Preotul Ioan-Florin Florescu, vocea românilor din diaspora: "Am obosit să devin «vrednic» printre şmecheri, canalii politice şi «băieţi deştepţi»"

Preotul Ioan-Florin Florescu, vocea românilor din diaspora:

Ioan Florin Florescu şi-a susţinut teze de doctorat la Iaşi, la Universitatea "Al. I. Cuza" FOTO Ziarul Lumina

Scrisoarea de protest pe care preotul ieşean, emigrat în 2011 în Scoţia, i-a trimis-o unui senator din Parlamentul României a devenit viral pe internet şi este la fel de actuală şi astăzi.

Preotul ieşean Ioan-Florin Florescu este unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi români din diaspora. A devenit celebru în comunităţile de români din toate colţurile lumii în 2011, după ce i-a trimis o scrisoare deschisă de protest unui senator român.

Ioan Florescu tocmai emigrase în Scoţia. Fusese preot la ţară, editor la Editura Polirom şi cercecetător ştiinţific la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. A lucrat în cadrul unor proiecte culturale majore, precum Septuaginta şi Biblia de la 1688. Munca sa urma să se traducă în publicarea primei ediţii critice a celei mai vechi Biblii româneşti. A plecat însă din ţară, cu tot cu familia, sătul de lipsuri şi de criza morală acută a societăţii româneşti şi a clasei politice. Îşi câştigă existenţa muncind ca "delivery-boy" pentru o pizzerie indiană, dar continuă şi misionariatul în Scoţia: "spovedesc pe unde pot, vorba lui Ţuţea", scrie el cu umor pe blogul personal, platformă unde ia poziţie activ împotriva derapajelor pe care le constată în ţară, inclusiv cele ale Bisericii Ortodoxe Române

Un exemplu relevant în acest sens este o postare pe blogul personal după o vizită făcută la o biserică anglicană din Londra. Acolo a observat cum Casa Domnului este deschisă cu adevărat persoanelor dezavantajate. "Omul care m-a invitat înăuntru avea chef de vorbă. (...) Mi-a aratat homelessii care dormeau pe băncile bisericii. Nu-i observasem până atunci. Când am ieşit, m-am uitat bine la ei. Erau 6 oameni, dormea fiecare pe câte o bancă. Unul dintre ei avea şi un câine. Cred că şi biserica aia tot casa lui Dumnezeu era, doar că Dumnezeul lor o fi mai ospitalier...", scrie preotul Florescu pe blogul personal.

Scrisoarea care avea să-l transforme într-un adevărat "purtător de cuvânt" al diasporei româneşti a fost publicată în decembrie 2011, în replică la un mesaj formal adresat cu ocazia Zilei Naţionale "românilor de pretutindeni" de către Viorel Badea, senatorul comunităţilor românilor din Asia şi Europa în Parlamentul României. 

Redăm, mai jos, textul integral, care a devenit la scurt timp viral pe internet şi care este la fel de actual şi astăzi:

Dragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt şi eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu ştiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulţumesc pentru caldele urări şi îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă priveşte pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresaţi. Nu am adus nici o „contribuţie” comunităţii care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile româneşti”, nu practic sport de performanţă sub drapelul ţării, iar
singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăşel scoţian.

Alta ar fi fost însă situaţia dacă mi-aţi fi scris, dvs. sau unul dintre numeroşii dvs. colegi din Parlament, acum şase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact
din Iaşi. Aş fi putut să vă răspund că sînt cercetător ştiinţific la Universitatea Al. I. Cuza şi că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediţie critică a celei mai vechi Biblii româneşti (ştiaţi că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediţie critică?). M-aş fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanţă sub drapelul ţării, cum spuneţi, şi m-aş fi lăudat că am dus şi eu puţin din „graiul ţării” mele pe la Paris şi Geneva, sau că mi-am petrecut şapte ani printre vechile manuscrise româneşti, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-aţi scris, nici eu nu v-am răspuns. Aşa merg lucrurile, cum s-ar spune.

Dar de ce îmi scrieţi tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, şi ne-am alăturat şi noi „românilor de pretutindeni” care îşi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în ţară?

Ca să îmi arătaţi că vă pasă?

Dacă vă pasă atît de mult de „valorile şi tradiţiile româneşti”, de ce nu mi-aţi scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în ţară? De ce nu m-aţi întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu şi colegele mele, tineri doctori în filologie şi slujbaşi ai culturii române pentru care suspinaţi acum? V-aş fi rugat atunci, dacă ştiam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceţi ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aş fi chemat la Iaşi să vedeţi cum trăieşte de pe o zi pe alta un antrenor de performanţă, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, şi cum nişte copii devotaţi se antrenează să devină campioni pe podelele roase şi pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aş fi dus prin oraş şi v-aş fi arătat Filarmonica ieşeană, care de zece ani stă să se prăbuşească sub schele, şi Teatrul Naţional, mutat într-un cub de carton. Şi la urma urmei, dacă tot invocaţi acum cuvintele lui Sadoveanu şi îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aş fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, minţit, furat şi umilit în ţara mea.

Şi că am obosit să devin „vrednic” printre şmecheri, canalii politice şi „băieţi deştepţi”.

Dar, repet, nici dvs. nu m-aţi întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Şi atunci, de ce m-aţi găsit tocmai acum?

Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiţi pe emigranţii români cu ocazia unei aşa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor şi a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm pe aiurea pîinea şi dreptatea. Ce sărbătoare vedeţi în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărţite, pentru fraţii şi prietenii lăsaţi în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în ţară de dorul lor. Şi, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Iertaţi-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiţi dvs. de „valorile româneşti”. Ocupaţi-vă de ele în ţară, acolo unde „cultura şi valorile româneşti” sînt lăsate în paragină. Şi v-aş mai ruga ceva. Sînteţi totuşi un reprezentant al clasei politice româneşti. Aveţi decenţa de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franţa am cunoscut un om care şi-a
pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoşi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiţi eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veţi putea vedea şi auzi într-un documentar tv despre Revoluţie, apropo, nu-i aşa, de cei care „fac cinste ţării natale”).

La sfîrşit, aş vrea să vă asigur că nu mi-e ruşine că sînt român. Aşa mi-am învăţat şi fetele, să nu le fie ruşine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e ruşine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aş cere să păstraţi măcar distanţa
tăcerii?

Ioan-Florin Florescu”

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: