INTERVIU Andrei Oişteanu, antropolog: „Cărtărescu îşi produce endorfine, care sporesc creativitatea“
0
Andrei Oişteanu (67 de ani), cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române şi preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor, a vorbit, printre altele, despre legătura dintre narcotice şi operele unor scriitori români precum Mihai Eminescu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu şi Mircea Cărtărescu.
Ediţia a III-a a volumului „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură“, îmbogăţită şi ilustrată, a apărut în 2014 la Editura Polirom. Pentru această carte, publicată iniţial în 2010, Andrei Oişteanu a obţinut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România. Prin termenul „narcotic“, autorul defineşte toate plantele şi substanţele care modifică starea psihică, de la cele halucinogene, ca opiumul şi mescalina, până la cele stimulatoare, precum tutunul şi cafeaua.
Unii scriitori români şi-au găsit liniştea în narcotice. De pildă, în cazul lui Mihai Eminescu, substanţe precum cloralhidratul şi morfina ameliorau simptomele depresiei. Pe Ion Barbu, cocaina şi eterul îl ajutau, înainte de toate, să îşi ducă la bun sfârşit operele, iar literaţi ca Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu au studiat întrebuinţarea drogurilor în contextul activităţilor religioase şi al ritualurilor magice. În acest volum se află şi experienţa scriitorului Mircea Cărtărescu (59 de ani), care i-a povestit lui Andrei Oişteanu cum potenţează cofeina imaginaţia.
În 1988 aţi publicat un studiu despre utilizarea plantelor narcotice în spaţiul carpato-dunărean. Cum aţi izbutit, având în vedere cenzura comunistă?
Nu am numit articolul „plante narcotice“, ci „plante psihotrope“, un sinonim al stupefiantelor. Cenzorii comunişti erau fermi şi adesea stupizi. În plus, publicaţia în care a apărut textul, „Revista de istorie şi teorie literară“, era mai puţin supusă cenzurii, căci apărea sub auspiciile Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei Române.
Atunci aţi abordat tema stupefiantelor pentru prima dată sau aţi cercetat-o înainte?
A fost o cercetare mai amplă. Am urmărit modul în care apar plantele stupefiante la geto-daci — la Herodot, Strabon — în folclorul şi mitologia română, în aşa-numita „medicină a babelor“, dar şi în epoca fanariotă şi la cronicari. Am inclus, de asemenea, capitole despre cercetătorii români care au studiat folosirea narcoticelor în Orient, ca Nicoale Milescu Spătarul, în China; Dimitrie Cantemir, în Turcia; J.M. Honigberger, în Punjab şi Mircea Eliade, în India.
Aţi introdus şi capitole despre influenţa narcoticelor asupra unor autori români clasici şi moderni. Cum aţi hotărât să extindeţi cercetarea?
Când am vrut să republic acest studiu îmbogăţit, mi-am dat seama că nu ar fi complet dacă nu voi prezenta şi cum s-a răspândit utilizarea plantelor narcotice în perioada fanariotă şi, apoi, în cea premodernă şi modernă, până la cea contemporană.
În preambul aţi notat că documentarea a fost dificilă, mai ales în cazul scriitorilor. De ce?
În primul rând, era vorba despre o cercetare care începea un domeniu necunoscut. Intram într-un tărâm fără coordonate. De aici şi dimensiunea tematică a cărţii, şpagatul pe care l-am făcut de la Antichitate până în ziua de astăzi. Astfel de cărţi se scriau în secolul al XIX-lea. În culturi precum cea franceză, engleză, germană sau americană sunt deja rafturi întregi de cărţi pe această temă. Iar acum, volumele cu acest subiect urmăresc anumite decenii, cercetează vreun autor, caută o nişă neocupată. În al doilea rând, a fost un subiect tabu, interzis. Dificultatea a venit şi din lupta cu o mentalitate care se opunea unei astfel de abordări. Artiştii şi scriitorii care au folosit stupefiante nu au vorbit deschis despre năravurile lor şi, de aceea, a trebuit să caut câte un poem rătăcit, câte o filă de jurnal nepublicată sau vreo scrisoare uitată în cine ştie ce arhivă.
Înainte de publicare, v-aţi închipuit cum o să primească societatea cartea dvs.?
Dacă nu găseam tonul adecvat, riscam ca un subiect tabuizat să devină unul tabloidizat. Toţi adolescenţii care s-au repezit să cumpere cartea au mai renunţat, după ce au văzut că volumul abordează subiectul din perspectiva istoriei culturale. Pe mulţi tineri tocmai asta i-a atras. Apoi, riscam să mi se reproşeze chiar din partea breslei scriitorilor că fisurez coloanele ce ţin „templul culturii române“. Cred că aceste coloane, dacă rămân din butaforie, putem să ne lipsim de ele. Nu rezistă propriei greutăţi, deci nu pot să susţină un templu. Premiul special al Uniunii Scriitorilor, acordat cărţii, a arătat că breasla scriitoricească şi societatea românească s-au maturizat.
Eminescu, la sanatoriul unde a lucrat Freud
În 1883, Eminescu a fost internat la Sanatoriul Caritas din Bucureşti, unde era tratat cu cloralhidrat şi
morfină. Poetul îşi cunoştea boala?
Da, luase calmante înainte de ziua fatidică de 28 iunie 1883, când a avut căderea psihică. Are o adnotare de jurnal în care spune: „Am fost la doctorul Şuţu, să-mi dea ceva calmant. 10 franci“. Era o sumă importantă atunci. Melancolia lui Eminescu era, de fapt, depresia cu care se confrunta, iar căderea psihică a accentuat coordonatele patologice şi, de aceea, a fost internat la azilul Caritas. Era un spital privat pentru alienaţi, fondat de psihiatrul Alexandru Şuţu, nepotul domnitorului Ţării Româneşti. În drum spre Colegiul Noua Europă, pe str. Plantelor, mereu mă opresc şi-mi scot pălăria, în memoria lui Eminescu, care a murit acolo în iunie 1889.
Cum aţi aflat despre substanţele cu care a fost tratat Eminescu?
Citind studiile de psihiatrie ale lui Şuţu, în care nu spune cum l-a tratat anume pe Eminescu, ci menţionează medicamentele pe care le dădea „nebunilor“ din azilul său: „mătrăgună, cloralhidrat, haşiş şi, mai ales, opium“. În 1883, la insistenţele lui Titu Maiorescu, şi cu ajutorul său financiar, Eminescu a fost mutat la sanatoriul Oberdöbling de lângă Viena, mult mai bine dotat. Iarăşi nu ştim sigur ce leacuri i s-au prescris, ci doar că, la câteva luni după internarea lui, a fost angajat Sigmund Freud însuşi. Atât el, cât şi directorul sanatoriului, Heinrich Obersteiner, susţineau tratarea bolnavilor cu morfină şi cocaină, recent descoperită. Freud considera cocaina ca fiind un medicament miraculos pentru vindecarea depresiilor psihice şi a altor boli mintale.
Melancolia lui Eminescu era, de fapt, depresia cu care se confrunta, iar căderea psihică a accentuat coordonatele patologice şi, de aceea, a fost internat la azilul Caritas.
Ion Barbu obişnuia să consume cocaină şi eter. Într-o scrisoare trimisă poetei Nina Cassian, mărturiseşte că narcoticele i-au influenţat atât viaţa, cât şi stilul poetic. Ar fi putut scrie, de pildă, poemul „Riga Crypto şi Lapona Enigel“ fără influenţa stupefiantelor?
Nu, pentru că „Riga Crypto“, cum am demonstrat în carte, este despre plante narcotice şi stupefiante. Barbu a fost un narcoman real. În spatele poeziei se află dragostea neîmpărtăşită dintre poet şi o artistă norvegiană, Helga, marea şi adevărata lui iubire. A cunoscut-o la un vernisaj al ei, în München. Ea l-a părăsit, pentru că Barbu era afemeiat. Această întâmplare l-a dus pe scriitor la o cădere psihonervoasă şi, într-o seară, drogându-se cu eter, a visat structura poemului. Când s-a trezit, l-a scris. Este vorba despre o şamană din Laponia, Enigel, care îşi caută iubitul, pe riga Crypto, o ciupercă halucinogenă. Şamanii din Laponia se drogau cu această ciupercă (amanita muscaria), burete pestriţ pe româneşte — cea mai stupefiantă plantă. Dragostea celor doi nu se poate realiza, dar nu din pricina diferenţei de regn, ci din cauză că şamana găseşte ciuperca fiind încă necoaptă. Abia coaptă, i-ar fi dat acele sucuri stupefiante pe care ea le căuta.
La şcoală profesorii insistă doar asupra poveştii de dragoste din poem. Consideraţi că este util ca liceenii să cunoască şi contextul în care a fost scrisă poezia?
Dacă e util ca liceeanul să cunoască adevărul, atunci e util să cunoască şi aceste amănunte. Ele schimbă înţelesul poemului. Foarte mulţi profesori de literatură română din liceu mi-au spus că cel puţin câteva dintre capitolele cărţii mele schimbă viziunea asupra unor scriitori sau asupra unor texte din literatura română. Vor să introducă aceste informaţii în orele lor. Nu ştiu dacă vor putea, dar unii profesori universitari au făcut deja acest pas.
Ion Barbu şi supliciile dezintoxicării
De unde ştiţi că Ion Barbu lua stupefiante?
A lăsat în urmă multe dovezi şi este unul din cazurile pe care le-am putut documenta foarte bine. El a fost trimis în Germania, în 1921, de profesorul său de matematică, Gheorghe Ţiţeica, să îşi dea un doctorat prestigios. După un război pierdut, Germania era în cădere liberă, economia se prăbuşea, dar Ion Barbu s-a simţit foarte bine. Impulsurile sale poetice şi erotice erau mari. A locuit în diverse oraşe din Germania şi mărturiseşte că a
învăţat
acolo să folosească eter şi cocaină. Spune într-o scrisoare: „eterul meu cotidian şi cocaina mea săptămânală“. Prietenul lui, Tudor Vianu, se afla şi el în Germania. Îşi dădea doctoratul în filologie. Barbu povesteşte că a petrecut foarte multe zile cu el drogându-se cu cocaină şi ieşind în oraş. Cei doi erau foarte diferiţi. Vianu era o structură psihointelectuală foarte sobră, serioasă. Şi-a dat seama imediat de riscurile unei astfel de vieţi, dar şi de efectele utilizării drogurilor.
A renunţat?
Nu numai că s-a oprit, dar a încercat să îl determine şi pe Barbu să renunţe. Acesta nu s-a lăsat şi multe din poeziile sale din anii ’20 păstrează nu numai ca stil, dar şi ca informaţii, elemente despre consumul narcoticelor în Germania şi apoi în România. Povesteşte cum cumpăra de la farmacie eterul, „un elixir chilipir“, şi cum îşi astupa o nară şi inhala pe cealaltă. Scrie şi despre gândirea „de gheaţă“ pe care i-o dădea cocaina. Ion Barbu. Desen de Marcel Iancu, realizat în 1925
Cum a decurs dezintoxicarea?
A revenit în Bucureşti, în 1924. La scurt timp, ajunsese atât de rău, încât a fost nevoit să se interneze la sanatoriul Mărcuţa, o mânăstire undeva lângă Bucureşti. A stat acolo aproape jumătate de an. Nu putem şti cum era dezintoxicarea din acea perioadă. În general, e un fenomen medical extrem de dureros, din punct de vedere psihosomatic. Ne dăm seama de chinurile prin care a trecut Barbu, privind un desen al lui Marcel Iancu, realizat chiar la ieşirea din acest sanatoriu, în 1925. Barbu arată schimonosit de suferinţă. (Foto sus)
Ion Barbu povesteşte cum cumpăra de la farmacie eterul, „un elixir chilipir“, şi cum îşi astupa o nară şi inhala pe cealaltă.
Cum vedea Mircea Eliade relaţia dintre experienţele mistice şi cele narcotice?
Nu l-au interesat narcoticele numai ca experiment personal, ci şi ca element de studiu în şamanisn, în religiile iraniene şi sud-est europene. Experienţele lui cu narcotice au început în India, unde şi-a dat doctoratul între 1929 şi 1931, cu filosoful Surendranath Dasgupta., tatăl lui Maitreyi. În Calcutta, mergea în diverse cârciumi din „Chinatown“, de unde putea să cumpere opium. S-a dat o luptă în interiorul lui, între omul studios şi cel narcoma n. Eliade a cunoscut în bună măsură experienţele narcotice, le-a dublat cu cele erotice, dar în ultima parte a şederii sale în India s-a retras în nişte mânăstiri, „ashram“-uri se numesc, de la poalele Himalayiei. Brahmacharinii care aveau grijă de el, adică noii maeştri în yoga, meditaţie şi stări extatice, l-au învăţat să folosească plantele stupefiante care creşteau în jurul colibei sale. Vorbeşte în jurnalul indian despre relaţia dintre starea extatică, dată de narcotice, şi stările de meditaţie, concentrare şi mistică.
Ce rol a avut Eliade în mişcarea hipiotă din anii ‘60?
În 1957 a plecat în Statele Unite, la Chicago. Pe la începutul anilor ‘60 a simţit o modificare de mentalitate şi comportament în rândul studenţilor săi. Apăreau hipioţii, promotorii unei mişcări care, practic, a schimbat lumea. Veneau la el în birou să se sfătuiască, iar interesul acestor tineri mergea foarte bine în direcţia preocupărilor lui Eliade. Erau interesaţi de religii noncreştine, de şamanism şi budism, de India, de narcotice, de sex liber. Eliade a intrat imediat în dialog cu ei, astfel încât, la un moment dat, aceştia au început să nu-l mai vrea doar ca profesor, ci ca guru, să îi îndrume existenţial.
Dar Eliade s-a retras...
El nu a vrut să facă acest pas, pentru că era riscant să se implice emoţional în viaţa atâtor sute, chiar mii de hipioţi. Mai ales că preda un curs de istorie a religiilor pentru viitorii preoţi creştini la o şcoală de teologie la Divinity School, din cadrul Universităţii Illinois din Chicago. De la o sală de seminar, a ajuns să predea în amfiteatre care se umpleau. Văzând că volumele lui sunt reeditate şi că tot cresc tirajele, a scris în jurnal despre mişcarea „hippie“, o mişcare socio-religioasă. Unul dintre capitolele mele urmăreşte această aventură a spiritului, pe care niciun eliadolog nu a realizat-o. Politic vorbind, el a fost un om de dreapta, care a avut derapaje de extremă dreapta. Mişcarea hipiotă era de stânga. S-a înţeles foarte bine cu susţinătorii ei, dar nu prea îşi dădea seama de ce erau împotriva războiului din Vietnam.
Hipioţii erau interesaţi de religii noncreştine, de şamanism şi budism, de India, de narcotice, de sex liber. Eliade a intrat imediat în dialog cu ei.
Şi Ioan Petru Culianu a cercetat utilizarea narcoticelor.
L-a interesat, ca şi pe Eliade, inclusiv folosirea narcoticelor în cadrul manifestărilor religioase. Are studii despre şamanism extrem de novatoare. Şi pentru el, şi pentru Eliade au fost importante tehnicile de obţinere a extazului în şamanism. Culianu s-a despărţit de Eliade politic, pentru că nu a fost de acord cu simpatia lui pentru mişcarea legionară, dar şi profesional, astfel încât, în cartea „Călătorii în lumea de dincolo“, de exemplu, nici nu aminteşte volumul despre şamanism al lui Eliade, lucrare de referinţă. De la Culianu am aflat, de exemplu, că un coleg etnolog, din Olanda, a plecat de la faptul că pe bobul de secară creşte un mic fungus violaceu, care conţine LSD. Ţăranii din Antichitate şi din Evul Mediu nu ştiau acest lucru şi făceau pâine de secară cu el. Există documente despre stările extatice ale unor întregi comunităţi din Europa, dar care n-au nicio explicaţie. Am în carte un capitol intitulat „Intoxicări involuntare“.
Ce legătură au drogurile cu asasinarea lui Culianu?
Există o listă de variante care ar putea explica asasinarea lui Culianu. Unele sunt verosimile, altele nu. Una greu de crezut este că ar fi fost jefuit de un student narcoman, care nu mai avea bani. În 1991, Monica Lovinescu a luat în râs acest scenariu, pentru că nu aveai cum să faci o crimă perfectă, să împuşti cu un singur glonte în ceafă, în toaleta din mijlocul unui campus, să dispari fără urmă şi să-l laşi pe cel ucis cu portofelul în buzunar. S-a mai spus că ultimul număr din lista de telefon, înainte de a fi asasinat, a fost către Medellín, vestita localitate din Columbia, unde sunt grupări mafiote de traficanţi de droguri. Nici această pistă nu a fost urmată. Monica Lovinescu a suţinut că, dacă apar astfel de scenarii, ele sunt metode de intoxicare, tipice pentru Securitatea română.
Povestiţi-mi despre Mircea Cărtărescu şi narcoticele din organism.
Mircea Cărtărescu studiază, ca un om de ştiinţă, nu ca poet sau romancier, modul în care organismul produce substanţe stupefiante naturale, nişte morfine endogene — endorfine — create înăuntrul corpului. Ele se formează la anumite impulsuri: frig, foame, excitaţie erotică. Cărtărescu îşi produce astfel de endorfine, care îi sporesc creativitatea în poezie şi proză. Înainte de a publica această carte, am dat fragmente din ea în „Revista 22“, pentru a testa interesul public, dar şi pentru a afla dacă tonul meu e potrivit. Citindu-mi aceste capitole, Cărtărescu mi-a scris un e-mail, în care mi-a spus: „Mă interesează foarte mult ce scrii, citesc cu nesaţ. Să ştii că şi eu scriu sub influenţa unor substanţe ajutătoare şi cândva am să vorbesc despre asta“. L-am rugat să redacteze un text despre acest subiect, pe care să îl pun în „addenda“ cărţii. A povestit despre „epoca nesului“, cum Nescafe-ul îi producea nişte stări extraordinare de euforie şi creativitate, cu ajutorul cărora a reuşit să scrie volume precum cele din seria „Orbitor“. Este vorba la el de o anume sensibilitate, de un „lanţ narcotic“: cofeina administrată declanşează producerea în organism de endorfine.
Andrei Oişteanu şi Mircea Cărtărescu. Foto: Tudor Jebeleanu
CV
Numele: Andrei Oişteanu
Data şi locul naşterii: 18 septembrie 1948, Bucureşti
Studiile şi cariera: Este doctor în ştiinţe umaniste, cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române şi preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor. Domeniile sale predilecte sunt etnologia, antropologia culturală, istoria religiilor şi a mentalităţilor. În 2002, a fost invitat cu o bursă de documentare în Germania, oferită de Institutul Goethe, cu tema „Identitate evreiască şi antisemitism în Europa Centrală şi de Sud-Est“.
Din seria de autor „Andrei Oişteanu“ de la Polirom fac parte şi următoarele scrieri: „Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice“, „Imaginea evreului în cultura română“, „Cutia cu bătrâni“, „Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească“ şi „Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu“. Se află în pregătire volumul „Sexualitate şi societate“, care va apărea peste câteva luni.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
