Visarion Puiu, mitropolitul condamnat la moarte de comunişti, despre Iosif Stalin: „Numele lui va fi blestemat din veac în veac“

Visarion Puiu a fost condamnat la moarte de regimul comunist FOTO preot Ioan Leşnic

Fostul mitropolit al Bucovinei şi Transnistriei îl descria în culori sumbre pe Secretarul general al Partidului Comunist din URSS, Iosif Stalin.

„Unul din cei mai culţi clerici ortodocşi români din perioada interbelică“. Acestea erau cuvintele lui Nicolae Iorga cu care-l descria pe Visarion Puiu, înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi care, la fel ca mulţialţi cărturari ai neamului, avea să pătimească pentru convingerile sale după instaurarea regimului comunist. 

Avea să fie condamnat la moarte în contumacie în 1946 de Tribunalul Poporului Bucureşti, excomunicat de Sfântul Sinod al BOR în 1950 şi reabilitat post mortem pe 25 septembrie 1990. 

Cel numit şi „Călugărul ostaş“ s-a născut pe 27 februarie 1879, la Paşcani, Iaşi, părinţii fiind de pe meleagurile Neamţului - tatăl era fiul preotului Ioan Puiu din Girov, iar mama, fiica unor negustori din Roman. 

După ce este tuns în monahism la Roman, pe 22 decembrie 1905, a ocupat de-a lungul vieţii monahale mai multe funcţii ecleziastice. Dintre acestea, cele mai importante au fost cea de mitropolit al Bucuvinei şi Şef al Misiunii Bisericeşti Române pentru Transnistria, cu sediul la Odessa,

echivalent cu funcţia de mitropolit, responsabilitate pe care a îndeplinit-o până la 14 decembrie 1943. 

În aceasta din urmă a fost numit, pe 16 februarie 1942, de către mareşalul Ion Antonescu. După

cum scrie profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Statului Neamţ, în cartea „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“, de pe această poziţie „a militat cu înverşunarea numai de el ştiută să facă din teritoriul dintre Nistru şi Bug o adevărată redută a românismului şi a Ortodoxiei în faţa tăvălugului bolşevic“. 

Iar printre cei criticaţi a fost chiar Iosif  Vissarionovici Stalin, Secretarul general al Partidului Comunist din URSS, căruia, la un moment dar, i-a scris şi o scrisoare. Pentru a exemplifica atitudinea mitropolitului al cărui muzeu memorial se află în Neamţ, lângă Schitul Vovidenia (casa ierarhului i-a fost dată de comunişti, după 1945, lui Mihail Sadoveanu, pentru a crea), poate fi amintit articolul „Irodul contemporan“, publicat în ziarul Ceahlăul din Piatra Neamţ, sâmbătă, 2 ianuarie 1943. Şi iată

cum îl caracteriza Visarion Puiu pe tiranul rus, după anexarea Basarabiei: 

„Se macină necontenit anii şi lasă în spuza lor întâmplări ce nu le pot şterge nici veacurile. Aşa, acum vreo două mii de ani în răsăritul de miazăzi, a fost un rege a cărui nume învăluit în ocară este pomenit în colindele noastre bătrâneşti. E vorba de Irod, care în teama lui bolnavă de a nu-şi pierde domnia şi-a înarmat toţi soldaţii săi şi a poruncit să ucidă toţi pruncii din Iudeea şi Galileea. Cruzimea acestui

conducător de ţară a rămas de pomină şi veacurile nu numai că nu l-au acoperit, dar au lăsat să apară din ascunzişurile geniului popular aprecieri îndreptăţite a satrapului de la Ierusalim. Cu toată dârzenia lui de a sta pe scaunul conducerii, destinul a hotărât să cadă şi în cele mai groaznice chinuri, să-şi dea sfârşitul“.

„Măi Hogea, să ştii că ruşii au să fie peirea noastră, n-avem să-i mai scoatem din ţară!“

Tonul critic al articolului continuă şi în ceea ce urmează, autorul sperând ca cruzimea despotului rus să nască alte colinde în care să se vorbească despre el la fel ca de Irod:

„Astăzi, cam aceleaşi întâmplări, însă în proporţii mai mari se petrec în Răsărit. Irodul contemporan, tovarăşul Stalin, a trimis la moarte milioane de oameni spre a-şi salva tronul. Pentru stăpânirea diabolică a lui Stalin a curs atâta sânge cum nu a curs nici în războaiele de 100 de ani pe care le-a înregistrat istoria. Din cauza cruzimii lui Stalin au rămas soţii văduve, copii orfani şi bătrâne aşteptându-şi în zadar feciorii. Destinul va decide. Stalin se va îneca în propria lui cruzime şi conducerea ţării va fi luată de altul vrednic. Vremurile se vor limpezi şi din adâncurile simţirii populare se vor ridica noi cântece care vor zugrăvi cruzimea disperată a Irodului de la Moscova şi biruinţa armatelor creştine. Aceste cântece, ca o baladă din alte vremi se vor auzi îngânate în noaptea Sfântului Vasile, pe la ferestrile împodobite cu flori de gheaţă, sau se vor împleti cu cântecele de stea şi vor răsuna în cadenţa clopoţeilor atârnaţi în colţurile stelelor. Şi aşa, prin cântece şi poveşti,

numele lui Stalin ca şi a lui Irod, va fi blestemat din veac în veac. Pr. Visarion Puiu“. 

Previziunile ecleziastului român nu s-au îndeplinit în totalitate, Stalin rămânând în istorie ca un tiran, responsabil de moartea a milioane de ruşi şi nu numai. „Biruinţa armatelor creştine“ n-a fost să fie, ştiind cu toţii ce a însemnat pentru România „democraţia“ instaurată în ţară cu ajutorul tancurilor sovietice.

„Conducătorii ruşi ce au urmat, nu cu aceeaşi cruzime dar cu alte mijloace - diplomatice, uneori şi armate - au dus mai departe politica«graniţelor mobile» cu vecinii acestora, instaurată de ţarul Petru celMare, de la începutul secolului al XVIII-lea. A rămas doar «blestemul» românilor pentru răpirea de către Rusia stalinistă a strămoşeştilor teritorii de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial: Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa“, notează profesorul Gheorghe Radu în articolul dedicat mitropolitului Visarion Puiu din volumul menţionat. 

Cât despre ruşi, amintim o previziune a scriitorului Calistrat Hogaş (profesor la Piatra Neamţ şi la Roman), care este menţionată în cartea fostului primar de Piatra Neamţ, Dimitrie Hogea, intitulată „Din

trecutul oraşului Piatra Neamţ. Amintiri“, apărută în anul 1936. 

„În timpul războiului Calistrat Hogaş se găsea retras la Piatra, în vechea sa locuinţă (azi casa memorială din centrul oraşului Piatra Neamţ - n.r.). Mi-aduc aminte că chiar în prima zi, la 15 august 1916, când a început războiul nostru, cea dintâi bombă, lansată de primul avion duşman a căzut în curtea caselor sale din strada Iordanului, mare groază a avut el atunci! Iar când mai târziu a sosit în gară primul regiment de infanterie rusă, noi cu toţii ne-am bucurat de acest ajutor, căci armata noastră din Ardeal, bătea în retragere. Singur, Hogaş mi-a spus cu mult scepticism: «măi Hogea, să ştii că ruşii au să fie peirea noastră, n-avem să-i mai scoatem din ţară!»“. Ar mai trebui spus că de-a lungul istoriei ruşii au trecut Prutul de 12 ori între anii 1711 şi 1944.