Luna de miere de acum un secol: „Însurăţeii tăiau o găină în prag şi făceau clacă la frământat lut pentru noua casă“

Luna de miere de acum un secol: „Însurăţeii tăiau o găină în prag şi făceau clacă la frământat lut pentru noua casă“

Imagine de la construcţia noii case, cu claca satului FOTO harlauletnografie.com

Tradiţia obliga tinerii căsătoriţi să-şi construiască o casă şi să o sfinţească întru aşteptarea urmaşilor. Comunitatea participa cu daruri şi cu muncă neplătită la edificarea noii gospodării, iar tânăra familie era datoare să ţină tradiţia.

Ştiri pe aceeaşi temă

Tradiţiile legate de nunta şi de luna de miere a însurăţeilor de altădată sunt considerate de noile generaţii, cu fiecare zi care trece, tot puţin relevante şi tot mai ciudate. Totul pare să fie învăluit, din varii motive, într-un soi de mister aproape de nepătruns, pe care generaţiile moderne ajung să-l asimileze cu un fel de ritual al triburilor de sălbatici, inadecvat vremurilor pe care le trăim.

Şi totuşi, cercetătorii în folclor spun că, de fapt, nici măcar nu ştim ce pierdem, căci tradiţiile româneşti care privesc nunta sunt un adevărat „cod al familiei”, deoarece conţin învăţăminte ce au atingere cu psihologia, economia, sociologia şi, nu în ultimul rând, cu ordinea morală.

O lecţie despre ordinea universului

După câte afirmă etnologul Paul Buţă, de la secţia de „Cercetare” a Centrului Cultural Dunărea de Jos din Galaţi, marea majoritate a obiceiurilor de nuntă, dar mai cu seamă cele premergătoare petrecerii şi cele ulterioare (aşa-numita lună de miere) sunt adevărate lecţii despre ordinea lucrurilor în univers.

Obiceiuri precum „curtarea”, „peţitul”, „iertăciunea” sau „logodna” îngemănează suficientă psihologie, sociologie şi management cât să încapă în programa pe doi-trei ani a unor facultăţi de profil, căci rezolvă mai toate dilemele pre-maritale, pornind de la compatibilitatea celor doi pretendenţi la traiul comun şi ajungând până la chestiunile ce ţin de viabilitatea economică a noii familii.

Bucuria nunţii nu era doar un simplu chef cu prietenii (cum a ajuns mai nou), ci un moment în care comunitatea îşi arăta unitatea, solidaritatea, forţa.

„Darul era obligatoriu şi consta în bani, dar nu numai. Se dădeau animale şi păsări, piese de mobilier şi instrumente de bucătărie şi multe altele. Cam tot ce era necesar ca tinerii să pornească bine în viaţă”, spune Paul Buţă.

De altfel, era de datoria socrilor mari să le asigure, cel puţin pentru o vreme, o locuinţă adecvată tinerilor căsătoriţi. În majoritatea cazurilor, era dată cea mai bună odaie din casă, dar restul traiului era la comun.

„Socrii mari le asigurau, de regulă, o odaie în casa lor, cu bucătărie comună, până tinerii îşi ridicau casa proprie. În cazul în care situaţia o impunea, mirii putea merge şi în partea miresei şi a socrilor mici. Era, însă, o ruşine. Satul accepta - e posibil ca mireasa să fi fost singură la părinţi, deci familia ei să aibă nevoie de mai mult ajutor la bătrâneţe - dar totuşi rămânea o pată pe imaginea cuplului. Să te însori însemna să-ţi aduci nevastă în casă, nu să te duci în casa ei”, spune etnologul.

Luna de miere nu se făcea la Mamaia

În accepţiunea bunicilor şi străbunicilor noştri, luna de miere nu era un prilej de cutreierat cluburile şi de chefuri cu prelungiri, ci momentul în care se punea bazele viitoarei gospodării, ce trebuia să dureze toată viaţa.

„Luna de miere era pregătirea vieţii de mai târziu. Tinerii căsătoriţi locuiau o perioadă locuind într-o odaie care le era pusă la dispoziţie în casa socrilor mari, dar li se dădea o bucată de pământ pe care să-şi facă o casă, în sat sau chiar în curtea socrilor, dacă aceştia aveau pământ mai mult în preajma casei”, explică obiceiul Paul Buţa.

Acest eveniment se producea imediat după nuntă, cel mult la două-trei zile distanţă, şi se baza pe un adevărat ritual.

„Veneau cu lumânare, cu un colac, cu găină friptă, iar cei care marcau locul şi trasau perimetrul casei trebuiau să chiuie şi să cânte. Li se făcea şi masă. Când se puneau parii, iarăşi se tăia o găină în pragul uşii, ca să fie de bun augur, să piară relele, spuneau sătenii”, afirmă cercetătorul.

Pentru frământarea lutului cu paie şi zidirea pereţilor din vălătuci se făcea clacă, iar comunitatea participa la mai toate etapele construcţiei. Un moment aparte era începerea construcţiei acoperişului,când se făcea o scurtă slujbă religioasă şi se punea o cruce din lemn la îmbinarea şarpantelor.

Şi terminarea odăilor de locuit era un moment special, căci se făcea sfinţirea noii case, care era considerată ca fiind curată din punct de vedere spiritual şi poate să-i primească pe viitorii copii ai cuplului.


Vă mai recomandăm şi:

Cele mai ciudate cinci superstiţii culinare la români. Despre carnea căror animale se crede că vindecă anumite boli

Meniul cu pretenţii medicinale este compus din cele mai bizare lucruri, care de obicei trezesc repulsie: inimă crudă de porumbel, zeamă de broască sau carne de barză ori de şopârlă.


Superstiţii macabre legate de nuntă. Despre ce semne cred românii că prevestesc moartea unuia dintre miri

Deşi naşterea şi moartea însumează cele mai multe superstiţii la români, şi cel de-al treilea eveniment major din viaţa unui om, nunta, are parte de o sumedenie „reguli” transmise pe cale orală, unele dintre aceste obiceiuri fiind de-a dreptul macabre, cumva în contradicţie cu fericitul moment al căsătoriei.


Ce este ceasornicul morţii. Legătura ciudată existentă între cântecul găinii, punctele cardinale şi moartea unui om

Fie că privesc moartea cu resemnarea din „Mioriţa”, fie că se iau la trântă cu ea cu cerbicia lui Ivan Turbincă, românii sunt, în acelaşi timp, tributari ai unui sistem extrem de complex de credinţe şi superstiţii legate de sfârşitul vieţii pământeşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările