Cum au distrus comuniştii „cuibul de vulturi“ al lui Ştefan cel Mare. Povestea dramatică a satului Huştiu

În ocul unde a fost satul Huştiu mai există doar o troiţă muribundă FOTO Costel Crângan

Localitatea a fost rasă de pe faţa pământului în perioada 1956-1976. Oamenii locului au fost pedepsiţi pentru că s-au opus colectivizării impuse de puterea bolşevică şi li s-a refuzat orice urmă de modernitate. Lipsiţi de electricitate, de drumuri, de şcoală şi de orice semn al progresului, au coborât din sat unul câte unul.

La câţiva kilometri de satul Priponeşti, din judeţul Galaţi, o culme de deal pustie ascunde o poveste de un dramatism rar. Oamenii locului îi spun dealului Huştiu, ca şi cum ar fi un personaj în carne şi oase, iar o scurtă cercetare prin cotoloanele istoriei ne-a relevat că personificarea lui nu-i deloc întâmplătoare. Câteva secole la rând acolo a existat o înfloritoare aşezare care se numea chiar aşa: Huştiu.

Unul dintre oamenii care au studiat în amănunt povestea satului dispărut ca şi cum n-ar fi fost este scriitorul Ilarion Boca. Născut în satul Ciorăşti (care ţine de Priponeşti, cum ţinea şi Huştiu până în 1980, când a fost şters de pe hartă) povesteşte că originile aşezării trebuie căutate tocmai la 1475, în dramatica înfruntare de la Podul Înalt, dintre turci şi oastea moldovenilor lui Ştefan cel Mare.

„Satul ăsta a fost ca un cuib de vulturi. Era situat pe cel mai înalt deal din partea asta a judeţului Galaţi. De acolo aveai vizibilitate în toate direcţiile, era ca un turn de supraveghere. Din loc în loc aveam punct de aprindere a focurilor de pe vremea lui Ştefan. Eu le-am prins, erau nişte movile pe vârful dealului. Bunica îmi spunea că de acolo se aprindeau focurile când năvăleau tătarii”, povesteşte scriitorul.

„După bătălie, turcii s-au regrupat undeva în zonă, însă un anume Lupu Huştiu, căpitan de oşti al lui Ştefan cel Mare, i-a urmărit şi i-a înfrânt aici, la poalele dealului. Domnitorul i-a dat lui şi alor lui dealul, unde au ridicat sat, au pus vii şi au fost ca o garnizoană de pază în calea năvălitorilor”, continuă Ilarion Boca povestea.

Legenda este confirmată şi de istorici, care aduc mărturii că localitatea a fost foarte prosperă între 1500 şi 1955. „Am găsit în arhive numeroase hrisoave care vorbesc despre vinul foarte bun din zonă, produs în cantităţi foarte mari, motiv pentru care era cumpărat de negustorii de la Galaţi, Brăila, Bârlad sau Iaşi”, ne-a spus profesorul de istorie Marcel Felea, un atent documentarist în istoria viilor şi vinurilor din Moldova.

De altfel hărnicia şi dărnicia huştenilor a intrat în legendă, căci cramele erau pe deal, nu în sat, fără să fie vreodată încuiate sau păzite. „Pe atunci toate cramele erau deschise, nu se fura un litru de vin. Era convenţie între oameni. Dacă trecea un cetăţean pe acolo se ducea şi scotea un căuş de vin şi bea. Apoi bătea cepul la loc şi pleca şi când trecea prin sat, spunea: «Moş Costache, am trecut pe la crama matale şi am băut un căuş de vin». «Bă, să fie de sufletul lu’ cutare!»”, povesteşte Ilarion Boca.

Scriitorul Ilarion Boca FOTO Arhiva personală

Pârjolul bolşevic

Lucrurile aveau să se complice la Huştiu după anul 1947, când fantoma comunismului a început să bântuie în România. Consideraţi chiaburi, o parte dintre cei aproape 500 de locuitori (conform recensământului din 1938) ai satului au fost persecutaţi de la bun început de orânduirea adusă de la răsărit. Vinul le-a fost confiscat, utilajele şi butoaiele la fel. Apoi, cei mai gospodari au fost ridicaţi şi duşi la închisore, iar din 1955 prigoana a devenit şi mai aprigă.

Se povesteşte că rolul de „cuib de vulturi” al aşezării - atât de folositor în vremea năvălirilor păgâne - a fost reactivat în perioada în care maşinile activiştilor bolşevici veneau de la Tecuci sau de la Bârlad pentru a forţa colectivizarea. Când apărea câte o maşină la poalele dealului se dădea alarma, iar sătenii fugeau care încotro, lăsând în urmă doar câinii, să păzească ogrăzile.

S-au luat şi la harţă cu stăpânirea, când şi când, dar fără folos, căci tăvălugul bolşevic nu putea fi oprit de câţiva ţărani, chiar dacă erau urmaşii unor eroi ai Moldovei.

Încă în cele din urmă huştenii au pierdut lupta. Consideraţi „ostili regimului”, au fost ocoliţi şi în vremea când s-a făcut electrificarea satelor din zonă, şi când s-au ridicat şcoli, şi când s-au făcut şosele. Au fost refuzaţi, povesteşte Ilarie Boca, inclusiv atunci când au strâns bani şi au vrut să plătească din buzunarul lor reţeaua de electricitate până în sat.

Izolaţi, s-au mutat unul câte unul fie în cimitirul satului (între timp dispărut şi el), fie la Ciorăşti sau la Priponeşti. Ultimul a plecat Alexandru Huştiu, în 1976. Stătea singur cuc, de cinci ani, în singura casă care rămăsese în picioare. Copiii l-au coborât de pe deal, iar odată cu el a coborât în uitare şi satul.

O troiţă putrezită

Acum, de satul prosper de altădată nu mai aminteşte decât o troiţă putrezită, pusă în urmă cu vreo 20 de ani de un localnic care îşi amintea că pe acolo ar fi fost cimitirul satului. În jurul troiţei muribunde cresc flori de o frumuseţe aproape nefirească, pe alocuri găseşti câte un pâlc de porumb sau un petic stingher de viţă-de-vie, iar din cuibul de vulturi de altădată se vede, frumoasă ca întotdeauna, zona tutoveană a Moldovei.

Când şi când, peste deal mai trece câte o ceată de biciclişti ieşiţi la „o tură” pe versantul încărcat de istorie. Şi ei ţin legenda vie, căci locurile lor de popas se suprapun deseori cu cele ale păstorilor ce le dezvăluie, la un pahar, amintirea unui sat care a fost cîndva cuibul de vulturi al lui Ştefan Voievod. 

Vă mai recomandăm şi:

FOTO Cea mai bătrână navă cu zbaturi din Europa funcţionează în România. O poveste dramatică, întinsă pe 165 de ani

Reţeta uitată a unei beri care acum un secol făcea România celebră în toată Europa. „Ploll“ era mai scumpă ca vinul

Povestea stranie a mănăstirii gălăţene care a fost înghiţită de pământ într-o clipită. Arheologii n-au mai găsit nicio urmă a ei