Mărturiile lui Alexandru Călinescu, intelectualul interzis de comunişti: „Soţia a fost prima la admitere, eu al doilea. M-am răzbunat şi m-am însurat cu ea“

Mărturiile lui Alexandru Călinescu, intelectualul interzis de comunişti: „Soţia a fost prima la admitere, eu al doilea. M-am răzbunat şi m-am însurat cu ea“

Profesorul Alexandru Călinescu FOTO: Arhiva personală

Publicist, critic şi istoric literar, profesorul Alexandru Călinescu (70 de ani), un indezirabil al regimului comunist, interzis de la publicare în 1989, este „un om al cărţii“, cum îi place să se autocaracterizeze. Alexandru Călinescu a primit în 2004 distincţia de Cavaler al Ordinului Naţional al Meritului din partea preşedintelui francez Jacques Chirac, pentru munca dedicată promovării limbii şi culturii franceze.

Ştiri pe aceeaşi temă

Profesorul de literatură franceză Alexandru Călinescu, de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, s-a născut, a crescut şi s-a format la Iaşi, acolo unde a şi educat zeci de generaţii de iubitori ai limbii franceze. Alexandru Călinescu spune că şi-a luat modelele din literatură şi s-a maturizat odată cu lecturile parcurse. Copilăria profesorului a fost marcată de amintirile sfârşitului celui de-Al Doilea Război Mondial, de foametea care a lovit Moldova şi de neajunsurile cu care se confruntau oamenii în anii ’50. Alexandru Călinescu a urmat o carieră academică, aşa cum îmbrăţişaseră şi părinţii săi înainte. Apropiat de limba franceză mai mult din întâmplare decât din dorinţă, profesorul a rămas să predea în cadrul aceleiaşi catedre pe care a urmat-o. Spre sfârşitul anilor ’80, Alexandru Călinescu a fost interzis în lumea literară şi nu a mai putut semna articole în revistele de specialitate. Făcea parte din „Grupul de la Iaşi“, prima mişcare locală care s-a opus regimului comunist, şi nu era văzut bine de Securitate. Profesorul reuşise să închege legături cu lectori şi jurnalişti străini, cărora le-a transmis cum arăta situaţia în România comunistă. Pentru asta, a suportat măsurile punitive ale regimului comunist. 
 
„Weekend Adevărul“: Sunteţi ieşean get-beget? 
Alexandru Călinescu: Eu sunt ieşean din mamă în fiu. Familia tatălui meu era din Oneşti, iar familia mamei mele – din Iaşi. M-am născut la Iaşi, am copilărit la Iaşi, m-am format şi am profesat aici. Dar a fost  întrucâtva şi o opţiune existenţială şi profesională pentru că au existat, evident, momente când aş fi putut pleca, aş fi putut alege alt drum. N-am plecat. Dacă am făcut bine sau nu, asta e mai greu de tranşat. Copilăria mea a fost una foarte frumoasă dar, nu-i aşa, toate copilăriile sunt, în principiu, frumoase. Timpul are atunci o altă valoare, ziua pare foarte lungă. Îmi amintesc şi acum aerul, atmosfera, mirosurile de pe strada pe care am copilărit, Strada Pojărniciei, un loc pe atunci patriarhal, destul de liniştit şi acum. Cred că atunci când eram copil treceau pe stradă doar două maşini pe an.  
 
Cum se jucau copiii pe vremea aceea?
În anii aceia, copiii erau săraci, nu aveau jucării grozave. Eu însumi eram un copil sărac şi pentru mine o maşinuţă rudimentară, pe care un copilaş de azi nu ar da doi bani, era ceva extraordinar. Am copilărit la bunicii mei, undeva aproape de universitate. Luam strada în stăpânire, ne puteam ascunde, ne puteam juca până seara târziu. Era într-adevăr o atmosferă idilică. Evident că la vârsta aceea eram feriţi şi nu ştiam de  tragediile care se întâmplau în jurul nostru. Am început şcoala foarte devreme. Tatăl meu ţinea mult să merg la şcoală, aşa că m-a dat în clasa întâi la 6 ani neîmpliniţi, ceea ce atunci era oarecum neobişnuit. A fost mai bine aşa, fiindcă am terminat liceul la o vârstă mai tânără şi am intrat apoi mai repede în viaţa matură. Am făcut un liceu care are un frumos prestigiu la Iaşi, şi anume Liceul Internat „Costache Negruzzi“. Am avut profesori de toată mâna. Şi de ţinută, şi mai puţin interesanţi.
Liceul era considerat şi atunci unul bun, dar parcă nu erau concurenţa de mai târziu şi ambiţiile de a intra în elită. Avea în spate o glorioasă tradiţie, însă eu am prins anii când şcoala încă nu se desprinsese complet de inerţiile din prima jumătate a anilor ’50. În liceu nu ni s-a mai predat Mitrea Cocor, dar nici nu i-am studiat pe Blaga şi pe Ion Barbu. Elevii purtau nişte haine din stofă ordinară, închise la culoare, pe care erau cusute numărul matricol şi numele şcolii. În plus, eram toţi tunşi cu maşina. Abia în clasa a XI-a, ultima, aveam voie la doi centimetri de păr şi asta era o mare realizare. Eram aproape–aproape în rând cu oamenii. În şcoală era mai multă severitate, mai multă stricteţe, ceea ce nu ne împiedica, mai ales în clasele mai mari, să ne permitem o serie de libertăţi, o anume frondă de multe ori. Pe urmă, erau  materiile care s-au predat până târziu: socia¬lism ştiinţific, economie politică, Constituţia Republicii Populare Române. 

„Am învăţat să citesc pe la 4 ani“

Vă puteaţi sustrage de la aceste materii?
Nu puteam face asta, dar nu le luam în serios. Făceam în aşa fel încât să luăm distanţă faţă de ele. În clasa mea nimeni nu lua în serios lucrurile acestea. Eram complet detaşaţi de activismele juvenile „de tip nou“. 
 
Pe de altă parte, ştiu că vă plăceau literatura şi cititul...
Fapt pentru care am şi urmat la liceu secţia umană. Am avut, într-adevăr, apetit  pentru lectură. Începusem să citesc foarte timpuriu, chiar înainte de a merge la şcoală. De fapt, acesta a fost unul dintre argumentele tatălui meu ca să mă înscrie în clasa întâi. Am învăţat să citesc pe la 4 ani, chiar mai devreme. Am învăţat să citesc identificând literele şi apoi descifrând numele firmelor de pe stradă, care din păcate nu erau foarte variate, vă daţi seama, predominau „Alimentara“ şi „Aprozar“. Chiar şi aşa, am reuşit foarte curând să mă descurc. Au urmat puţin mai târziu lecturile care au marcat copilăria multor generaţii: Jules Verne, Dumas… Mai au răbdare copiii din ziua de azi să citească „Cei trei muşchetari“ şi „Contele de Monte-Cristo“, unul din cele mai frumoase romane care s-au scris vreodată? Mă îndoiesc. Sigur că, la adolescenţă, când şi curiozităţile sunt altele, am trecut la alt gen de lecturi: am făcut o pasiune pentru Cehov, apoi Tolstoi, Dostoievski. Prima carte de Dostoievski pe care am citit-o a fost „Amintiri din casa morţilor“. Am crescut într-un spaţiu al cărţilor. Tatăl meu avea o bibliotecă foarte bună, dar eclectică. Avea mai multe pasiuni: întâi făcuse studii clasice, latină şi greacă, dar mai urmase şi dreptul, şi era pasionat şi de istorie. Mama mea avea o bibliotecă literară şi eu i-am moştenit pasiunea.  M-am maturizat odată cu lecturile mele. Mă maturizam pe măsură ce lecturile mele evoluau. Am încercat, de altfel, în toată activitatea mea de profesor să transmit această atracţie pentru literatură şi să-i îndrum pe studenţi către texte, către citit. 

„Nu am avut curajul să plec din Iaşi la Bucureşti“

Cât de grea a fost admiterea la facultate?
Facultatea am început-o la 17 ani, în 1962. A fost primul an când nu a mai funcţionat sistemul acela sinistru – cu bursă, fără bursă. Adică, din 20 de locuri, câte erau la secţia de franceză, 10 erau rezervate pentru copiii de muncitori, ţărani cooperatori – cei cu origine sănătoasă – şi pentru locurile acestea se prezentau cam 12-14 candidaţi. Celelalte 10 locuri erau destinate celor cu origine nesănătoasă, cum era cazul meu. Pe ele se băteau cam 80 de candidaţi. Criteriul acesta pervers a generat o mulţime de drame. Vă daţi seama câţi copii buni au picat, au mers în armată, deşi aveau note mai bune decât cei admişi pe criterii de „origine sănătoasă“. Mama îmi zicea mereu să nu uit că sunt din cealaltă categorie, aşa că am luat foarte în serios admiterea. În clasa a XI-a am aflat că s-a scos acest criteriu, iar promoţia noastră a fost una de un nivel remarcabil pentru că a fost primul an în care s-a intrat „pe bune“. Am ales secţia de limbă franceză, singura secţie de limbi străine, în momentul respectiv, la Universitatea din Iaşi. Toate celelalte catedre de limbi străine fuseseră desfiinţate în anii ’50, inclusiv cea de franceză fusese suprimată, dar se reînfiinţase între timp. Ulterior, s-au deschis şi catedrele de engleză şi germană. Într-un fel, am mers la franceză din întâmplare. Vreau să spun că, dacă ar fi fost în acel an secţie de engleză, poate m-aş fi dus la engleză. După cum vedeţi, nu am avut curajul să plec din Iaşi şi să merg la Bucureşti, unde era catedră de engleză. Am optat pentru franceză deşi în liceu făcusem rusa şi engleza. Franceză învăţasem cu mama mea. Ambii părinţi au fost profesori, făcuseră studii clasice, iar mama făcuse şi franceză. Fuseseră asistenţi la universitate şi au fost daţi afară în 1951- 1952. 
A urmat, timp de câţiva ani, o perioadă foarte grea. Ulterior, tatăl meu a revenit la universitate, dar mama a rămas profesoară la liceu. Au fost daţi afară din universitate fiindcă nu corespundeau criteriilor politice, nu erau membri de partid. Eram copil, dar lucrurile astea, chiar dacă ai 6-7e ani, se imprimă în memorie. Ţin minte foarte bine starea de tensiune din casă şi greutăţile care au 
urmat. 

„După Război, a fost o foamete cumplită“

În facultate aţi început să publicaţi?
Am început să public încă din timpul studenţiei recenzii şi cronici în singura revistă literară care era atunci în Iaşi, „Iaşul literar“. Probabil că a fost puţin cam devreme şi că ar fi trebuit să mai aştept, dar ştiţi prea bine că tentaţia e mare pentru un tânăr să-şi vadă numele într-o revistă. În timpul facultăţii, am avut şansa ca în 1966, vara, când treceam în anul V, să beneficiez de o bursă de şase săptămâni la Paris. Vă închipuiţi că a fost un şoc extraordinar, spun „şoc“ atribuind cuvântului conotaţii pozitive, chiar dacă era o bursă de vară ce nu permitea accesul la nişte cursuri de foarte înalt nivel. A fost primul contact cu o lume care deja mă fascina. După facultate, am funcţionat câteva luni ca profesor de liceu, am făcut şi cele şase luni de stagiu militar, după care am intrat la catedra de franceză, acolo unde mi-am desfăşurat întreaga activitate profesională. Din punctul acesta de vedere, se poate spune că am avut un traseu oarecum liniar, ca să nu zic previzibil. 

 
Cum aţi întâlnit-o pe cea care a devenit soţia dumneavoastră?
La admiterea la facultate. Am dat în acelaşi an admiterea şi am fost colegi din anul întâi. Ea venea din Bistriţa şi a ajuns la Iaşi cu câteva săptămâni înaintea examenului. S-a interesat printre candidaţi şi a auzit că este unul Călinescu care dă admiterea şi care e un concurent redutabil. Mi-a spus mai târziu că prinsese o antipatie îngrozitoare faţă de mine. Când m-a văzut, i s-a părut că nu sunt chiar aşa de temut. Fusese o elevă foarte bună şi a intrat prima la admitere. Eu am fost al doilea şi ulterior m-am „răzbunat“ căsătorindu-mă cu ea.  
 
Cum era Iaşul tinereţii dumneavoastră? 
Este o mare deosebire între Iaşul de atunci şi Iaşul de acum. În copilărie încă am mai văzut urmele bombardamentelor războiului. În locul blocurilor de pe strada Păcurari erau nişte ruine. Blocurile din prelungirea Bibliotecii Centrale Universitare (BCU), construite în stil rusesc, foarte solide, au fost ridicate în a doua jumătate a anilor ’50. Apoi, Piaţa Unirii mai păstra o serie întreagă de clădiri vechi, berării, fostul Cinematograf Sidoli care fusese rebotezat Ilie-Pintilie şi care era o clădire de mare valoare istorică. Pe urmă, Academia Mihăileană din faţa Liceului Naţional a cărei demolare a însemnat un act barbar impardonabil. Toate aceste monumente au fost distruse la începutul anilor ’60. Sigur, centrul vechi al Iaşului nu avea valoarea şi coerenţa arhitecturală a centrelor din oraşele transilvănene, Sibiu sau Braşov, dar casele aveau un anumit farmec. Erau multe clădiri care ar fi meritat păstrate şi nu sacrificate în numele unor criterii aberante. Pe locul Casei de Cultură a Studenţilor se afla o bijuterie arhitectonică, fostul Jockey Club. Multe dintre aceste clădiri au fost demolate fiindcă „ieşeau din rând“, nu se aliniau cu restul străzii, dar nici BCU nu e bine situată din acest punct de vedere. Ce facem, o dărâmăm? 
 
Viaţa oamenilor cum arăta? 
După război a fost o perioadă foarte grea, în Moldova îndeosebi. A fost o foamete cumplită. Eu eram copil şi suportam consecinţele. Eram rahitic, nu aveam vitamine, nu se găsea lapte. Am o poză de pe la vreo 2 ani în care mă ţine în braţe tatăl meu şi am picioarele în formă de paranteze. După aceea lucrurile s-au mai normalizat şi a fost o perioadă chiar bună, pe la mijlocul anilor ’60, când apăruseră şi produse occidentale. Odată cu anii ’70 a început, uşor-uşor, degringolada care a atins punctul culminat la mijlocul anilor ’80. Penurie alimentară, restricţii de căldură, de lumină, făceam ore cu studenţii în amfiteatre neîncălzite. Ei stăteau cu palton şi cu mănuşi, eu la fel. Era ceva apocaliptic, dar încercam să ne facem treaba cum trebuie. 

„Semnătura mea era interzisă, numele meu nu putea să fie pomenit în niciun fel“

„Weekend Adevărul“: Aţi avut mentori sau persoane din spaţiul public pe care le-aţi admirat?
Alexandru Călinescu: Nu pot să spun că am avut mentori. Sigur că am avut profesori foarte buni despre care am amintiri plăcute şi gratitudine, au fost şi alţii mai puţin buni sau chiar – de ce să fim ipocriţi?, de-a dreptul lamentabili. Modelele mi le-am luat însă din lecturi şi din afara spaţiului şcolar şi universitar. Ca mulţi alţii din generaţia mea, eram fascinat de George Călinescu. Citeam şi reciteam cărţile lui, aşteptam în fiecare săptămână „Contemporanul“ ca să-i sorb „Cronica optimistului“ şi am fost distrus în martie 1965 când a murit. Aveam un adevărat cult pentru George Călinescu, dar nu eram nici pe departe singurul. 
 
Când a apărut „Grupul de la Iaşi“, care s-a opus regimului? 
Ceea ce s-a numit „Grupul de la Iaşi“ e o formulă care a apărut în legătură cu o revistă studenţească, revista „Dialog“, de care m-am ocupat. Revista a atras un grup de colaboratori care s-au remarcat în special în eseu şi critică literară şi care au devenit mai târziu nume foarte cunoscute. Acest grup a avut şi o formă de opoziţie faţă de regimul comunist. O opoziţie culturală în primul rând, în sensul că cei din grup refuzau canoanele şi comandamentele oficiale. Au apărut, de asemenea, de la un punct încolo şi atitudini de opoziţie politică. Bineînţeles că lucrurile acestea nu puteau trece neobservate. 
 
Aţi devenit un grup cunoscut în Occident şi, automat, duşman al regimului...
Este foarte posibil ca titulatura de „Grupul de la Iaşi“ să se datoreze unor factori exteriori. Doi factori, mai exact: postul „Europa Liberă“ şi Securitatea. „Europa Liberă“, pe de o parte, în special prin Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca care vorbeau admirativ în emisiunile lor despre revista noastră, despre cei care publicau acolo. La rândul ei, Securitatea a vorbit şi ea despre „Grupul de la Iaşi“ ca despre un grup ostil, duşmănos, străin de ideologia de partid. Aşa că, la un moment dat, a decis să ia măsuri şi să spargă acest nucleu. 

 
Când a început acţiunea Securităţii?
În primăvara lui 1983 au fost percheziţii la mai mulţi dintre noi, am fost duşi şi interogaţi la Securitate, iar eu am fost înlăturat de la conducerea revistei „Dialog“. Povestea s-a repetat, într-un fel, dar încă şi mai direct, mai abrupt, în anii 1988– 1989, prin ieşirea în arenă a lui Dan Petrescu, urmat şi de alţi câţiva; s-a mers, cum poate unii îşi mai amintesc, până la contestarea făţişă a lui Nicolae Ceauşescu. Au fost şi atunci, bineînţeles, măsuri punitive. Eu am fost interzis în tot cursul anului 1989, nu am avut voie să public, semnătura mea era interzisă, numele meu nu putea să fie pomenit în niciun fel. La universitate am putut continua activitatea, s-a pus problema eliminării mele, însă nu s-a mers până acolo. Altfel, ca persoană socială, ca nume în lumea literară, eram interzis. 

13 ani director la BCU Iaşi 

La începutul anilor 2000 aţi fost numit director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi... 
A fost o perioadă fructuoasă şi foarte plăcută, între anii 2000 şi 2012. Am avut, în primii ani în special, o serie întreagă de manifestări culturale, colocvii, mese rotunde, lansări de cărţi. Biblioteca devenise un adevărat pol cultural în inima oraşului. După aceea s-au reluat lucrările de restaurare şi consolidare şi am ieşit oarecum din ritmul acelor manifestări, dar s-a realizat un lucru vital pentru bibliotecă, operaţia complexă de refacere şi restaurare a clădirii. Au fost nişte ani în care m-am simţit foarte bine chiar dacă au fost şi situaţii mai complicate sau de-a dreptul penibile, când s-a pus problema reducerilor de personal.
 
În ţară, bibliotecile mai mici, săteşti şi şcolare, suferă de mai mulţi ani. Din ce cauză? 
Este o problemă generală a bibliotecilor: nu există fonduri suficiente. Să ştiţi că nici bibliotecile mari nu au fonduri suficiente. În ultima perioadă a activităţii mele la BCU Iaşi, situaţia devenise uneori dramatică. Se tăia bugetul şi abia ajungeau banii de achiziţii, trebuia redus numărul de abonamente la publicaţii. În bibliotecile şcolare şi săteşti este jale. Pe de altă parte, trăim şi această mutaţie care a schimbat şi a răvăşit totul, anume  trecerea la suportul electronic. Totul trebuie regândit în momentul de faţă. E limpede că nu mai putem evalua situaţia în aceiaşi parametri. În şcoli probabil că vor prevala noile mijloace, noile suporturi. Totuşi, nu cred că vom ajunge la o dispariţie a cărţii ca obiect, dar o modificare a echilibrului e clar că e pe cale de a se produce şi vor fi schimbări şi în viitorul apropiat. 

„Trăim o criză a învăţământului care este mai gravă la noi decât în alte părţi“

În fiecare an, după rezultatele de la Bacalaureat, se comentează despre generaţiile actuale ca fiind din ce în ce mai slabe. Dumneavoastră cum vedeţi tânăra generaţie?
Eu am dat un Bacalaureat extrem de dur. Nici nu mai ţin minte la câte materii, cred că au fost vreo şapte-opt şi, deşi eram la secţie umană, am dat materia de fizică de doi ani, am dat chimie. E drept că eram foarte motivat întrucât trebuia numaidecât să intru la facultate, în caz contrar aş fi făcut doi ani de serviciu militar, ceea ce era o perspectivă sinistră. Aşa că, de frică, m-am pus cu burta pe carte şi am avut rezultate foarte bune şi la Bacalaureat, şi la admitere. Care era nivelul atunci? N-aş vrea să idealizăm pentru că şi atunci erau mulţi copii buni dar şi multă mediocritate. Însă era, cu siguranţă, mai multă exigenţă. Bacalaureatul constituie în fiecare an un subiect de discuţie şi în fiecare an ne mirăm de perlele care se scriu şi se spun, de inepţiile care se debitează. Da, trăim o criză a învăţământului care durează de o bună bucată de vreme, şi nu numai la noi. Dar la noi, în mod cert, mai grav şi mai acut decât în alte părţi. Mă uit ce subiecte se dau în Franţa. Acolo elevii au aşa-numitele disertaţii, un fel de compoziţii scrise pe subiecte alese liber, subiecte care îi obligă să gândească, să opteze spre exemplu între două concepţii filosofice ori să compună pe marginea unei maxime. Sunt lucruri care cer şi cunoştinţe, şi o anume înzestrare literară, şi o ştiinţă a structurării discursului. La noi se dau subiecte mult mai puţin dificile, care de regulă se referă la materia studiată şi îi auzi pe tineri ieşind de la examen şi spunând «mi-a picat cutare, nu am ştiut. Dacă dădea Bacovia ştiam, dacă dădea Arghezi nu ştiam». Afirmaţiile acestea sunt complet infantile, frizând ridicolul. 
 

Ce soluţie vedeţi pentru această criză? 
În primul rând, un plus de exigenţă. Nu am o soluţie-miracol, e vorba de o acţiune de durată. Învăţământul românesc este un sistem în care se intervine la doi-trei ani, se schimbă stăpânirea, vin alţi miniştri care anulează ce au făcut bun miniştrii ceilalţi şi iar lansează reforme. În felul acesta, în mod clar nu ajungem nicăieri. 

„Există oameni care nu pun mâna niciodată pe o carte“

Cât de atraşi mai sunt tinerii pentru lectură? Cum îi simţiţi pe studenţi din acest punct de vedere?
Probabil una dintre marile probleme ale învăţământului universitar filologic este faptul că nu se citeşte efectiv, ci se merge la rezumate, la informaţii de pe internet. Se atrofiază astfel simţul lecturii, se pierde sensibilitatea faţă de textul literar, ceea ce e o adevărată infirmitate. Dar aşa cum nu poţi face pe cinevă să te iubească cu forţa, tot aşa, din păcate, nu poţi obliga pe cineva să citească. Şi dacă el refuză să citească, degeaba îi explici cât pierde prin acel refuz al lecturii. Pe de altă parte, există o mulţime de oameni cu care ne întâlnim la tot pasul care nu pun niciodată mâna pe o carte şi care sunt absolut frecventabili. Se ocupă de lucruri stimabile şi se pot descurca în spaţiul social fără să fie obligaţi să vorbească despre Joyce, Proust sau despre romanele lui Cărtărescu. Deci situaţia e ambiguă. E greu să aplici o pedagogie a lecturii, e greu să dai sfaturi, să determini pe cineva să citească dacă acea persoană nu are gena care îl face sensibil la textul literar. 
 
 
CV:
Numele: Alexandru Călinescu
Data şi locul naşterii: 5 octombrie 1945, Iaşi
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ în 1967 
Din 1968 a predat la catedra de limbă franceză a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“
Între 1992 şi 1997 a predat la Institut National des Langues et Civilisations Orientales, Paris
Între 2000 şi 2012 a fost director al Bibliotecii Centrale Universitare Iaşi
Cărţi publicate: „Anton Holban sau complexul lucidităţii“, 1972; „Caragiale şi vârsta modernă a literaturii“, 1976; „Biblioteci deschise“, 1987; „Interstiţii“, 1998; „Adriana şi Europa“, 2004; „O anume idee spre Franţa“, 2011
Locuieşte în: Iaşi
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: