Detalii despre religia dacilor, care credeau în nemurire. Cum trimiteau ei soli la Zamolxis o dată la cinci ani

Detalii despre religia dacilor, care credeau în nemurire. Cum trimiteau ei soli la Zamolxis o dată la cinci ani

Zamolxis, zeul dacilor  Secvenţă dintr-un spectacol

Dacii credeau că nu vor dispărea după moarte, ci că îşi vor continua viaţa în cer, alături de zeul lor suprem, Zamolxis

Ştiri pe aceeaşi temă

Religia a fost unul dintre elementele esenţiale ale culturii getice. Potrivit istoricilor care au cercetat atent acest aspect, religia a impresionat prin superioritatea principiilor sale, fapt recunoscut chiar de cel căruia i s-a spus părintele istoriei, grecul Herodot.

“Geţii credeau anume că ei nu dispar după moarte, ci îşi continuă viaţa, în cer, alături de zeul suprem, de Zamolxis. Aşa ne apune Herodot. El adaogă însă o întreagă poveste pe care o auzise de la grecii de pe ţărmurile Mării Negre, care nu admiteau, se vede, ca vreun alt popor, afară de ei, ar putea ajunge la o concepţie religioasa superioara”, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu.

Zamolxis era numele cel mai răspândit pe care Dacii sau Geţii îl dădeau zeului lor. Alte triburi îl numeau Gebeleizis. Dacii spuneau că acest zeu era cerul senin, luminos şi tot ce-i tulbură frumuseţea şi armonia, adică fenomene precum furtuna, norii, grindina, trebuie combătute.

“De aceea, Dacii trag cu săgeţile în văzduh, spre nori ca să-i gonească şi să ajute în felul acesta pe zeul suprem. Locurile de închinăciune sunt sus, pe munţi, cat mai aproape de cer. Iar locuinţa marelui preot e tot sus, într-o pesteră de pe muntele Cogheonul. Să fie actualul munte Gugu (2292 m.) situat între Oslea, Godeanu, Tarcu şi Retezatu?”, se întreabă istoricul Giurescu.

Alte izvoare istorice, din surse romane, spun că dacii se închinau şi zeului Războiului, Marte, care s-ar fi născut chiar în ţara lor, lucru contrazis de Herodot, care preciza că dacii nici nu concepeau să mai existe un alt zeu decât al lor.

Cultul dacilor consta din slujbe, ceremonii şi incantaţii pe care le făceau preoţii, de obicei, pe munţii înalţi. Preoţii aveau şi rol de prezicători, dar puteau fi şi medici, fiind consideraţi străbunii călugărilor de astăzi, prin faptul că duceau o viaţă austeră.

Preoţii trăiau ca nişte asceţi

Ei nu se căsătoreau, nu mâncau carne şi niciun fel de vietate, ci numai lapte, brânză şi miere. Duceau o viaţă de asceţi, poporul îi înconjura de un mare respect şi îi numea prea cuvioşi şi călători prin nori. În fruntea preoţilor era marele preot.

El cunoştea semnele cerului şi făcea preziceri.  Acesta îşi avea locuinţa pe muntele Cogheonul iar aici venea de fiecare dată, în împrejurări grele pentru popor, regele dac pentru a-i cere sfatul. Iar poruncile sale îţi găseau de fiecare dată ascultare.

Este şi cazul lui Deceneu, contemporan cu Burebista şi colaborator principal al regelui dac.

Dacii mai aveau un obicei caracteristic. La fiecare cinci ani trimeteau un sol la Zamolxis căruia să-i povestească durerile şi nevoile lor.

“Trimiterea se făcea în felul următor: se trăgea la sorţi unul dintre Daci, i se înşirau toate câte are să-i transmită zeului şi apoi era azvârlit în sus spre a cădea în trei lănci fixate cu vârfurile în sus. Dacă solul murea străpuns, ei credeau atunci că Zamolxis le e favorabil şi că a primit cererile lor. Dacă nu murea însă, atunci ei dădeau vina pe sol, spunand că e om rău şi trimeteau pe altul în locul lui”, mai susţine istoricul Giurescu.

De asemenea, pierderea vieţii nu reprezenta pentru daci o nenorocire, aşa cum era la alte popoare, iar tocmai datorită acestui aspect credinţa lor în nemurire îi făcea să înfrunte încercările şi să lupte cu eroism în războaie.

De altfel, împăratului Traian i se atribuie următoarele cuvinte despre daci.

“Am subjugat chiar şi pe aceşti Geţi, cei mai războinici dintre toate neamurile cate au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor dar şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aţa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai cât îţi schimbă locuinţa, şi, de aceea, merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie”.

Înainte de a pleca la război, Dacii se împărtăşeau cu apa din Dunăre, în chip de vin sfânt, şi jurau sa nu se întoarcă în ţară până nu vor fi omorât pe dusmani.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările