Victoria Baltag, regizoarea primului film artistic despre „Experimentul Piteşti“: „Toată lumea a lucrat benevol. Inclusiv domnul Caramitru“

Victoria Baltag,
regizoarea primului film artistic despre „Experimentul Piteşti“: „Toată lumea a lucrat benevol. Inclusiv domnul Caramitru“

Victoria Baltag  FOTO: arhiva personală

„Herman, omul din spatele terorii“, un film în regia Victoriei Baltag, spune povestea suferinţei tinerilor care au trecut prin „fenomenul Piteşti“, experimentul de reeducare comunist care a distrus mii de oameni

Ştiri pe aceeaşi temă

În curând va fi lansat în cinematografe „Herman, omul din spatele terorii“, primul film artistic despre Experimentul Piteşti, un proiect iniţiat de regizoarea Victoria Baltag (31 de ani). Pelicula este totodată primul film românesc finanţat prin crowdfunding, adică exclusiv din donaţii. Printre cei care joacă în film se numără şi Ion Caramitru.

Herman este personajul principal al poveştii filmului, un tânăr de 23 de ani, proaspăt căsătorit, tată, student la Drept, condamnat la şapte ani de detenţie. Povestea începe cu momente din viaţa socială a anilor 1942-1948 (zona Moldovei, Iaşi), aduce în prim-plan psihologia umană şi culminează cu punerea în imagini a „fenomenului reeducării“ în România (1948-1954).

Reconstituirea evenimentelor petrecute în această perioadă s-a realizat în urma unei documentări de arhivă amănunţite. Jurnaliştii „Weekend Adevărul“ au stat de vorbă cu regizoarea filmului, Victoria Baltag. Licenţiată în Sociologie şi Jurnalism, Victoria Baltag este doctorand în Film la University College London.

 

 „Weekend Adevărul“: „Herman, omul din spatele terorii“ este primul film artistic despre Experimentul Piteşti. Cum s-a născut ideea filmului şi cât de dure au fost „chinurile facerii“?

Victoria Baltag: În 2011 am participat la o şcoală de vară organizată de IICCMER (n.r. – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc). Tema era legată de istoria comunismului  şi acolo am aflat pentru prima oară despre ceea ce s-a întâmplat la Piteşti. Am fost atât de zguduită de subiect, încât mi-am propus să fac această parte tristă din trecutul nostru vizibilă cât pot de mult. Încă de atunci aveam în minte să regizez un film despre acest subiect. Mi-am dorit ca românii să cunoască şi faţa aceasta a lucrurilor. Mi-am dorit să pun în imagini ceea ce încă nu a fost scris în cărţile de istorie, deşi face parte din istoria noastră, o istorie zbuciumată. În 2015, am făcut publică dorinţa mea de a realiza un film despre fenomenul reeducării şi astfel mi s-a alăturat o echipă minunată de oameni cu suflete frumoase, care au pornit cu inima deschisă la drum. Am lucrat cu persoane pe care nu le mai văzusem niciodată, oameni care au crezut în proiect şi care au dat tot ce aveau mai bun pentru filmul acesta. Aceşti oameni sunt parte a sufletului meu acum. Drumul a fost anevoios, fiindcă ni s-au închis foate multe uşi la început. Am perseverat şi, încetul cu încetul, pe parcurs, sute de oameni ne-au încurajat, ne-au sprijinit, ne-au ajutat cât de mult au putut ei. Suntem în prezent peste 600 de contribuabili la acest film.

 

CEL MAI GREU MOMENT

 

Cât au durat filmările şi care au fost cele mai grele momente de la filmări?

Am filmat cinci săptămâni, cu pauză de două săptămâni între filmările de la Iaşi şi cele de la Bucureşti. Am avut undeva în jur de 200 de scene şi filmam câte şapte scene pe zi – uneori depăşeam 14 ore de muncă pe zi. Fiecare membru al echipei avea cel puţin încă alte trei responsabilităţi în afară de cea iniţială. Ştiam că, dacă nu procedăm aşa, nu reuşeam să finalizăm producţia. Am lucrat la foc continuu. Mulţi dintre colegii mei nici nu mâncau sau cel puţin eu nu-i vedeam mâncând. Cel mai greu moment pentru mine a fost atunci când ni s-a furat generatorul de pe platoul de filmare. Costă câteva mii de euro – îl foloseam gratuit prin bunăvoinţa unei persoane atât de amabile care ne-a înţeles şi care avea încredere în ceea ce făceam noi. Şi cel mai mult a durut când am crezut că am înşelat încrederea acelei persoane. Nu am reuşit nici măcar acum să achităm costurile generatorului, încă mai aşteptăm oameni să contribuie la această nevoie a noastră de acoperire a costurilor restante. Alte momente grele erau în zilele când ştiam că trebuie să plătesc şi nu aveam cu ce, când nu ştiam dacă mai putem filma a două zi din lipsa de resurse financiare, când îi vedeam pe colegii mei cum se zbat la propriu pentru acest proiect şi cum toate, aparent, păreau să se limiteze la bani. Am rămas odată şi fără mâncare şi unul dintre colegi s-a oferit să cumpere el, alt coleg a propus să venim fiecare cu pacheţel de acasă, ca să nu mai consumăm fondurile pe alimente – sunt momente atât de intense pe care nu le voi putea uita niciodată.

Atmosfera de la închisoarea Piteşti a fost reconstituită după o fidelă documentare FOTO: arhiva personală Victoria Baltag

 

Filmul este în post-producţie acum. Când va fi gata produsul finit şi când vom vedea filmul în cinematografe?

Prima variantă a lungmetrajului a fost gata în martie 2016. Am trimis filmul la câteva festivaluri, precum Cannes, Locarno, Veneţia, Londra, fără sorţi de izbândă, însă. Filmul nostru a fost respins şi am concluzionat că e nimerit să venim cu o nouă variantă a lungmetrajului. Aşadar, suntem la cea de-a doua post-producţie. Avem şansa să lucrăm cu profesionişti şi am mare încredere în echipa de post-producţie nou formată. Ne bazăm şi pe legăturile pe care ni le-am dezvoltat la post-producţia anterioară şi ne dorim o colaborare fructuoasă. Vrem să încheiem post-producţia la finele anului acesta, cel târziu la începutul anului viitor, încât să putem înscrie filmul în varianta nouă la festivaluri. În cinematografe vrem să-l distribuim cât mai curând, fie să găsim fonduri pentru achitarea costurilor pentru sala de cinema, fie să primim înţelegere din partea posesorilor de săli de cinema ca să putem difuza filmul fără costuri.

O parte dintre filmări au fost realizate la Iaşi


„Herman, omul din spatele terorii“ este un film fără buget, creat din donaţii. Care au fost costurile realizării filmului şi de câte donaţii a fost nevoie pentru acoperirea lor?

Am organizat şase campanii de strângere de fonduri, toate publice, patru pe site-ul internaţional IndiegoGO şi două pe site-ul românesc Sprijină.ro, am colectat câteva mii de euro din care am reuşit să plătim o foarte mică parte a echipei de producţie, să acoperim costurile de cazare, transport şi masă ale actorilor şi echipei. În prezent, am acoperit undeva la 60% din costurile de producţie; încă avem nevoie de fonduri pentru plata actorilor, echipei, pentru costurile primei şi celei de-a doua post-producţii. Am lucrat cu contracte amânate, barter şi bunăvoinţă. În România, arta nu prea se plăteşte la nivelul pe care îl merită şi aceşti oameni trebuie totuşi să-şi poată întreţine familiile, plăti chiriile şi aşa mai departe.

 

CINE A DONAT PENTRU REALIZAREA FILMULUI

 

Au fost donatori şi de peste hotare?

Donatori au fost foarte puţini, majoritatea prieteni de-ai mei sau rude şi prieteni de-ai colegilor mei. Unii au fost şi din străinătate, adevărat. Este totuşi un film românesc, despre istoria românilor, am mizat pe implicarea românilor în acest proiect. Îmi doresc foarte mult să se înţeleagă că o schimbare vine din interiorul fiecăruia şi începe cu noi înşine, aşadar să evităm să aşteptăm să ne salveze străinătatea şi să ne rezolve alţii problemele. Suntem inteligenţi, puternici, avem potenţial şi, dacă vrem cu adevărat, reuşim să realizăm lucruri extraordinar de frumoase.

Scenă din "Herman, omul din spatele terorii" FOTO: arhiva personală Victoria Baltag


Cât de utile au fost platformele de crowdfunding?

Platforma Sprijină.ro a fost un real ajutor. Remus Pakei, project managerul platformei, a încurajat iniţiativa noastră şi ne-a fost alături cu sfaturi şi susţinere ori de câte ori a fost nevoie.

Aţi încercat să apelaţi şi la alte surse pentru finanţare? Ce răspunsuri aţi primit?

Până să ajungem în etapa de pre-producţie, am mers peste tot unde se putea merge pentru a primi finanţare. Am făcut portofolii de prezentare şi cu ele am mers la instituţii de stat şi private, corporaţii, institute, agenţii, ONG-uri. Am contactat firme, am vorbit cu antreprenori, am prezentat proiectul nostru multor oameni, mii. Am trimis e-mail-uri, am dat telefoane, am stabilit întâlniri. Am fost şi descurajaţi, am primit şi o serie însemnată de refuzuri, am ridicat multe întrebări fără că să primim răspuns. Încetul cu încetul, însă, oameni mulţi ni s-au alăturat şi, chiar dacă nu au putut contribui cu bani, au venit cu servicii, cu inima şi mintea deschisă, şi astfel am reuşit să facem filmul.

Ce aşteptări ai de la film pentru 2017?

Vrem tot ce-i mai bun pentru filmul acesta. Vrem să-l facem vizibil, vandabil, plăcut atât publicului larg, cât şi juriului şi criticilor de la marile festivaluri de film. Vrem să luăm premii la festivaluri – acesta este un ţel pe care ni l-am propus, mai ales fiindcă îl considerăm o probă a muncii şi a competenţelor noastre.

 „Toată lumea a lucrat benevol. Inclusiv domnul Caramitru“

Cum l-ai convins pe Ion Caramitru să joace în film?

Ne leagă frumoase amintiri de la filmările cu domnul Ion Caramitru. Prezenţa dumnealui a fost o binecuvântare, un semn că se poate, un motiv în plus să dăm tot ce avem mai bun pentru proiectul nostru. I-am trimis scenariul filmului spre consultanţă şi de aici a pornit o frumoasă colaborare. Sunt onorată că am avut şansa să lucrez cu un om de talia dumnealui. Am aflat mai apoi că Ion Caramitru sprijină iniţiativele tinerilor şi crede în generaţia noastră – generaţia celor care muncesc, a celor care fac lucrurile să se mişte, fie creativ, fie antreprenorial. Ţin să precizez că toată lumea a lucrat benevol. Inclusiv domnul Caramitru. Am plătit doar camera şi o parte dintre sunetişti, undeva la 5.000 de euro, cât am scos din campanii. Restul... aşteaptă şi trebuie să fac filmul vandabil ca să scot bani să-mi plătesc oamenii care au muncit cu multă pasiune şi profesionalism.

Care este cea mai specială amintire din perioada în care l-ai avut pe platourile de filmare pe Ion Caramitru?

Au fost multe momente speciale, cele mai frumoase sunt de la filmările pe care le-am avut la Casa Memorială „Mihai Codreanu“. În pauzele de la filmări, domnul Caramitru ne recita din minte poeme de Mihai Codreanu. Filmam într-un muzeu, ascultam poeme recitate atât de frumos de Ion Caramitru, ne îndulceam sufletele cu fiece zi. A fost de neuitat. Mai mult decât atât, domnul Caramitru ne-a înconjurat cu căldură şi energie pozitivă, ne-a încurajat mereu, ne-a lăudat, ne-a sprijinit şi a venit cu soluţii ori de câte ori tolba noastră cu idei se golea.

Victoria Baltag şi Ion Caramitru într-o pauză de filmare

Ce sentimente ţi-au trezit filmările la fosta închisoare Piteşti?

Când am fost pentru documentare la fosta închisoare de la Piteşti, faptul că foarte puţini piteşteni cunoşteau că la ei în oraş s-a aflat o închisoare de tortură a studenţilor mi-a pus un semn de întrebare. Mai apoi am văzut că imobilul a fost transformat, în parte, în clădire de birouri. Din ceea ce a fost închisoare între 1949 şi 1954 au rămas doar câteva încăperi. Împreună cu colegii mei, am ascultat informaţiile cutremurătoare primite de la un reprezentant al Asociaţiei „Sfinţii Închisorilor“, care ne-a dat amănunte cu privire la viaţa chinuită a tinerilor în închisoare. Am privit fotografiile studenţilor închişi şi ni s-a întipărit în minte imaginea chipurilor lor, a veşmintelor, a posturii şi a privirii lor.

De ce crezi că este perioada comunistă o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru cinematografia românească?

Cred că fiecare artist îşi alege singur sursa de inspiraţie. În general, regizorii contemporani fie aleg teme sociale, fie politice, fie de natură psihologică. Mie îmi plac istoria şi studiul naturii umane. Mă fascinează viaţa cu tot ceea ce are ea ca întreg: iubire - ură, plăcere - durere, mândrie - modestie, ambiţie - delăsare. Sunt şi sociolog şi, ca atare, existenţa umană în societate primează pentru mine ca sursă de inspiraţie. Eu nu am ales comunismul ca temă a filmului, ci viaţa frumoasă a Iaşiului după Al Doilea Război Mondial, împletită cu nedreapta soartă a unor tineri torturaţi în ideea de reeducare, pe motiv că nu empatizau cu un sistem politic ce impunea anumite norme.

„Experimentul Piteşti a fost cea mai mare barbarie“

Timp de trei ani, între 1949 şi 1952, la Închisoarea Piteşti s-a desfăşurat „Experimentul Piteşti“, considerat a fi cel mai mare şi cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est. Estimările arată  că numărul celor care au suferit acest experiment este cuprins între 1.000 şi 5.000 de persoane. Sute de foşti deţinuţi au rămas cu traume psihice ori fizice. Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, considera că experimentul de la Piteşti a fost „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane“, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, a numit Fenomenul Piteşti „una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră“. În penitenciarul Piteşti au murit, în urma torturilor la care au fost supuşi, între 100 şi 200 de deţinuţi, fără a se cunoaşte numărul total al acestora. Cauza morţii era falsificată în certificatul de deces.

 

 

Documentare despre „Experimentul Piteşti“

 

În cadrul serialului „Memorialul Durerii“, realizat de Lucia Hossu Longin între 1991 şi 2008, un întreg episod, cel de-al 11-lea, a fost consacrat „Experimentului Piteşti“. Mărturiile victimelor sunt completate cu date istorice, imagini din arhivele televiziunii şi cu file din jurnalele personale ale intervievaţilor. În 2011 a fost lansat documentarul „Demascarea“, în regia lui Nicolae Mărgineanu, după un scenariu de Alin Mureşan. Filmul se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a opt victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă. Cele 70 de minute de mărturii tulburătoare sunt împărţite în 11 capitole: „Scopul acţiunii Piteşti“, „Începutul: câştigarea încrederii“, „Declanşarea violenţelor“, „Etapele“, „Ţurcanu“, „Ororile“, „Blasfemiile“, „Disperarea“, „Speranţa“, „Încetarea acţiunii“, „Aveţi regrete?“. O lucrare importantă legată de acelaşi fenomen este şi cartea „Fenomenul Piteşti“, semnată de Virgil Ierunca.

 

CV

Doctorand în film la Londra

Numele: Victoria Baltag

Data şi locul naşterii: 11 martie 1985, Botoşani

Starea civilă: necăsătorită

Studiile şi cariera:

În 2008 a absolvit facultăţile de Sociologie şi Jurnalism la Universitatea din Bucureşti

În 2010 şi-a luat masterul în Management şi Marketing la A.S.E. Bucureşti, iar în 2011 a obţinut un master în Istorie, Film şi TV la Universitatea din Birmingham (Marea Britanie).

Doctorand în film la University College London (Marea Britanie).

Este preşedinte al Asociaţiei Connections Romania (din 2012).

Administrator, producător şi regizor la Victoria Baltag Production din 2012.

A lucrat ca sociolog la Universitatea din Birmingham (2011).

Manager, PR, HR şi reporter la agenţia de presă Inforama între 2006-2009.

Reporter la agenţia de ştiri MediaTin, 2002-2007.

Locuieşte în: Bucureşti.

citeste totul despre: