Industria metalurgică din primii ani de comunism, în notele CIA. Ce produceau marile uzine ale României

Industria metalurgică din primii ani de comunism, în notele CIA. Ce produceau marile uzine ale României

Combinatul siderurgic din Hunedoara, în 1950. FOTO: ARHIVA ICSH.

Uzinele din Hunedoara, Reşiţa şi Oţelul Roşu au fost cele mai importante centre metalurgice din România primilor ani de comunism.

Ştiri pe aceeaşi temă

Rapoarte secrete realizate pentru Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a Statelor Unite ale Americii dezvăluie cum arăta industria metalurgică din România în primii ani după naţionalizarea din 1948. 

Oţel la Hunedoara, Reşiţa şi Oţelul Roşu


Uzinele din Hunedoara, Reşiţa şi Oţelu Roşu ofereau cea mai mare parte din cele peste 550.000 de tone de oţel produse în România anului 1950, potrivit unui raport al CIA.

Uzina metalurgică din Hunedoara angaja peste 10.000 de oameni la începutul anilor ´50 şi înregistra o producţie anuală de circa 150.000 de tone de oţel. Avea propriile mine de fier la Teliuc şi Ghelari şi propria întreprindere de construcţii. 

La Hunedoara se fabricau diverse tipuri de bare de oţel, în special cele de 2 metri lungime şi de 65/65 mm grosime pentru sârmele care erau realizate la Brăila şi Câmpia Turzii. De asemenea, producea tuburi şi unelte de fier şi laminate.

În anii ´40, în Uzinele metalurgice din Reşiţa au fost fabricate primele automobile româneşti, Malaxa. La începutul deceniului următor, complexul metalurgic ajunsese la aproape 25.000 de salariaţi şi la o producţie anuală de circa 250.000 de tone de oţel. Printre piesele produse aici se numărau locomotive, turbine, motoare, macarale, generatoare electrice, echipamente etc.


Uzina din Hunedoara în anii de comunism. Arhiva ICSH.


Uzina din Oţelul Roşu, fostă Ferdinand, producea foi de tablă de 500 / 500 mm şi 4 mm grosime şi era singura uzină din România care producea bare de oţel (4.000 de tone anual) şi fier laminat la rece (1.200 de tone anual). „Fabrica deţine laminoare vechi şi puţine utilaje pentru producţia de fier laminat la rece deoarece acest tip de producţie abia începuse când fostul patron, Auschnitt, a trebuit să plece. Sursele de apă sunt insuficiente în această zonă, lucru care cauzează întreruperi ale muncii”, se arăta într-o notă a CIA, din 1953. Producţia anuală a uzinei se ridica la 60.000 de tone de oţel.


Fostele fabrici ale marilor industriaşi interbelici

Fabrica din Nădrag, fostă Auschnitt, producea tablă de fier, de 650 / 1000 mm şi cu grosimea de 4 mm şi era singura din România care producea farfurii de tablă albă.

Fabrica Titan, fostă Auschnitt, din Galaţi producea tablă de fier de jumătate de metru pătrat şi cu grosimea de 4 mm.

IMD Brăila, fostă a fraţilor Goldenberg, producea bare de fier, cuie, cabluri şi lanţuri, având o capacitate de producţie de 4.000 – 5.000 de tone pe lună.


1950. Uzina din Călan. Foto: Joseph Horvath

Industria Sârmei – Brăila producea bare de fier, tije pentru beton armat şi sârme de fier pentru cuie, având o capacitate de aproape 7.000 de tone pe lună.

Uzina I. C. Frimu, fostă Costinescu, din Sinaia producea cuie, iar din 1950 a început şi producţia de piese pentru maşini.

Industria Sârmei Câmpia Turzii fabrica piese din fier, tije pentru beton armat, sârme şi cuie, cabluri electrice din cupru, sârme de lipit, oţeluri speciale pentru piese de maşini. În 1950, producţia sa totală se ridica la 100.000 de tone, potrivit unui raport al CIA. În 1951 aici a fost pus în funcţiune un cuptor electric de capacitate ridicată, pentru fabricarea unor oţeluri speciale.

În vecinătatea Hunedoarei, uzina metalurgică de la Călan, naţionalizată după ce fusese în proprietatea societăţii „Titan, Nădrag, Călan”, producea piese de fontă, instalaţii sanitare, căzi, calorifere, chiuvete. În primii ani ai regimului comunist, numărul angajaţilor săi a crescut de la 700 la circa 2.500.


Oţelar. Foto: ARHIVA ICSH.


Marile uzine Malaxa din Bucureşti, naţionalizate

Marile uzine deţinute în perioada interbelică de concernul industriaşului Nicolae Malaxa au fost naţionalizate de statul român şi puse sub control sovietic în primii ani ai regimului comunist. Au fost înfiinţate astfel: Uzina 6 martie, Republica şi Uzina 23 August, care împreună aveau peste 25.000 de salariaţi. 

Uzina 6 Martie producea la sfârşitul anilor ’40 piese pentru spitale şi echipamente şi utilaje agricole, însă în 1949, la ordinul sovieticilor, o parte din producţie a fost rezervată armamentului. Uzina Republica producea tuburi metalice şi instalaţii pentru industria petrolieră – bunurile fiind exportate ulterior în URSS. 

Cea mai întinsă dintre fostele întreprinderi ale industriaşului Malaxa au fost Uzinele metalurgice „23 August” din Bucureşti, care aveau în anii ’50 peste 15.000 de angajaţi şi ocupau un teren de aproape 150.000 de metri pătraţi. În primii ani de comunism, au fost sub controlul direct al sovieticilor, care au impus propriile reguli şi au beneficiat aproape în totalitate de produsele realizate în marea uzină din Capitală: materiale feroviare, armament, utilaje agricole, poduri, produse laminate, tractoare, motoare, turbine, conducte etc.

Fostele uzine metalurgice din anii interbelici au fost extinse în următorii ani, iar în jurul lor s-au dezvoltat oraşele muncitoreşti. Din 1960 a început construcţia combinatului siderurgic din Galaţi, inaugurat în 1966 şi devenit în deceniile următoare cel mai mare centru siderurgic din România.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Prăbuşirea oraşelor muncitoreşti ridicate de la zero în anii comunismului. Cum au ajuns centrele industriale apărute peste noapte adevărate „oraşe-fantomă“

Mega-proiectele secrete din comunism: canalul pentru submarine, portul militar condus de sovietici şi mina de uraniu cu 15.000 de deţinuţi politici

Secretele industriei militare din România anilor '50. Ce făceau specialiştii sovietici în fabricile de armament româneşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările