Tânăr din Republica Moldova, fiul unui erou al războiului transnistrean, obligat să se mute din România fiindcă nu i se acordă cetăţenia

Tânăr din Republica Moldova, fiul unui erou al
războiului transnistrean, obligat să se mute din România fiindcă nu i se
acordă cetăţenia

Radu Gurduială Foto: arhiva personală

Radu Gurduială (28 de ani), originar din Republica Moldova, avea doar trei luni când tatăl său, Mihail Gurduială, a pierit în timpul luptelor de la Cocieri (Republica Moldova) cu separatiştii transnistreni.

Ştiri pe aceeaşi temă

Radu Gurduială (28 de ani) este originar din Republica Moldova, raionul Ungheni, satul Todireşti. A urmat Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice din cadrul Universităţii ”Dunărea de Jos” din Galaţi, pe specializarea Administraţie Publică, şi ar fi vrut să se stabilească în România după absolvire, dar nu poate să facă acest lucru pentru că a depus cererea de obţinere a cetăţeniei, iar de trei ani aşteaptă să o primească. 

Oficial, i s-a spus că acest lucru se datorează faptului că sunt prea multe dosare de soluţionat şi prea puţini angajaţi, iar procedura de examinare a cererilor este greoaie, însă soţia lui, care este tot basarabeancă, a primit deja cetăţenia, cu toate că a depus solicitarea în acelaşi timp. Din acest motiv, a fost nevoit să se mute temporar în Polonia cu soţia şi cei doi copii, unde s-a angajat la o firmă de logistică pentru a putea supravieţui.

”Până a deveni student, am copilărit, crescut şi învăţat în satul meu de baştină. Mama, Gurduiala Elena, şi bunica Cumpătă Eugenia, au fost în acele timpuri singurele persoane care se ocupau de mine, m-au crescut şi educat cum au ştiut ele mai bine. Cât despre tată, nu am avut cum să-l cunosc vreodată, din păcate. Fiind printre ostaşii care au luptat cu vitejie, cu preţul vieţii lor, în scopul de a-şi apăra patria, a decedat pe 22 iunie 1992, pe frontul de război de la Cocieri. Pe atunci eram doar un bebeluş de 3 luni, care-şi aştepta tatăl acasă. Din spusele mamei, dar mai mult din cele pe care le am auzit de la alţi colegi de luptă ai tatălui, rămaşi în viaţă, cât şi din istoria neamului nostru, am aflat mai multe detalii spuse şi nespuse în ceea ce priveşte războiul de pe Nistru”, îşi începe povestea tânărul.

Amintirea tatălui

Pe 20 iunie 1992, în timpul altercaţiilor dintre angajaţii poliţiei din Republica Moldova şi separatiştii transnistreni, sergentul de poliţie Mihail Gurduială a căzut eroic pe câmpul de luptă, în localitatea Cocieri.

Mihail Gurduială FOTO arhiva personală

”Astăzi, chiar dacă nu mă pot bucura de sprijinul tatălui meu, de dragostea lui, de blândeţea lui, de curajul pe care l-a avut, pot spune ferm şi cu mâna pe inimă, că sunt copilul unui ostaş viteaz, mă mândresc până la cer de fapta săvârşită de tată, de faptul că nu a dat înapoi, ci a mers tot înainte pentru a-şi apăra ţara, pentru a-şi păstra valorile naţionale: tricolorul, stema, limba română! Din acest motiv, mă străduiesc cât pot de mult să le povestesc celor doi copii ai mei, ce bunic curajos au avut şi chiar dacă nu mai e printre noi, încerc să le altoiesc şi lor spiritul civic, dragostea faţă de ţară, de plaiul nostru mioritic şi de ceea ce înseamnă nu numai Republica Moldova, ci şi ţara-mamă România. Copiii mei amândoi s-au născut la Galaţi, oraşul în care eu şi soţia mea ne-am făcut studiile, în cadrul Universităţii "Dunărea de Jos". Atât pentru mine, cât şi pentru Diana, soţia mea, a fost foarte important să ne facem studiile în România”, ne spune cu emoţie Radu.

Radu alături de soţie şi cei doi copii FOTO arhiva personală

La Universitatea "Dunărea de Jos", tânărul a urmat Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice şi ne mărturiseşte că a avut norocul să cunoască oameni frumoşi, inteligenţi, alături de care a trăit experienţe unice. Profesorii îl simpatizau pentru simplul fapt că avea accentul moldovenesc inconfundabil. În timpul studenţiei s-a căsătorit, iar apoi au venit pe lume doi copii, o fetiţă şi un băiat, dar după absolvirea facultăţii au început problemele.

”Nu ştiam în ce parte să o apucăm. Să mergem înapoi acasă, nu era o varianta prea bună, fără un sprijin financiar, nu aveam cum să trăim normal, să avem o viaţă normală şi apoi, ne gândeam şi la viitorul copiilor noştri. Atât eu, cât şi soţia mea, am strâns dosarul cu acte pentru a ne redobândi cetăţenia română. Apropo de sintagma <<redobândirea cetăţeniei române>>, de multe m-am întrebat, <<de ce să o redobândesc, dacă eu deja sunt român?>> Dar apoi revin la realitate şi îmi dau seama că lucrurile stau uşor altfel”, ne declară tânărul cu amărăciune în glas.

Forţat să plece în Polonia

Imediat după ce şi-a finalizat studiile, a fost nevoit să plece în Polonia, în condiţiile în care nu i s-a acordat cetăţenia română. Lucrează în prezent la o firmă de transporturi, nu foarte departe de graniţa cu Cehia. Câştigă atât cât să poată asigura un trai decent  familiei sale. Se bucură că familia lui beneficiază de asistenţă medicală gratuită, iar copiii săi merg tot gratuit la grădiniţă. Şi-a făcut noi prieteni şi nu pierde nicio ocazie să spună că vine din Republica Moldova şi este român.  Nu poate uita însă că de trei ani tot aşteaptă obţinerea cetăţeniei române şi visează frumos la momentul când se va întâmpla acest lucru.

”Da, de 3 ani aştept aprobarea redobândirii cetăţeniei române. Am sperat că voi obţine cetăţenia şi vom locui undeva la Braşov, la poalele munţilor, sau la Constanţa, aproape de briza mării şi sunet de pescăruşi sau poate, de ce nu, în "micul Paris", la Bucureşti. Nu ştiu ce ne va rezervă viitorul, dar tot sper că voi deveni român şi în acte într-o zi”, ne mărturiseşte Radu.

„Pentru mine, România este a doua casă“

Nu îşi poate stăpâni revolta când îşi aminteşte că numeroase persoane au dobândit cetăţenia română foarte uşor şi se folosesc de aceasta pentru a călători şi munci în Europa, dar nu ştiu şi nu simt româneşte.

”Din câte ştiu, procesul de redobândire a cetăţeniei este încetinit de faptul că sunt mult prea multe dosare, puţini angajaţi, multe procedee de examinare a dosarelor şi din cauza asta nu se reuşeşte într-un timp mai scurt soluţionarea acestora. Eu înţeleg aceste chestii, este adevărat, nu se reuşeşte, este mult de lucru şi procesul de examinare este unul complex, însă când văd că se plimbă prin Europa, bine merci, vorbitori de limba rusă, care nici măcar nu ştiu să spună "bună ziua" pe româneşte, darămite să-i mai întreb prima strofă din "Deşteaptă-te, române" sau cine este Ştefan cel Mare şi cine e autorul Luceafărului, îmi dau o palmă peste frunte şi nu înţeleg, de ce poporul român oferă acestor oameni onoarea de a fi români? Eu nu cred că ei sunt onoraţi. În fine, nu sunt eu în măsură să cer socoteală unui sistem întreg, dar mă doare, mă doare, deoarece cândva s-a vărsat cu cruzime sânge, s-au curmat vieţi pentru aceste valori ale noastre şi astăzi le dăm atât de uşor. Pentru mine, România este a două casă, locul în care mă simt în largul meu, ţară în care pot cu uşurinţă să găsesc limba comună cu oameni care simt exact ca mine-româneşte!”, încheie cu amărăciune tânărul basarabean.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: