Fabuloasa poveste a lui Gheorghe Cotenescu, preotul-căpitan care i-a fost secretar lui Nicolae Iorga şi profesor a doi patriarhi ai României

Fabuloasa poveste a lui
Gheorghe Cotenescu, preotul-căpitan care i-a fost secretar lui Nicolae Iorga şi profesor a doi
patriarhi ai României

Preotul Gheorghe Cotenescu FOTO: fericiticeiprigoniti.net

Un preot foarte apreciat, participant la primul război mondial, Gheorghe Cotenescu a fost secretarul personal al lui Nicolae Iorga timp de cinci ani şi profesorul a doi viitori patriarhi ai României, Iustin Moisescu şi Teoctist.

Gheorghe Cotenescu s-a născut în 1886 în comuna argeşeană Stoeneşti. Membru în conducerea mai multor societăţi profesionale şi culturale de la începutul secolului XX, secţiile Ligii Culturale, Societatea Studenţilor Teologi, Societatea Studenţilor de la Conservator, Societăţile corale „Carmen” şi „Hora”, Societatea culturală „Miron Costin”, Asociaţia Cântăreţilor Bisericeşti din România, etc., organizează şi animă numeroase evenimente promovate de acestea, atât în vechiul Regat, cât şi în celelalte teritorii locuite de români.

Fidel partizan al ideilor inovatoare propagate de Spiru Haret şi Nicolae Iorga, nu pregetă să-şi îndeplinească misiunea de luptător pentru dreapta credinţă în comuna strămoşilor săi, Stoeneşti-Muscel, pe cursul superior al Dâmboviţei, unde devine preot paroh în 1913, înfiinţând şi conducând bănci, obşti şi cooperative.

După cum spune profesorul de istorie Constantin Voinescu, ”preotul Cotenescu a luat parte la întreaga campanie militară (1916-1919) din primul război mondial, peregrinând printr-o ţară ajunsă la capătul puterilor alături de răniţii spitalelor de evacuare şi în cadrul unităţilor combatante, din Muntenia în Moldova, din Basarabia în Ardeal, până la Tisa.”

La întoarcere, preotul-căpitan decorat cu ordinul „Coroana României”, îndurerat de distrugerea modestei sale biserici în toamna anului 1916 de furia nemţilor opriţi din vijelioasa lor înaintare pe linia Albeşti-vârful Mateiaş-Stoeneşti, se apucă, cu ajutorul bunului Dumnezeu, şi reuşeşte să ridice o frumoasă biserică din piatră, în 20 de ani (1919-1939), cu preţul unor eforturi şi sacrificii enorme, rugându-şi prietenii de odinioară să-l ajute. Iar bunul Dumnezeu i-a ascultat ruga, Sfântul lăcaş fiind primul târnosit pe 8 octombrie 1939 de Î.P.S.S. Patriarhul Nicodim Munteanu, în prezenţa unor mari personalităţi cunoscute personal, precum ziaristul Pamfil Şeicaru şi generalul Gheorghe Rasoviceanu, fostul său comandant militar.

Peste o mie de elevi l-au avut profesor

Gheorghe Cotenescu a iubit enorm meseria de profesor de muzică, fără să-şi neglijeze însă parohia rurală din Muscelul strămoşesc, păstorind-o timp de 52 de ani (1913-1965) şi neîndurându-se să-şi părăsească enoriaşii pentru a preda definitiv în Seminariile Capitalei (Central sau Nifon). În peste 20 de ani de profesorat la şcolile din Stoeneşti şi la seminariile din Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeş şi Cernica-Ilfov, plămădeşte cu dragoste destinele a peste o mie de copii.

”Iar aceştia i-au întors dragostea pe măsura puterilor lor, mulţi dintre ei devenind floarea ortodoxiei româneşti aşa cum ar fi Patriarhii Teoctist Arăpaşu şi Iustin Moisescu, Episcopii Gherasim Cristea, Eftimie Luca şi Roman Stanciu, valoroşii arhimandriţi Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, Ioasaf Ganea, Atanasie Gladcovschi, Tănase Petroniu, Justin Pârvu, profesorii universitari Ioan Pulpea-Rămureanu şi Anton Uncu, dar şi demnul de pomenire protopop argeşean Vasile Chiţu”, precizează profesorul Constantin Voinescu.

A fost deputat de Muscel

Adevărata aureolă a preotului Gheorghe Cotenescu a fost într-adevăr preofesoratul. Seminariştii îl ascultau fără să murmure pe acest „popă de ţară” care-i stăpânea şi-i mişca, cu talentul său de expunere, cu mimica, cu umorul blajin şi cu bogăţia de cunoştinţe de care dispunea. Şi astăzi îşi reamintesc cu plăcere, acei care mai trăiesc, de orele sale de muzică, de excursiile pe care le organiza, de pasiunea pe care o punea şi mai ales de metoda sa didactică, sugestivă şi captivantă. Era de o bunătate rară, îi ajuta, ţinea foarte mult cu clasa şi o apăra, iar corurile pe care le dirija erau desăvârşite.

„Popa Ghiţă” din Muşcel se număra printre profesorii cei mai iubiţi de seminariştii câmpulungeni, argeşeni ori cernicani, mulţi dintre ei afoni sadea. Prin talentul şi iscusinţa sa, a dovedit că muzica este o ramură de studiu importantă în formarea şi educarea tineretului, cu o singură condiţie însă: profesorul să aibă ţinuta, chemarea şi pregătirea necesară.

Bine văzut de toţi şi apreciat pentru cultura, râvna şi aptitudinile sale didactice, deşi nu era profesor universitar, a fost invitat în repetate rânduri de cărturarul Nicolae Iorga şi de comitetul de organizare să conferenţieze la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte în perioada 1932-1946. Încrederea pe care i-a acordat-o profesorul Nicolae Iorga încă din studenţie, fiind primul său secretar particular în perioada 1907-1912, l-a determinat să accepte şi delicata sarcină de organizare, după război, a secţiei muşcelene a Partidului Naţionalist-Democrat, fiind ales deputat de Muscel (1931-1932), alături de Constantin (Dinu) I. C. Brătianu şi Ion Mihalache, cu numeroase aparent umoristice luări de cuvânt şi frumoase iniţiative parlamentare în favoarea muşcelenilor, dovedind un vădit talent oratoric.

I-a sprijinit pe luptătorii anticomunişti

Preluarea puterii de regimul comunist şi prăbuşirea valorilor tradiţionale zguduie din temelii viaţa patriarhală din patriarhala comună Stoeneşti. Simte nevoie să facă ceva şi îi sprijină logistic pe partizanii din Munţii Muşcelului, conduşi de martirul colonel deblocat Gheorghe Arsenescu. Reţeaua informativă a Securităţii şi Miliţiei îi identifică rapid rolul (primii luaţi în vizor erau intelectualii de prestigiu ai satelor) şi este arestat în primul lot de muşceleni, fiind condamnat în mai 1950 după 14 luni de anchetă.

Umilinţele suferite în anchetele nesfârşite şi cruzimea călăilor din închisorile comuniste de la Piteşti şi Câmpulung îi afectează grav sănătatea, dar nu-l zdrobesc sufleteşte. Bătrân şi bolnav, este impus la cote enorme, i se confiscă întreaga averea, e ameninţat cu excluderea copiilor minori din şcoli şi chiar cu împuşcarea dacă nu se înscrie primul în gospodăria colectivă ce trebuia înfiinţată cu orice preţ, singura de altfel într-o zonă de munte renumită pentru tenacitatea rezistenţei anticomuniste.

Ultimii ani ai vieţii sale de paria al unei societăţi dezumanizate şi-i petrece în mari lipsuri şi suferinţe, mai mult prin spitale, alături de scumpa sa soţie Elisabeta, născută Răuţoiu. S-a stins din viaţă în 1965.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: