Povestea coloniei de 1.000 de elveţieni care au trăit în Galaţi. Cum s-au stabilit la malul Dunării şi de ce li s-au şters mai toate urmele

Povestea coloniei de 1.000 de elveţieni care au trăit în Galaţi. Cum s-au stabilit la malul Dunării şi de ce li s-au şters mai toate urmele

Imagine veche cu o parte dintre elveţienii stabiliţi în Galaţi

Începând cu anul 1854 şi până în 1940, Galaţiul a fost căminul a numeroase familii de elveţieni care s-au stabilit în ţara noastră. Destinul acestei comunităţi este subiectul tezei de doctorat a unui tânăr sociolog român, Aurelian Mihalache, care încearcă să readucă în prim-plan modul în care aceşti oameni s-au integrat şi au participat la viaţa socială a oraşului.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

În zilele noastre pare o glumă proastă să vorbeşti despre o comunitate puternică de elveţieni stabiliţi într-o aşezare românească de provincie. La urma-urmelor, ce-ar căuta aici, într-o ţară săracă şi măcinată de corupţie, reprezentanţii celei mai bogate naţii (ca venit pe cap de locuitor) din lume? Ei bine, în urmă cu câteva decenii lucrurile stăteau cu totul altfel.

Potrivit documentelor istorice, la Galaţi trăiau, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, circa 1.000 de elveţieni, care formau o comunitate prosperă din care făceau parte oameni de afaceri, diplomaţi, artişti şi numeroşi ingineri.

Cum au ajuns să se stabilească eleveţienii la Galaţi

Când şi de ce a sosit şi s-a stabilit la Galaţi primul elveţian nu-i deloc clar, însă există dovezi că reprezentanţii acestui popor cu origini germanice existau aici încă de acum câteva secole. Sunt amintiţi, este drept doar pasager, în mai multe documente, încă din secolul al XVIII-lea.

Este vorba despre negustori şi clerici care au venit în oraşul de la malul Dunării, fie pentru a încerca să facă bani din comerţul înfloritor cu ţările răsăritene – portul Galaţi fiind un punct strategic al acestui comerţ, fie pentru a propăvădui aici creştinismul de tip protestant sau catolic.

Prima atestare serioasă a comunităţii elveţiene din Galaţi apare de-abia în anul 1854, atunci când 20 de ingineri şi maiştri francezi, germani şi elveţieni sunt angajaţi să lucreze la linia telegrafică Galaţi-Iaşi. Referirea apare în lucrarea istoricului Paul Păltănea „Istoria  oraşului Galaţi, de la origini şi până la 1918“ şi este nedezvoltată, poate şi pentru că avem de-a face cu o informaţie colaterală. 

Lucrurile iau însă o turnură interesantă începând cu 1856, an în care Galaţiul devine sediu al Comisiei Europene a Dunării, după Războiul Crimeei, decizie luată de marile puteri ale vremii. Sediul instituţiei era în actuala clădire a Bibliotecii „V.A. Urechia“, un imobil impozant, cu o valoare arhitecturală deosebită.


Grup de elveţieni în Galaţi, la 1912. Foto: Colecţia BVAU

La 4 noiembrie, Comisia îşi începe activitatea cu delegaţi ai Angliei, Austriei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei, Franţei şi Turciei. Tot în acest an, se deschide la Galaţi o sucursală a Băncii Otomane, prima sucursală a unei bănci străine din Moldova, iar în oraş încep să apară, pe bandă rulantă consulate şi case de comerţ străine.

Într-un document demografic al primăriei din 1856, act păstrat la Arhivele Statului, se consemnează faptul că la Galaţi trăiesc „11 familii de elveţieni, în total 35 de suflete, care se îndeletnicesc cu lucrul la telegraf, căile ferate şi comerciu“.

Informaţiile sunt reluate de istoricul gălăţean Paul Păltănea în volumul „Comerţul Moldovei cu apusul Europei prin Galaţi“, în care face referiri (este drept, de tip addenda, neavând legătură decât tangenţială cu subectul volumului) la comunitatea elveţiană din Galaţi, care până în 1932 reuşise să ajungă la aproape 1.000 de membri.

Biserica Catolică era unul dintre locurile unde se întâlneau elveţienii din Galaţi. Foto: colecţia Maksay MIPP Galaţi

„Era o comunitate unită şi prosperă. Se ajutau unii pe alţii şi organizau numeroase evenimente comune, începând de la mersul împreună la slujbele de la Biserica Catolică de pe strada Domnească şi până la balurile de caritate“, consemnează istoricul.

Elveţienii de altădată mai sunt doar în poze şi-n cimitir

În vremurile noastre, la Galaţi nu mai trăieşte niciun elveţian. Există, stabiliţi la malul Dunării, nemţi, englezi, ruşi, francezi, italieni, americani, indieni, chinezi şi arabi. Ba chiar, ca efect al globalizării fotbalului, pe aici au trecut şi reprezantanţii unor ţări absolut exotice, de genul Burkina Faso şi Togo.

Însă elveţieni nu mai sunt. Au plecat toţi, între 1940 şi 1948, mai întâi sub ameninţarea bombelor. Galaţiul a fost al treilea cel mai avariat oraş românesc, după Ploieşti şi Bucureşti, de raidurile Aliaţilor. Apoi, ca urmare a ocupaţiei ruseşti şi a instalării la putere a bolşevicilor.


Ruina consulatului elveţian din Galaţi. Foto: casecareplang.ro

Din frumoasa comunitate de elveţieni de altădată n-au mai rămas decât câteva poze şterse, neclare, aflate în colecţia Bibliotecii „V.A. Urechia“ şi câteva morminte în sectorul catolic din cimitirul „Eternitatea“ din Galaţi. Până şi clădirea care adăpostea consulatul lor a dispărut, căci buldozerul tranziţiei n-a iertat nici măcar clădirile cu pedigree istoric.

Doctorat în română, germană şi franceză

Memoria coloniei elveţiene nu piere, însă. Are grijă de aceasta tânărul gălăţean Aurelian Mihalache (26 de ani) doctorand la prestigioasa Universitate din Bordeaux, cu o cercetare care vizează tocmai migraţia elveţienilor, de-a lungul istoriei, către estul Europei, capitol la care Galaţiul, a fost unul dintre punctele importante până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

„Am considerat că este necesar să-mi port paşii minţii pe această pistă demografică şi sociologică neumblată pentru că, în vremurile moderne, pare aproape de neconceput ca membrii unei naţiuni atât de stabile şi de mândre cum este cea helvetă să emigreze din frumoasa lor ţară pentru a se stabili în ţările estice, dominate de o mentalitate alambicată, aflată în antagonism cu concepţiile lor solide, cu inflexiuni germane. Sper să iasă o lucrare de referinţă“, ne-a mărturisit Aurelian Mihalache, care a mai precizat că lucrarea sa va fi publicată anul viitor, în ediţie trilingvă: română, germană şi franceză.

Amintirile unui elveţian care a locuit la Galaţi peste un sfert de secol

Poate că povestea comunităţii elveţiene din Galaţi ar fi rămas în uitare pentru veşnicie dacă n-ar fi fost Mircea Werner Kaeser (1920-2012). Elveţian prin naştere, el a devenit român prin educaţie, chiar dacă vârtejul istoriei l-a alungat de la malul Dunării după ce a împlinit 17 ani.


Mircea Werner Kaesar. Sursa foto: ziarul Acţiunea

Despre el au rămas câteva mărturii interesante, consemnate în presa locală gălăţeană de după 1989 (în special în ziarul „Acţiunea“ – dispărut şi el în urmă cu aproape două decenii). De altfel, în perioada 1991-2000, elveţianul a fost destul de prezent la Galaţi, deoarece a adus aici mari cantităţi de ajutoare umanitare, pe care le-a distribuit în orfelinate şi cămine de bătrâni. 

Trebuie remarcat însă că demersurile lui  Mircea Werner Kaeser n-au reprezentat un simplu act de caritate (din uriaşa listă a transporturilor umanitare dinspre Vest spre Est), ci au avut o puternică încărcătură emoţională, căci el se socotea în mare parte român, iar amintirile sale despre copilăria şi adolescenţa de la malul Dunării îi erau încă foarte proaspete, în ciuda trecerii timpului.

Născut la Basel, educat la Galaţi

Născut în 1920 la Basel (Elveţia), într-o familie cu afinităţi româneşti (vizitau des ţara noastră şi aveau mulţi
prieteni români), Kaeser a ajuns în România, la Galaţi, pe când avea doar câteva luni. Interesant este că mama lui se născuse în România, într-o familie de elveţieni care, pentru câţiva ani, lucrase la construirea primelor căi ferate româneşti.

„Eram foarte mic când ne-am mutat aici. Nu-mi amintesc nimic despre Elveţia decât prin prisma a ceea ce am cunoscut după ce m-am mutat acolo, în 1937. Restul amintirilor mele din copilărie şi din adolescenţă – baza oricărei memorii, căci acestea nu se pierd nicicând! – sunt româneşti, de aici, de la Galaţi“, avea să povestească el în anul 1991. 

Sosirea la Galaţi a familiei Kaesar nu era, însă, ca-n celelalte dăţi, pentru scopuri turistice, ci avea un scop precis: acela de a prinde rădăcini la malul Dunării, într-un teritoriu (pe atunci) civilizat şi plin de oportunităţi importante. De altfel, bunicul din partea mamei lui Mircea încă mai era consultant, ca inginer, pentru Societatea de Căi Ferate a României. 

„Bunicul meu era îndrăgostit de România, pe care o asemăna des cu Elveţia, mai ales când vorbea despre Sinaia şi Braşov. Însă şi el a fost fascinat de Galaţi, poate pentru că aici găsea ceea ce nu putea găsi în Elveţia: un climat aproape mediteraneean, apă multă – căci era un pescar împătimit –, o dinamică extraordinară a lucrurilor“, povestea, în 1991, Mircea Kaeser. 

„Mă socoteam român, nu eleveţian"

La decizia de mutare în România a contribuit foarte mult şi faptul că tatăl lui Mircea Werner Kaeser lucra pentru o firmă franceză profilată pe exportul de cherestea şi care îşi dorea ca el să se ocupe de întreaga afacere  din portul Galaţi.

„Nu ne-a fost deloc greu să ne adaptăm aici. Mama mea şi bunicul ştiau multe cuvinte româneşti, iar eu şi surorile mele mai mari am prins repede limba. Aveam o viaţă aproape dublă, într-un fel. Pe de o parte, erau întâlnirile comunităţii elveţiene – ai mei ţineau foarte mult la aceste întâlniri, ce aveau loc aproape săptămânal, sub forma unor recepţii sau simple picnicuri – iar pe de altă parte, era viaţa obişnuită, de român. În acea vreme, nicio secundă nu mă socoteam elveţian, ci român, la fel ca toţi prietenii mei din cartier, care mă numeau Cezar, printr-o simplificare delicioasă a numelui meu de familie“

Mircea Werner Kaesar 

(1994, ziarul „Acţiunea“)

Atunci când Mircea Kaesar avea 5 ani, tatăl său, care suferea de o boală cumplită, a murit. A urmat o perioadă mai grea pentru familie. Mama lui Mircea, Barbara, rămasă cu trei copii de crescut, a fost nevoită să predea lecţii de franceză şi germană pentru a-şi putea întreţine familia. 

„Duceam o viaţă plăcută. Elveţienii din Galaţi erau oameni de vază ai oraşului. Nu erau în politică sau alte treburi publice, dar erau mulţi ingineri destoinici, diplomaţi, şefi ai unor case de comerţ, armatori, bancheri şi profesori de germană şi franceză. Eram foarte bine asimilaţi, ca şi cum am fi fost de-ai locului“, îşi amintea Mircea Werner Kaesar în 1991.

„Cât am stat în România, Securitatea a fost permanent pe urmele mele“

În anul 1937, proaspăt absolvent de liceu, Mircea Kaesar a plecat în Elveţia pentru studii şi pentru stagiul militar obligatoriu, iar izbucnirea războiului l-a ţinut departe de România. Până în 1948, când şi mama lui, şi cele două surori s-au întors în Elveţia, Mircea a mai ajuns la Galaţi doar în două rânduri, de fiecare dată în mare fugă.

Cumva paradoxal, elveţianul s-a simţit o lungă perioadă exilat în propria ţară, după cum avea să declare ulterior: „Îmi era dor de România, căci acolo mă simţeam de fapt acasă, nu în Elveţia. Asta m-a şi făcut să fiu foarte apropiat de românii din Elveţia, printre care se număra şi Alteţa Sa Regală, Regele Mihai“.

A mai revenit în oraşul de la malul Dunării în anii ’70, pentru a îngriji mormântul tatălui său şi pentru a-şi revedea prietenii din copilărie, însă vizita l-a dezamăgit, după cum avea să mărturisească, căci lucrurile nu mai erau cum le ştia. 

„Am găsit un oraş schimbat, în care arhitectura deosebită fusese înlocuită cu clădiri pătrate, cenuşii. Dar şi oamenii erau alţii: temători, speriaţi, îngânduraţi. Am înţeles mai târziu că eu eram pentru ei ceea ce le băgase în cap propaganda: eram duşmanul din Vest, nu mai eram camaradul de altădată. Plus de asta, cât am stat în România, Securitatea a fost permanent pe urmele mele. A fost foarte obositor şi deranjant“.

Mircea Werner Kaesar

(1994, ziarul „Acţiunea“)

Dezamăgit, dar şi frustrat, s-a mai întors în România de-abia după 1990, iar până în 2001 când avea deja 81 de ani, a făcut zeci de transporturi cu ajutoare din străinătate pentru oamenii în suferinţă din Galaţi.

A surprins pe toată lumea prin faptul că vorbea fluent româneşte, chiar dacă părăsise aceste locuri de cinci decenii. A fondat Asociaţia Helveto-Română şi a fost un apropiat al Casei Regale a României. A murit în 2012, la 92 de ani.

Vă mai recomandăm şi:

Povestea Elisei Leonida, prima femeie inginer din lume. A studiat în Germania după ce în România a fost respinsă pe criteriul „locul femeii este la cratiţă!“

De unde vine expresia „Vacs Albina“. A intrat în folclor pornind de la un produs românesc care a cucerit lumea în secolul trecut

Legendele Dunării: misterul tunelurilor străvechi care împânzesc Galaţiul şi traversează fluviul către Dobrogea

 

 

 

citeste totul despre: