1859, de Italia în 1860, de Canada în 1862 şi de Rusia în 1863.

Întâiul succes mondial al industriei petroliere româneşti este construcţia, în ţara noastră, a  primei sonde petroliere (pompe de petrol), în 1861, la Lucăceşti (Bacău). Pompele, care forau la o adâncime de 150 de metri, foloseau o metodă rudimentară de rafinare a petrolului asemănătoare cu cea folosită la obţinerea ţuicii în cazane artizanale.

Interesant este că, până pe la 1860, principalii exploatatori de ţiţei fuseseră ţăranii liberi, cunoscuţii fântânari, băieşi sau gropari, denumiri provenind direct din îndeletnicirile lor. După 1860 însă, când exploatarea „aurului negru” a început să necesite capitaluri tot mai importante, rolul ţăranilor a scăzut în favoarea proprietarilor unor bogate terenuri petrolifere, de regulă în aria judeţelor Prahova şi Dâmboviţa.

Câmpuri de sonde la Moreni, Prahova. FOTO arhive

Cea dintâi rafinărie, dotată cu instalaţii moderne, la nivelul epocii, a fost începută, însă, la Ploieşti, în decembrie 1856, de către Teodor Mehedinţeanu, fapt care a dat startul distilării pe cale industrială a ţiţeiului.

Mehedinţeanu se documentase şi făcuse comenzi prin vestul Europei, în speţă în Franţa şi Germania. El şi-a realizat proiectului în primăvara anului 1857, când „fabrica de gaz” a intrat în funcţiune, pe numele fratelui său, Marin Mehedinţeanu, arendaşul unor întinse zăcăminte de ţiţei pe moşia Păcureţi, Prahova.

Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele fiind formate din vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne. Aceste utilaje au fost comandate în Germania firmei Moltrecht ce construia cazane pentru fabricarea uleiurilor din şisturi bituminoase.

Distileria de petrol a lui Marin Mehedinţeanu a fost construită pe o suprafaţă de 4 ha şi avea o capacitate de lucru pe an de 2.710 tone (în medie 7,5 tone/zi).

Controverse privind localizarea rafinăriei

Potrivit istoricilor prahoveni, locul unde a fost instalată „fabrica” a fost multă vreme controversată, atât în paginile publicaţiilor petroliere (precum, în rândul întâi, imbatabilul „Moniteur du Pétrole Roumain”, 1900-1948), cât şi în lucrările de istorie, care au situat-o consecvent la Râfov, lângă Ploieşti, pentru ca, în 1970, profesorul Mihai Apostol să stabilească cu precizie că era în discuţie „marginea oraşului Ploieşti, în apropiere de actuala gară Ploieşti-Sud, pe unde vine bariera Râfov“.

Acelaşi profesor vorbeşte de funcţionarea rafinăriei tot „la bariera Râfov (str. Buna Vestire, nr. 174), rămasă în proprietatea familiei Mehedinţeanu, mai precis a succesorilor lui Marin (decedat în 1861), care la 1899 au vândut-o unui anume M. Mitrany.

În 1857, apare o a doua rafinărie la Ploieşti (falimentată după numai câţiva ani), la „bariera Rudului” – proprietatea lui Eduard Madasch.

Potrivit lui Mihail Sevastos, autorul monografiei Ploieştilui, în etapa ulterioară, harta Ploieştilor a fost îmbogăţită cu noi rafinării, în 1866, 1879, 1872, 1880, 1884, 1894, 1905, 1906 şi 1910, pentru ca în 1937 numărul lor să ajungă la un total de 15. 

Câmpuri petroliere în Prahova. FOTO arhive

În temeiul studiilor arhivistice, Mihai Apostol o altă listă şi alte date: 1860 – rafinăria lui Gh. Sfetescu; 1862 – Moritz Vexler; 1865 - D. Cantili; 1866 cea a lui Matache Nicolau (devenită ulterior „Standard”); 1870 – Mendel Predingher; 1872 – Matache Gogulescu;  1884 – D. Stelescu şi Stelian T. Stoian; 1886 – un anume Dobrescu şi Sc. Parskeva; 1886 – Aron L. Drath; 1890 – Samuel Kanner; 1892 – A. B. Grossman şi M. Vechsller; 1894 – Th. N. Socolescu şi Thoma Rucăreanu; 1897 – N. Constantinescu; 1899-1900 – încă cinci „fabrici de gaz” şi altele în veacul următor.

Petrolul produs la Ploieşti a iluminat Capitala

În baza producţiei rafinăriei, fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu au avut posibilitatea să obţină prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz lampant a Bucureştilor (1857) şi, respectiv, a Ploieştilor (1860).

Şi, astfel, Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant. Petrolul lampant produs la Ploieşti avea calităţi deosebite: era incolor şi inodor şi ardea cu o flacară luminoasă de intesitate şi formă constantă, fără fum şi fără să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil. Celelalte oferte care propuneau drept combustibil uleiul de rapiţă sau de nucă duceau costurile la 600 de lei pe an. Oferta de 336 de lei pentru fiecare felinar elimina orice concurentă. Începând cu 1 aprilie 1857, Bucureştiul avea să fie iluminat cu 1000 de lămpi.

Startul celor mai importante companii petroliere româneşti, tot la Ploieşti

După unele statistici, pe la 1870-1880 aproximativ 9/10 din industria de ţiţei se aflau în mâinile românilor, astfel că, iniţial, industria petrolului a avut predominant un caracter naţional. Exploatatorii zăcămintelor, care au realizat frumoase capitalizări din comercializarea cantităţilor extrase, se recrutau îndeosebi din rândul proprietarilor de perimetre petrolifere (familiile Mehedinţeanu, Monteoru, Stănculescu, Mateescu, Grigorescu, Câmpeanu etc).

În anul 1880 , producţia  de petrol a României atingea 15.900 de tone, iar statul român adoptă în 1895 o primă lege a minelor, care deschide drumul capitalurilor străine în industria petrolieră românească şi duce la apariţia celor mai importante companii petroliere româneşti.

Prima companie petrolieră de anvergură a fost Steaua Romană, înfiinţată cu capital german în 1895. În 1897, compania petrolieră construieşte la Câmpina, Prahova (zona în care Steaua Română deţinea un total de 305 hectare de câmpuri petroliere) cea mai mare şi mai modernă rafinărie din Europa. Capacitatea de rafinare a rafinăriei Steaua Română a fost la început de 1.200 de tone pe zi.

O altă companie importantă în industria petrolieră românească a fost Societatea Astra Română, constituită în 1910 (iniţial a fost o modestă fabrică de petrol de la marginea Ploieştiului, fondată în 1880). Între 1910 şi 1947, Rafinăria Astra Română a aparţinut trustului olandez Royal Dutch Shell. Până la începutul Primului Război Mondial se mai contituie şi companiile: Româno- Americană, ulterior Petrotel, în prezent Lukoil Ploieşti (fondată în 1904 ca filială a companiei americane Standard Oil  deţinută de magnatul  J.D. Rockefeller), Vega (înfiinţată în 1905 la Ploieşti cu capital german), Creditul Petrolifer (1905), Concordia (1907), Societatea de Petrol Franco-Română (apare în 1905 şi este considerată cea mai mare infuzie de capital francez de pe piaţa petrolieră românească), Compania franco-română Unirea Aquila (1906). 

Alte premiere înregistrate de industria petrolului din România:

- România a fost prima ţară din lume care a exportat benzină încă din anii 1900.

- În 1904 se înfiinţează prima şcoală din lume de maiştri sondori la Câmpina . Ulterior şcoala va pregăti şi maiştri rafinori.

- În 1934, sonda nr.1 a societăţii  Creditul Minier atinge cea mai mare adâncime din ţară în zona de extracţie de la Chiţorani, Prahova (3.300m). În 1938, sonda 13 a companiei Astra Română stabileşte un nou record de 3.644 de metri în zona de foraj de la Boldeşti, Prahova.

- În 1937, România deţinea locul 7 în lume privind rezervele mondiale de petrol, după URSS, USA, Irak, Iran, Venezuela, Indiile Olandeze, estimându-se o rezeră de 95.000.000 tone, rezultând 5,4% din rezervele mondiale.

Ploieşti, „capitala aurului negru“

Exploatarea resurselor de petrol, începută în jurul Ploieştiului în secolul XIX, construcţia primei rafinării din lume, în 1856, şi dezvoltarea rapidă a unei industrii care a făcut din oraşul aflat la 60 de km de Bucureşti cel mai mare producător de petrol din Europa, au consacrat Ploieştiul cu un supranume de necontestat, „capitala aurului negru”.

Într-un pamflet în versuri, apărut în publicaţia „Furnica” în 1909, şi intitulat „Dacă Ploieştii n-ar avea petrol”, se enumeră câteva simboluri în lipsa cărora oraşul ar fi fost de neconceput: „Un Quintus chiel cu capul gol/Un Gherea fără clientelă/Ploieştii fără de petrol...”.

Iată cum descria Ploieştiul şi Cella Delavrancea într-un articol publicat în 1975, în „Contemporanul“: „În gingaşul oraş întins pe pământul sub care clocoteşte în adânc aurul negru (…). Îmi închipui că din avion, oraşul arată ca un imens tort de nuntă garnisit multicolor (…) Rezervoarele de petrol semănând cu balene lăfăindu-şi burta albă la soare, sondele înalte ca plopii“.

Vă mai recomandăm

„Capitala aurului negru“, a schiului şi a „aurului lichid“. Prahova se mândreşte cu industria, turismul montan şi podgoriile. Resursele de petrol din adâncurile plaiurilor prahovene, frumuseţea ameţitoare a Bucegilor şi tăria licorilor extrase din solul fertil al podgoriilor Dealu Mare s-au consacrat ca „branduri“ ale judeţului Prahova, elemente care îi imprimă o unicitate inconfundabilă

Cum au ajuns ploieştenii să înlocuiască „Bună ziua” cu salutul „Ce bei?“. În Ploieştiul interbelic, era o cârciumă la aproximativ 200 de locuitori. Aici se discutau negoţuri şi se aşteptau legături feroviare. Istoricii apreciază că de aici i se trage urbei şi renumele de oraşul lui „Ce bei?“
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările