Istoria bisericii seculare a românilor transilvăneni fugiţi la poale de Ceahlău de prigoana Curţii de la Viena FOTO
0
Biserica de lemn din satul Bistricioara, veche de peste 250 de ani, stă mărturie a vremurilor în care românii din Transilvania au decis să treacă munţii, sperând că vor avea un trai mai uşor, scăpând de asupririle la care erau supuşi de Curtea de la Viena.
Pe Valea Muntelui Neamţ, mergând pe drumul care urcă spre Durău şi şerpuieşte către crestele Ceahlăului, se află satul Bistricioara. Aici se găseşte unul dintre monumentele istorice de mare valoare religioasă şi artistică din patrimoniul României: biserica de lemn „Sfinţii Voievozi“.
Lăcaş de cult vechi de peste două secole şi jumătate, mica biserică este un reper important între aşezămintele religioase ale Neamţului, care a apărut într-un context istoric aparte.
„Credem că lăcaşul nostru de închinăciune ar data de pe la 1750-1775. Apariţia sa a fost o urmare a evenimentelor de la cumpăna celor două secole, XVII şi XVIII, din Ardeal, când românii au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei, trecând munţii, pentru a-şi păstra graiul, tradiţiile şi religia ortodoxă.
Aici şi-au întemeiat o comunitate, încercând să-şi regăsească liniştea. Dar cum liniştea trupească nu este deplină fără cea sufletească, şi-au întemeiat o bisericuţă din lemn în care să se închine, să se reculeagă, biserica în care ne aflăm, după mai bine de două secole şi jumătate de istorie zbuciumată“, explica preotul Ion Irina, parohul Bisericii „Sfinţii Voievozi“ din satul Bistricioara, comuna Ceahlău, într-o discuţie cu profesorul doctor Daniel Dieaconu, consemnată în urmă cu câţiva ani într-un volum despre istoria aşezămintelor de cult de pe Valea Muntelui Neamţ.
Influenţe transcarpatice
Biserica e înconjurată de un cimitir cu alei înguste şi şerpuitoare, fiind dintotdeauna străjuită de crucile celor plecaţi întru veşnicie. Arhitectura bisericii, în formă de treflă, este specifică aşezămintelor din Transilvania - o caracteristică importată de românii care au trecut munţii în vremea prigoanei.
„Cât despre unele elemente arhitecturale, trebuie arătat faptul că acoperişul în patru ape, supraînălţat prin intercalarea unui registru vertical în partea mediană a învelitorii, a căpătat forma actuală
cel mai probabil cu prilejul lucrărilor de refacere din 1831. Absidele laterale sunt bine pronunţate, având formă pentagonală, iar absida altarului cu fereastra în ax şi sistemul de îmbinare a bârnelor constituie elemente specifice acestui gen de biserici“, mai spunea parohul.
Aşezământul de la poalele Ceahlăului, vedere din cimitirul satului FOTO Monitorul Neamţ
Monumentul istoric de la Bistricioara se distinge şi printr-un sistem de boltire întrucâtva inedit, explica Ion Irina. Pronaosul are un plafon drept, altarul este adăpostit de două pante repezi ale unei bolţi unghiulare şi doar bolta naosului are forma obişnuită a unui trunchi de con, sprijinit pe nervuri de lemn dispuse radial. Ceea ce particularizează deosebit biserica este pictura, mai cu seamă cea de pe peretele nordic, executată într-un stil popular naiv, de un meşter zugrav cu o imaginaţie debordantă.
„Credem că a fost vorba despre un zugrav anonim, cel mai probabil local, care, deşi nu se familiarizase decât într-o foarte mică măsură cu formele canonice ale iconografiei ortodoxe, se implică
în realizarea pe peretele de la nord, într-o viziune profană, sugestivă şi interesantă, a unei picturi ce surprinde cele trei sectoare biblice care alcătuiesc Lumea de Apoi, Sânul lui Avraam, Raiul şi Iadul“, explica parohul.
Contorsionarea trupurilor supuse chinurilor veşnice şi îngrijorarea celor care aşteaptă „ultima judecată“ umanizează scenele. Pe de altă parte, concepţia zugravului în legătură cu acele tărâmuri s-a materializat în compoziţii dominate de un peisaj exotic, cu vegetaţie luxuriantă.
Istoria locului, consemnată pe o uşă
„Legat de această creaţie şi-n general de bisericuţa din Bistricioara, interesant a fost faptul că în anii studenţiei mele, la Sibiu, renumitul profesor doctor Mircea Păcuraru ne-a vorbit despre toate acestea fără să-mi dau seama că mai târziu voi ajunge să fiu slujitor aici şi să port de grijă acestui monument istoric memorabil, care s-a păstrat peste veacuri şi pentru care credincioşii din această zonă au o afecţiune aparte“, rememora preotul.
Făcea referire şi la catapeteasma bisericii, ca o componentă de importanţă majoră a oricărui lăcaş de închinăciune ortodox, dar şi la icoanele şi la celelalte elemente ce asigură în mare măsură unicitatea şi personalitatea bisericii.
Scene pictate naiv pe pereţii bisericii despre Lumea de Apoi FOTO Monitorul Neamţ
„Atât catapeteasma, cât şi icoanele sunt din două perioade, lucru identificat şi de către specialişti. Şi asta se poate constata prin coloritul lor. De altfel, tot cunoscătorii au afirmat că, pe lângă pictură, în biserică se mai află icoana Maicii Domnului, de asemenea valoroasă prin execuţia artistică şi vechimea sa. Avându-se în vedere unicitatea, dar şi importanţa istorico-religioasă, credincioşii din Bistricioara sunt legaţi sufleteşte de biserică, regăsindu-şi liniştea interioară de fiecare dată când calcă pragul în lăcaşul de o mare simplitate, dar de o aleasă duhovnicie“, spunea Ion Irina.
Se spune că la biserica din Bistricioara, în decursul celor peste două secole şi jumătate de existenţă, au slujit zece parohi, care au trecut prin altarul zidit de transfugii transilvăneni care au trecut munţii în Moldova. „Din documentele cercetate am încercat să fac o reconstituire privind trecerea pe aici a păstorilor de suflete, dar n-am reuşit. Oricum, au ostenit la această bisericuţă peste zece preoţi“, spunea preotul Irina.
Biserica „Sfinţii Voievozi“ a fost vizitată de multe înalte feţe bisericeşti, aflate în pelerinaj spre Mănăstirea Durău sau spre schitul de pe Ceahlău, ridicat după 1990. Pe spatele unei uşi diaconeşti este consemnat că mitropolitul Sebastian Rusan – episcop al Maramureşului între 1947 şi 1948, arhiepiscop al Sucevei şi Maramureşului în perioada 1948-1950, arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei între 1950 şi 1956 –, aflat într-un pelerinaj prin zonă, a vizitat şi acest lăcaş de cult.
În 2009, înalt oaspete a fost ÎPS Teofan, care a vizitat toate bisericile din Protopopiatul Ceahlău. Pe acea uşă a bisericii sunt consemnate însă şi evenimentele mai puţin fericite care s-au abătut asupra acestor locuri: ani geroşi, ani secetoşi şi perioadele când unele molime au bântuit prin zonă. Toate sunt însemnate cu „plumbul“, cum i se spunea pe vremuri creionului chimic, de preoţii sau dascălii din veacurile apuse, ele având scopul de a înregistra file din istoria locală, spre cunoaşterea lumii din timpuri viitoare.
Bistricioara, inclusă în traseul bisericilor de lemn din România
În octombrie 2020, lăcaşul de cult din Bistricioara a fost înscris în proiectul Ruta Cultural-Turistică a Bisericilor de Lemn din România, derulat de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri şi cofinanţat de Ministerul Culturii, prin Institutul Naţional al Patrimoniului.
Iniţiatorii proiectului spun că obiectivele cuprinse în acest traseu evidenţiază esenţa spiritului românesc comunitar, creativitatea sa artistică, iar pe parcursul unei ipotetice călătorii, turiştii vor avea posibilitatea de a cunoaşte tradiţii străvechi, care spun povestea geniului popular autohton.
Preotul paroh Ion Irina, în faţa bisericii ridicate acum vreo 270 de ani FOTO Monitorul Neamţ
Proiectul vrea să le ofere celor care vizitează obiectivele posibilitatea de a învăţa, de a trăi şi de a lua parte la o experienţă antrenantă şi memorabilă, lucru ce derivă din diversitatea patrimoniului antropic şi natural, legendelor şi gastronomiei locale. De asemenea, acest traseu oferă şansa unor activităţi mai largi, ca turismul cultural, cel speologic sau de aventură.
Unul dintre obiectivele proiectului Ruta Cultural-Turistică a Bisericilor de Lemn din România este certificarea de către Consiliul Europei, astfel că în traseu au fost incluse peste 160 de lăcaşuri de cult: peste 100 de aşezăminte din Maramureş, 16 din Neamţ şi 16 din Suceava, 13 din Cluj, zece din Bihor şi două din Mehedinţi, dar lista rămâne deschisă şi pentru alte judeţe ale ţării.
A fost nevoie de o biserică de piatră
Până în 1920, lăcaşul din lemn a fost folosit ca biserică de parohie, dar pentru că nu mai corespundea nevoilor comunităţii, s-a decis construirea uneia mai mari şi mai încăpătoare. Inţiativa a prins contur la propunerea preotului Constantin Alexandrescu, iar zidirea unui aşezământ din piatră a început la 1900. La finalizarea construcţiei, în 1920, oficierea slujbelor a fost mutată în noul lăcaş, la biserica veche urmând să aibă loc doar slujbele de înmormântare, având în vedere că în jurul acesteia
este singurul cimitir al satului.
„Am căutat s-o îngrijim, desfăşurând, ori de câte ori realitatea a impus-o, lucrări de reparaţii atât la interior, cât mai ales la exterior, păstrând cu străşnicie şi conservând valorile culturale şi spirituale. Şi trebuie s-o facem pentru a lăsa generaţiilor viitoare urme ale trecerii pe aici a unor oameni care au ştiut să ţină la spiritul românesc, la credinţă şi la valorile pe care strămoşii le-au păstrat până în zilele
noastre“, afirma parohul Ion Irina.
La nouă biserică din satul Bistricioara a început să se slujească în 1920
Despre biserica din Bistricioara se consemnează pe un antolonghion (carte care cuprinde serviciul praznicelor şi al sfinţilor de peste an), din 1825, dăruit de o anume Anica Protopopoaia din Piatră (posibil actualul oraş Piatra Neamţ), că biserica ar fi datată în 1831, cu menţiunea că un alt lăcaş de cult mai vechi ar fi existat din 1775, fapt înscris şi pe unul din clopote.
Profesor doctor Daniel Dieaconu susţine că din alte surse ar rezulta că biserica din Bistricioara este trecută pe o hartă austriacă realizată de Hora von Otzellowitz. Făcând unele asocieri, cercetătorii susţin că Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Bistricioara ar fi fost zugrăvită pe dinăuntru după tehnica
celei din Răpciune (sat din comuna Ceahlău, a cărui vatră se află acum pe fundul lacului de acumulare de la Bicaz), care este expusă la Muzeul Satului din Bucureşti. Autor ar fi fost acelaşi Ioan Zugravul, cel ce în perioada 1820-1850 a făcut şi refăcut icoanele sau picturile murale ale mai multor biserici de pe văile Bistriţei şi Bistricioarei.
Românii din Transilvania, cu statut de „toleraţi“
În istoria Transilvaniei, anul 1711 a însemnat începerea unui nou capitol: atunci a fost stabilit definitiv controlul austriac asupra Ungariei şi Transilvaniei. Ca urmare, habsburgii numeau guvernatorii provinciei şi deţineau funcţia de principi ai Transilvaniei. În deceniile următoare, autorităţile habsburgice au erodat din ce în ce mai mult independenţa Transilvaniei, aşa că transformarea ei în mare principat, în 1765, nu a adus cu sine schimbări semnificative.
Situaţia românilor din principat era dificilă, căci aveau statutul de naţiune tolerată, alături de armeni, evrei şi greci. În 1791 şi 1792, liderii românilor din Transilvania au trimis la Viena două petiţii prin care cereau înlăturarea inegalităţilor, acte cunoscute sub denumirea de „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae“. Printre semnatari s-au aflat Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Ioan Bob, episcop greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei, precum şi cărturari ca Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu.
Cererile românilor vizau următoarele probleme: „numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi alte de acest fel, care ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“, „naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare“, „clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în acelaşi fel ca şi clerul naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ şi „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în dietă să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune“. Petiţia a fost, însă, respinsă de Curtea de la Viena, iar statutul românilor a rămas neschimbat.
Vă mai recomandăm să citiţi:
„Iscarea de boale“, pedepsită drastic în perioada interbelică, când România lua în serios sănătatea publică
Misterele coifului corintic vechi de 2.500 de ani, descoperit la o percheziţie. E unic în România
Se încarcă comentariile...
