Mama unui băiat cu autism care a luat Bacalaureatul: „Când a plecat la şcoală, Grigore ştia să numere până la 7“

Mama unui băiat cu autism care a luat Bacalaureatul: „Când a plecat la şcoală, Grigore ştia să numere până la 7“

Grigore, băiatul vindecat de autism FOTO Arhiva personală

Daniela Ursu, mama unui băiat care a luat Bacalaureatul cu media 6,53 şi care se mândreşte cu acest rezultat, a postat la începutul lunii iulie un mesaj emoţionant pe Facebook legat de realizarea fiului ei, autist, despre care spune că s-a recuperat. Mesajul Danielei Ursu a devenit viral, strângând peste 48.000 de like-uri şi 11.000 de share-uri.


În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Daniela Ursu vorbeşte despre recuperarea fiului său şi despre lupta cu sistemul.

Originară din Curtea de Argeş şi locuind în prezent la Dorohoi, Daniela Ursu a postat un mesaj tulburăror legat de rezultatul la Bacalaureat al fiului ei, 6,53, un real succes, şi de lupta cu sistemul de educaţie românesc.

Iată ce a scris, printre altele, Daniela Ursu în postarea sa devenită virală: „Timp de o săptămână, mulţi dintre prietenii mei s-au lăudat cu notele mari de la Bac ale celor din familia lor. Îi felicit pe toţi. Este cu adevărat o mare realizare ca unul dintre membrii familiei tale să se poată lăuda cu o realizare deosebită. Eu mă voi lăuda cu un 6,53. Veţi spune că este o notă mică.

Ei bine, aflaţi că pentru fiul meu este o notă imensă. Iar pentru mine este o fericire enormă că a fost în măsură să îl obţină! De ce? Pentru că fiul meu a fost autist şi este în totalitate recuperat. Iar această medie nu a fost obţinută oriunde, ci la profilul mate-info, adică la profilul la care se face cea mai grea matematică.

Realizarea lui nu se datorează în niciun caz sistemului nostru de învăţământ. Pot spune că este o minune de la Dumnezeu. La ea au contribuit profesorii lui, care au înţeles din primul an problema cu care se confruntă. Pe atunci, autismul i se transformase într-o formă de ADHD.

De ce spun că profesorii au contribuit esenţial la recuperarea lui? Ar fi putut să îl excludă, să îl abandoneze, să îl umilească. Dar şi-au dovedit calitatea de adevăraţi dascăli şi l-au silit să devină normal. În special, diriginta a scos untul din el. Putea în timpul ăsta să se ocupe de pretendenţii la 10 pe linie, dar ea a investit foarte mult în fiul meu. Pentru mine, ceea ce a făcut pentru Grigore valorează mai mult decât 10 pe linie“. 

„La 3 ani, când a reînceput să facă în pantaloni şi să nu mai vorbească, mi-a fost mai mult decât clar“

Reprezentant de vânzări la o instituţie financiară şi manager al unei firme de asigurări, Daniela Ursu a vorbit cu sinceritate şi emoţie despre toate problemele prin care a trecut alături de fiul său. 

 - Când aţi aflat că fiul dumneavoastră suferă de autism şi care a fost prima reacţie? 

Daniela Ursu: Mi-am dat seama puţin cam târziu că este autist. Spun asta pentru că am cinci copii, iar el este al treilea. Aveam, deci, experienţa necesară să sesizez anomalii de comportament la un copil mic. Şi cu toate astea, nu am sesizat nimic anormal. Au existat situaţii de genul că îl strigam şi nu îmi răspundea sau ieşea pe poartă şi pleca fără să îi pese dacă îl urmează cineva, dar am pus asta pe seama vârstei. Pe la vreun an şi jumătate, începuse să vorbească suficient de corect, de la 1 an şi 2 luni mânca singur, iar de la 1 an şi 4 luni nu a mai fost nevoie să folosesc pentru el scutece absorbante. Ne-a dat suficiente motive să credem ca este un copil deştept, chiar cu o inteligenţă peste medie. Când avea 2 ani şi câteva luni, ne-am mutat în Moldova şi cam în aceeaşi perioadă l-am născut pe Dan, fratele care i-a urmat. Interiorizarea lui am pus-o pe seama faptului că nu mai era în centrul atenţiei noastre sau a schimbării mediului, care era ostil şi pentru mine. Am în familie rude care sufereau de autism şi ştiam cum se manifestă cei cu un astfel de comportament. Aşa că la 3 ani, când a reînceput să facă în pantaloni şi să nu mai vorbească, mi-a fost mai mult decât clar.

Cam în aceeaşi perioadă a avut şi primele crize de furie şi neputinţă. Iniţial, nici nu am vrut să merg la medic pentru diagnostic. Ştiam părerea unanimă a tuturor că autismul nu se vindecă. Eram convinsă că a fost normal o vreme. De aceea, iniţial, am suspectat că a surzit sau că a suferit un traumatism cranian fără ca eu să aflu. A fost supus la zeci de investigaţii care m-au convins că funcţional lucrurile sunt în ordine. Atunci am început să mă interesez de terapii.

„Primii medici îmi spuneau că are retard mintal“

 - Unde aţi mers cu băiatul pentru terapie?

Verişoara mea, care este medic şi are un baiat cu mult mai mare decât Grigore, dar care suferă de aceeaşi tulburare de comportament, mi-a spus că în Austria şi în Germania, astfel de copii au fost recuperaţi parţial sau în totalitate. Asta mi-a dat speranţă. Am început să îl studiez îndeaproape şi să văd ce îi declanşează crizele, ce îl relaxează, ce îl bucură. Cum la Dorohoi nu aveam specialişti în acest gen de recuperare, pentru a fi mai aproape de Bucureşti şi de psihanalistul de la Alexandria, cu care lucram, m-am mutat în apropiere de Roşiori de Vede. Primii medici îmi spuneau că are retard mintal. Ştiind cât de bine gândea înainte de primele crize, am refuzat diagnosticul. Mereu l-am înconjurat cu toată dragostea şi chiar şi în timpul crizelor, îi repetam că eu nu sunt supărată pe el şi că înţeleg că nu-şi doreşte să le aibă şi că împreună vom rezolva şi această problemă. La grădiniţă am avut şansa să aibă o educatoare care studiase foarte bine modul de a se comporta cu copiii cu probleme speciale. Totdeauna încerca să îi vorbească „pe limba lui“. Acasă îi avea pe fraţii mai mici cu care a putut să îşi dea două „restarturi“ la interval de doi ani. Pe la 4 ani şi jumătate, a început să vorbească din nou. Ciudat, din fundul gâtului, dar vorbea. Chiar şi propoziţiile sunau ciudat. De exemplu, spunea: „Câinele lui Florin cască gura mare mult“, în loc de: „Câinele lui Florin latră“. Sau ca să descrie că a alunecat pe gheaţă, spunea: „Tau, tau, poh“ / „Stau, stau, poc“. Am înţeles repede că descria mişcarea, dar nu putea identifica verbul. Din momentul acela, am început să îi introduc noţiunile descriind acţiuni. Când a plecat la şcoală, ştia să numere până la 7. De fapt, punea cifre pe o treaptă şi scria cifrele vecine pentru a stabili care este numărul mai mare sau mai mic. Făcea mici crize doar atunci când încerca să îşi aducă aminte cuvântul care descrie o anumită acţiune.

 - Cum a ajuns autismul fiului dumneavoastră să se transforme într-o formă de ADHD?

După ce a început să ia medicamente. Şi după ce Grigore a înţeles mecanismul declanşării crizelor. De fapt, el are un ADHD atipic.

 - Care au fost cele mai dificile momente din procesul de recuperare al fiului dumneavoastră?

Crizele erau cu siguranţă cele mai dureroase momente. Gândiţi-vă cum este să asişti neputincios atunci când copilul tău se loveşte în mod repetat şi cu furie de pereţi sau de pământ. Sau atunci când înşfacă un obiect contondent şi începe să se lovească în mod repetat, de regulă, în cap. Nu ştiu nici acum reţeta magică pentru ieşirea rapidă din crize, pentru că de fiecare dată erau altfel, iar eu eram nevoită să intervin rapid. Cu atât mai mult cu cât odată cu vârsta, avea mai multă putere decât mine. Nu la fel de dureros, dar deloc de neglijat a fost faptul că în alergarea noastră după soluţii am rămas fără casă şi cu credite consistente. Dar toate eforturile au meritat, judecând după rezultat.

Tone de literatură de specialitate, cu Google Translate 

 - Cât de mult v-au dezamăgit sistemul, birocraţia şi indiferenţa din România legate de problemele copiilor şi tinerilor cu autism?

La început nu aveau cum să mă dezamăgească, pentru că majoritatea habar nu aveau ce trebuie făcut. Singură am găsit un psihanalist care se specializase în Belgia. Singură am căutat medici care ştiu ce este necesar să fie făcut în astfel de cazuri. Am citit tone de literatură de specialitate folosind Google Translate, pentru a şti ce să fac şi ce să le cer medicilor. În general, toţi ridicau din umeri neputincioşi. Mii de drumuri, ore de aşteptat la cozi, cel puţin trei drumuri pentru reţeta lunară care era necesar să aibă un aviz de la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. Toate astea îmi măcinau timpul, dar mai ales nervii şi banii. Abia la Spitalul de Psihiatrie „Constantin Gorgos“ din Bucureşti am găsit medici performanţi. Cât despre sistemul românesc, el dezamăgeşte pe orice român care intră în contact cu el. Am avut ocazia să îl compar cu cel olandez timp de două săptămâni. Cele două sisteme nu suportă grade de comparaţie. Dacă medicii noştri s-ar bucura de dotările şi rutinele olandeze, în România s-ar face turism medical european. Noi avem oameni foarte capabili, dar pe care sistemul îi epuizează inutil.

Ne-am lovit de un sistem obtuz, incapabil de schimbare“

 - Cât de mult au contribuit profesorii la recuperarea fiului dumneavoastră?

Cadrele didactice au fost pârghiile prin care Dumnezeu a făcut minunile din viaţa lui Grigore. Au rezervat mult din timpul de lucru, dar şi din timpul personal doar pentru el. Au clădit relaţii, nu doar l-au educat.

 - În ţările europene, cadrele didactice şi medicale au obligaţia să identifice astfel de cazuri pentru ca recuperarea să înceapă cât mai devreme. De ce nu se întâmplă acest lucru şi în România? Aţi făcut adrese în acest sens la Ministerul Educaţiei şi la forurile competente?

La noi nu există rutine prin care copiii identificaţi cu astfel de tulburări de comportament să fie recuperaţi. Există specialişti, dar prea puţini ştiu de ei. M-am convins chiar zilele astea, din întrebările care mi s-au pus. Ca să scriu forurilor competente, întâi de toate ar fi trebuit să ştiu că ele există. În plus, în condiţiile în care, în afară de Grigore, mai am încă doi elevi şi, pe lângă aceasta, mai este necesar şi să muncesc, deci nu am avut timpul material necesar să mă ocup de astfel de „adrese“. Cu atât mai mult cu cât cunosc inerţia sistemului. Cine eram eu să tulbur sistemul pentru a deveni mai accesibil? De altfel, sătulă de indolenţa autoritaţilor şi conştientă că unele lucruri trebuie schimbate din rădăcini, am ajuns la concluzia că este nevoie de o nouă clasă politică. Iar de anul trecut, împreună cu alţi entuziaşti, am înfiinţat un nou partid.

 - Aţi avut mai multe încercări de a convinge autorităţile competente că este nevoie ca subiectele pentru examenele de Capacitate şi Bacalaureat să fie elaborate pentru tinerii cu autism într-o formă specială. Cum v-au motivat refuzurile oficialii cu care aţi luat legătura?

Chiar diriginta lui Grigore din liceu s-a zbătut pe la tot felul de foruri să afle cine m-ar putea ajuta. Există o comisie de evaluare şi orientare profesională în fiecare judeţ, cu aşa-zişi specialişti. Grigore a făcut tot felul de evaluări psihiatrice şi psihologice, tot felul de anchete sociale şi şcolare doar pentru ca să i se permită să primească enunţurile subiectelor redactate într-un mod accesibil lui. Aceste demersuri nu i-au ajutat însă cu nimic. Ne-am lovit de un sistem obtuz, incapabil de schimbare. O comisie de evalure a constatat că el nu are capacitate intelectuală scăzută şi, deci, nu poate beneficia de subiecte speciale. Degeaba am explicat că el nu vrea subiecte speciale, ci enunţuri redactate într-un anumit mod.

„Grigore are nişte abilităţi speciale“

 - Ce drum va urma fiul dumneavoastră mai departe?

Cred că este prea devreme să vorbim despre asta. Pentru el, bacalaureatul a fost stresant şi epuizant şi nu a reuşit să se pregatească suficient pentru ceea ce îşi doreşte să facă. Ar vrea să intre la Psihologie la Cluj-Napoca, pentru a se cunoaşte mai bine, dar nota de la Bacalaureat nu-l avantajează. Cu siguranţă, însă, va mai prelua o parte din ceea ce am eu de făcut la joburile mele. Ca urmare a articolelor din ultimele zile, este atras de o propunere pe care i-a făcut-o un prodecan al unei facultăţi tehnice de viitor din Bucureşti, dar care ani la rând a fost cenuşăreasa Politehnicii. De altfel, Grigore are nişte abilităţi speciale şi căutăm soluţii ca să şi le pună cât mai bine în valoare. 

Pe aceeaşi temă: 

Strângere de fonduri pentru salvarea unui băieţel din Feteşti, diagnosticat cu autism atipic. Rareş are nevoie de o intervenţie cu celule stem la Viena

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: