Ultimul supravieţuitor din „coşciugul de fier“. Uimitorul contraamiral român care a scufundat distrugătorul Moskva şi a asediat Sevastopolul

Ultimul supravieţuitor din „coşciugul de fier“. Uimitorul contraamiral român care a scufundat distrugătorul Moskva şi a asediat Sevastopolul

Zamfir Petre

Contraamiralul în rezervă Zamfir Petre (91 de ani) a salvat litoralul românesc de atacul ruşilor, în Al Doilea Război Mondial, de pe puntea distrugătorului „Regina Maria“, iar apoi şi-a apărat ţara de la bordul „coşciugelor de fier“ – submarinele „Delfinul“ şi „Rechinul“. Tot el a comandat nava-şcoală „Mircea“ în cel mai greu voiaj al său.

Ştiri pe aceeaşi temă

Când era copil, contraamiralul în rezervă Zamfir Petre (91 de ani) visa să devină aviator, însă destinul nu l-a purtat pe aripi de vânt, ci l-a lăsat dus de val. Aşa a ajuns să termine în 1948 cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de Marină din Constanţa, pe care le-a început odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial.

România intrase în război cu un singur submarin: „Delfinul“. Pe acest submarin, tânărul marinar Zamfir Petre avea să trăiască cele mai terifiante experienţe pe perioada războiului, din funcţia de ajutor al ofiţerului de navigaţie. Submarinul a fost construit în Italia, odată cu nava-bază „Constanţa“.

„Nava-bază era un fel de hotel, pentru că pe submarine se dormea doar în timpul misiunii. La navă aveam popotă, bucătărie, cabine. De la cabină sunam şi ceream ţuică, vin, prăjituri, orice voiam noi. Şi dădeam un bon. Pe noi, ăştia mai tineri, comandorul Victor Voinescu nu prea ne lăsa să ieşim în oraş şi ne ţinea la bord. Zicea că nouă ne arde de femei. Dar nu ne plictiseam. Jucam poker şi atâtea altele“, povesteşte acum Zamfir Petre.

ASEDIUL SEVASTOPOLULUI

Când vine vorba despre submarin, vocea i se schimbă. Dintr-o dată, devine gravă. „Este cea mai grea meserie, cea mai groaznică armă. Submarinul este un coşciug de fier. În momentul când plecai din port, nu ştiai dacă te mai întorci. De regulă, venea preotul şi ne făcea o slujbă, iar submarinistul îşi lua la revedere de la familie, de la ţară şi numai Dumnezeu ştia dacă se mai întorcea sau nu. Cine se îmbarcă pe un submarin este pregătit de moarte“, mărturiseşte el.

Şi nu era departe de adevăr. În iulie1942, submarinul „Delfinul“, avându-l comandant pe Constantin Costăchescu, a participat, pentru a doua oară, după operaţiunile de observare din noiembrie-decembrie 1941, la asediul Sevastopolului.

„Misiunea noastră era să nu lăsăm să plece convoaiele de nave ruseşti, aşa cum primiserăm noi informaţii. Spionajul rusesc a aflat că «Delfinul» se află în zonă şi au încercat să-l nimicească. Într-o dimineaţă, după ce am încărcat bateria de acumulator, un avion ne-a descoperit. Noi am intrat sub apă imediat“, povesteşte Zamfir Petre. Dar ruşii erau pe urmele lor. O grenadă distrusese tancul cu ulei care a fost ataşat la corpul submarinului.

Acest lucru a fost necesar pentru că „Delfinul“ era „cocoşat“, adică era, din construcţie, mai greu de pupa şi, astfel, i-au sudat un flotor ca să-i crească flotabilitatea. Când a fost atacat „Delfinul“, o grenadă a ajuns aproape de compartiment, iar tancul s-a fisurat şi uleiul s-a împrăştiat.



DÂRA DE ULEI


„Noi am coborât la 80 de metri, dar ăştia – pe noi. Ca să nu ne mai depisteze aparatele lor de ascultare, am oprit tot. Submarinul ţinea cu noi. Stătea ca un peşte ore în şir. La un moment dat, telegrafiştii noştri au raportat că nu se mai aud zgomote de elice, pentru că aveam specialişti care erau şcoliţi în Germania şi-şi dădeau seama după fâşâitul elicelor ce fel de navă este“, îşi aminteşte veteranul de război.

Şi submarinul a ieşit la cotă periscopică la 13 metri. Însă o altă problemă apăruse: marea era foarte agitată. „Aşa scăpasem de vedetele torpiloare, care nu pot rezista la o mare la gradul 3-4 şi au fost nevoite să intre în port. Problema se punea acum să putem ieşi noi la suprafaţă. De regulă, poţi să faci două încercări. Dacă nu reuşeşti, a treia nu se mai poate.

Din fericire, am ieşit dintr-a doua încercare. Iar când ne-am uitat în jurul nostru, era o băltoacă de ulei. Şi ne-am dat seama că ruşii se ţineau după noi după dâra de ulei care ieşea din tanc. Şi comandantul a spus: «Luaţi ce aveţi din căldări, cârpe, scânduri şi aruncaţi-le în apă», ca să se creadă că ne-au distrus şi am plecat din zonă“, continuă Zamfir Petre.

La scurt timp, ruşii anunţau victorioşi dispariţia submarinului românesc „Delfinul“. Însă aventura nu se oprea aici. O grenadă trasă de ruşi a avariat staţia radio de emisie. Primeau mesaje din ţară, dar nu puteau să le răspundă. Toţi îi credeau morţi.

ÎNVIAŢI DIN MORŢI

„Ca să putem ieşi, am venit pe coasta Turciei, cu viteză mică şi, în loc să facem câteva zile pe drum, am întârziat 10 zile şi toţi ne-au crezut morţi. Ne-au chemat familiile. Mama mi-a făcut şi pomană şi a dat şi haine de sufletul meu. Eu aveam vreo 18 ani pe atunci“, îşi aminteşte Zamfir Petre.

În apele româneşti, au întâlnit o canonieră (n.r. – navă mică de război, folosită la patrulare, escortare sau pază) şi au dat cu racheta semnalul de recunoaştere. Numai că a fost nevoie de trei astfel de semnale, pentru că nimănui nu-i venea să creadă că submarinul nu fusese distrus.

Ajunşi în port, acasă, cei cu familii au fost lăsaţi să plece la ai lor. Zamfir Petre a primit permisie după patru zile. „Eram aproape de casa noastră din cartierul Medeea, din Constanţa, şi la poarta vecină stătea pe o băncuţă baba Caliţa. Când i-am zis «Săru-mâna, tanti Caliţa!», i s-a făcut rău şi a leşinat. Mă ştiau mort cu toţii. M-am gândit apoi că nu pot să mă înfăţişez în faţa mamei pur şi simplu, pentru că o ştiam cardiacă. M-am dus la un alt vecin ca s-o pregătească. Şi aşa, după vreo două ore, mama a putut să mă strângă în braţe. I-a venit ei rău, dar mai puţin“, povesteşte submarinistul.



ANCORA JOS, PAHARUL SUS

În misiunea de la Sevastopol a fost şi reporterul de război Virgil Gheorghiu, care, ulterior, a adunat amintirile sale de pe „Delfinul“ în cartea „Reportaje de război“. După ce a trăit alături de militari experienţa unică, a ajuns la următoarea concluzie: „Un crucişător, un distrugător, o vedetă rapidă sau oricare altă navă se scufundă dacă este lovită grav de inamic. Din ea rămân, totuşi, epavele pe care valurile le leagănă sfâşietor de trist sau le aruncă odată şi odată la ţărm.

Dintr-o navă scufundată rămân scânduri, colaci de salvare, centuri de plută, bărci sfărâmate şi alte relicve triste. Dintr-un submarin scufundat nu rămâne, însă, absolut nimic. Oamenii de pe o navă de suprafaţă se aruncă în valuri cu centurile de salvare sau cu plutele. Alţii se agaţă de epave. Toţi speră, însă. Şi luptă ca să-şi salveze viaţa. Oamenii de pe submarin nu încearcă, însă, niciodată să se salveze în caz de scufundare, fiindcă e zadarnic. (…) Înainte de plecare, cauţi să guşti, poate pentru ultima oară, cu sete, din toate bucuriile vieţii. Este o zicală: «Ancora jos, paharul sus!»“.

PRIN BARAJUL DE MINE CA PRIN URECHILE ACULUI

Înainte de asta, într-o altă misiune, la Novorosiisk, în septembrie 1941, le-a trecut moartea pe la ureche de mai multe ori, când submarinul era cât pe ce să fie nimicit de mai multe grenade.

La un moment dat, primiseră informaţii că în port sunt refugiate mai multe nave şi era ordin să le torpileze. „Nu puteam să intrăm, pentru că era baraj de mine. Dar am descoperit unde era o poartă liberă. La un moment dat, a intrat un remorcher şi a ieşit. Noi am luat datele şi am intrat în port. Numai că aici erau nişte vechituri de nave şi am decis să ne întoarcem.

Când să plecăm, nu am mai nimerit exact zona neminată, astfel am intrat în barajul de mine. «Poc! Poc!» făceau minele deasupra noastră. Un submarin este dotat din construcţie cu un sistem de protecţie şi, la viteză mică, minele trec pe sârmă şi nu explodează. Am crezut atunci că aia ne-a fost şi că vom muri cu toţii, dar am scăpat“, povesteşte Zamfir Petre.

Submarinul este un coşciug de fier. În momentul când plecai din port, nu ştiai dacă te mai întorci. De regulă, venea preotul şi ne făcea o slujbă, iar submarinistul îşi lua la revedere de la familie, de la ţară şi numai Dumnezeu ştia dacă se mai întorcea sau nu.



Vechiul „Delfin“ – erou în război, noul – abandonat la cheu

Submarinul „Delfinul“ jucase un rol hotărâtor în cel de-Al Doilea Război Mondial. În iunie 1941, a supravegheat Constanţa de pe mare, în iulie acelaşi an a atacat şi a distrus transporturile inamice în zona Aitodor – Theodosia – Novorosiisk. În august, a participat la atacul şi la distrugerea transporturilor inamice de la Odessa, iar în septembrie, a atacat căile de comunicaţii inamice în bazinul de est al Mării Negre. În noiembrie şi în decembrie a împiedicat transporturile sovietice spre Crimeea.

Tot submarinului i-a revenit misiunea de a intercepta transporturile sovietice de evacuare spre Bosfor şi pe cele de pe coasta caucaziană. Transporturile şi navele de război pe drumurile dintre Sevastopol şi Cap Sinope, în zona de nord a coastei turceşti, iar în iulie 1942 a participat la atacul transporturilor sovietice în zona Yalta. Apoi a fost trimis la reparaţii la Galaţi, iar în 1944 a fost luat de sovietici, fiind restituit un an mai târziu, iar în 1959, a fost casat.

Submarinul „Delfinul“, care se află în prezent în patrimoniul Marinei Militare, a fost construit în URSS şi predat României în anul 1985. A costat 40 de milioane de dolari şi a fost adus în ţară în secret, fiind recepţionat fără ceremoniile caracteristice festivismului comunist.

„Delfinul“ este printre cele mai moderne submarine din Marea Neagră. Clasa Kilo, din care face parte „Delfinul“, este una dintre cele mai apreciate în lumea militară.

Din 1996, Delfinul stă la cheu deoarece acumulatorii motorului sunt epuizaţi, iar înlocuirea lor costă o avere. Toţi miniştrii Apărării au promis că vor găsi fonduri pentru modernizarea lui, dar submarinul îmbătrâneşte, în continuare, în Portul Constanţa.

LA CARTUL CÂINELUI, PE „REGINA MARIA“

În anul 1941, Zamfir Petre începea cursurile şcolii de Marină – suspendate apoi pe durata războiului – şi făcea practică pe distrugătorul „Regina Maria“. România avea la acea vreme patru distrugătoare: „Mărăşti“, „Mărăşeşti“, „Regina Maria“ şi „Regele Ferdinand“. „Navele aveau o viteză de 36 de noduri pe oră, iar fregatele pe care le avem acum au doar 30 de noduri“, spune el cu amărăciune.

În timpul războiului, Portul Constanţa era apărat de un baraj de mine şi era ordin ca distrugătoarele să patruleze pe sectorul de la Tuzla la Sulina. „În data de 25 iunie, noi eram ancoraţi cu o singură ancoră, adică maşinile erau oricând gata de plecare. Eu noaptea eram de serviciu la cartul 0-4, i se zice cartul câinelui, cel mai greu, împreună cu căpitanul Mihai Bujeniţă, ofiţer cu navigaţia pe distrugător.

Pe la ora 2.00, eu am ieşit pe punte cu binoclul şi am văzut la orizont două luminiţe, două mogâldeţe. Îi spun: «Domnu’ căpitan, ia uitaţi-vă acolo!“. El spune: «Ce naiba?! Ce o fi căutând Ferdinand acolo?!». Era ceva curios şi a chemat comandantul pe comandă. Imediat s-a dat alarma“, povesteşte Zamfir Petre.

Nu au trecut câteva minute şi ruşii au început să atace. „Veneau cu o formaţie de debarcare la Midia. Au băgat în faţă pe distrugătoarele „Moskva“ şi „Harkov“, care aveau cele mai bune mijloace de tragere, transmisiuni şi recepţie, iar în spatele lor erau Crucişătorul „Voroşilov“ şi câteva nave de desant, care trebuia să debarce armata rusă la Midia, acolo unde era spaţiu întins.



MÂNDRIA FLOTEI RUSEŞTI, SCUFUNDATĂ

„La un moment dat, navele au început să tragă spre litoralul românesc cam de la o distanţă de 14 mile marine. Am dat şi noi imediat alarma şi de pe nave şi din spaţiul aerian s-a pornit atacul. Am atacat noi şi apoi şi bateria de la Agigea“, relatează Zamfir Petre.

Apoi s-a auzit o explozie puternică. Era distrugătorul „Moskva“, care s-a dus la fund. Apoi a fost avariat şi „Harkov“. Nu a trecut mult şi flota rusă a fugit. Epava distrugătorului „Moskva“ se află şi acum pe fundul Mării Negre, iar ruşii nu au admis niciodată faptul că mândria flotei lor a fost distrusă de proiectil, ci au avansat ideea că nava a intrat în barajul de mine şi când a vrut să plece a explodat. „Credeţi că ruşii nu ştiau că este în zonă un baraj de mine? Şi, dacă a intrat „Moskva“ în baraj, nu ar fi intrat şi restul navelor? Iar „Harkov“ a fost avariat de artilerie. Dar după război, mulţi viteji se arată!“, spune contraamiralul în rezervă.În timpul atacului, un proiectil rusesc a trecut pe deasupra distrugătoarelor româneşti şi s-a înfipt în mal, la Agigea. Un altul a fost dirijat de aviaţie şi a fost atacat un tren muniţie şi un vagon a explodat.

Un lucru este sigur: dacă nu ar fi fost marinarii de pe „Regina Maria“ să dea alarma, litoralul ar fi fost ras de pe faţa pământului, iar ruşii ar fi pus stăpânire pe această regiune. „Cert este că a fost prima şi ultima încercare a ruşilor de a ataca România cu nave de suprafaţă“, spune Zamfir Petre.
Supravieţuitorii ruşi de pe „Moskva“ au fost recuperaţi de vedetele torpiloare româneşti şi duşi în port, unde au primit hrană. Ulterior, au fost luaţi prizonieri de război.

AVENTURILE „RECHINULUI“ ŞI MISIUNEA DE LA GENOVA

În decembrie 1942, „Delfinul“ avea nevoie urgentă de reparaţii şi a fost dus la Şantierul din Galaţi. Aici, se aflau în construcţie submarinele „Rechinul“ şi „Marsuinul“. La început, se chemau S1 şi S2. Zamfir Petre a fost ales, alături de alţi nouă colegi, să continue războiul pe „Rechinul“, declarat gata de acţiune în aprilie 1944, unde a rămas până în august, la venirea ruşilor.

Cât timp a stat la Galaţi, ofiţerul Zamfir Petre a compus o poezie, care a ajuns la comandant. Bătrânul submarinist o recită şi acum din memorie: „Ne duseră la Galaţi / Urmând să fim ambarcaţi / Ne-a dus ca pe nişte boi / Pe S1 şi S2 / Unde-i bine să trăieşti / Dar şi repede o mierleşti / Cu o bombă submarină / Tocmai când ţi-e viaţa plină / Şi atunci jalea-i şi mai mare / Că gagicile-s în floare / Toate plâng şi te jelesc / Că nu te mai jumulesc / Şi-ţi mai vin pe cap părinţii / Toţi trag de tine cu dinţii / Unul vrea despăgubire / Altul vrea o moştenire / Tu eşti însă fericit / Cât ai stat ştii c-ai trăit / Tot mereu paharul plin / Fiindcă aşa-i la submarin“.

DEMASCAŢI LA GURA BOSFORULUI

Cu submarinul „Rechinul“, Zamfir Petre îşi aminteşte că a avut o misiune care a durat 45 de zile. „În acest timp, noi nu ne-am văzut colegii de la prova şi de la pupa“, spune el. Îşi aminteşte de o întâmplare hazlie, care însă era să se termine tragic.

„Noi stăteam la Gura Bosforului în emersiune şi acolo aveam misiunea să notăm toate navele care trec: ce pavilion au, numele navei, portul de înmatriculare care e trecut la pupa, ce tip de navă e şi ce încărcătură transportă. Nu aveam voie să ne demascăm. Am ieşit în larg şi, când am scos periscopul, am descoperit că suntem într-o zonă cu mai multe bărci de pescari. La un moment dat, unul dintre pescari a pus mâna pe periscop. Imediat, a anunţat la mal şi, după trei ore, aviaţia era pe noi“, povesteşte bătrânul marinar.

RUŞII LE-AU BĂUT ŞI COLONIA DIN BAIE

Când au venit ruşii, în august 1944, Zamfir Petre se afla în Portul Constanţa, pe „Rechinul“, urmând să plece într-o nouă misiune, la Bosfor. „Aveam la nava-bază cele mai bune şi mai frumoase haine, dar şi bani“, îşi aminteşte el. În port, era ancorată nava-bază „Constanţa“, iar lângă ea erau „Marsuinul“ şi „Rechinul“. Urma să plece în misiune la Bosfor. Zamfir Petre îşi aminteşte perfect acea zi.

„Pe mine m-au sechestrat doi cu mitraliera. După-amiaza, când am ajuns la nava-bază, nu am mai găsit nimic, doar un ciorap. Ne-au furat ruşii tot, ce haine aveam, bani, îmi vine să urlu! 25 de zile am stat torturaţi. Au vrut să ne ducă cu submarinul în URSS.

Ne era frică că ne împuşcă“, povesteşte el despre acele zile crunte. Îşi aminteşte că pe feţele de masă curate, ruşii puneau cratiţe murdare, în care făceau o fiertură de arpacaş. Furaseră toate sticluţele cu apă de colonie din cele 100 de cabine, pe care le-au vărsat într-o oală mare şi apoi au băut din ea.
Oamenii din echipaj dormeau pe jos. Ruşii le luaseră inclusiv pernele şi păturile. Apoi, ruşii au dus echipajul la Gara Maritimă, iar submarinele şi nava-bază au fost confiscate.



DRAGOSTE IMPOSIBILĂ

Anul 1950 îl găseşte pe Zamfir Petre comandant pe nava „Sublocotenent Ghiculescu Ion“. Canoniera fusese avariată de italieni în Portul Constanţa, de o navă încărcată cu porumb. La plecare, a confundat lumina farului cu luminile aprinse pe nave şi astfel a avariat nava militară. Într-o zi, Zamfir Petre a fost chemat la Bucureşti de ministrul Emil Bodnăraş.

„«Mă, tu eşti în stare să faci o misiune?» «Depinde, tovarăşe ministru!», i-am răspuns. «Tu spune da, măi!». Aşa am aflat că trebuie să fac o misiune în străinătate: să merg cu nava militară la un şantier din Italia, unde urma să fie reparată. La ieşire, mă aştepta un autobuz în care se afla echipajul. Ne-au dus pe toţi la magazinul Sora din Bucureşti şi ne-au echipat cu haine de oraş“, povesteşte Zamfir Petre.

A stat cu nava pe şantier la Genova zece luni pentru reparaţii capitale. „Acolo în şantier era o ingineră proiectantă, Manuela, cu care am vrut să mă căsătoresc, dar ducându-mă la două săptămâni la Roma, unde semnam actele de reparaţii, ambasadorul mi-a spus să stau liniştit, pentru că voi fi dat afară“, relatează bătrânul marinar.

Din acea perioadă a vieţii lui, a strâns mai multe regrete. Înainte de a pleca spre ţară, i s-a propus să rămână în Italia să comande nava de pasageri „Esmeralda“, care semăna cu „Transilvania“ noastră. A refuzat, iar acest lucru l-a regretat mai târziu.

FELICITAT DE MARINA ITALIANĂ

La plecare, cei din Marina Militară italiană i-au dat un plic. „«Nu-l închidem, pentru că nu e secret»“, mi-au spus. Din memorie, vă redau ce conţinea scrisoarea: «Către comandantul Marinei Militare Române: Stimate domnule comandant, este pentru prima dată în analele istoriei marinei naţionale italiene, când o navă de război străină staţionează în portul nostru Genova mai mult de peste 10 luni fără să avem nici cea mai mică reclamaţie. Vă felicităm pentru modul cum v-aţi pregătit şi v-aţi educat oamenii, care pot fi un exemplu pentru marinarii italieni!»“, îşi aminteşte Zamfir Petre.

Întors în România, avea să regrete la scurt timp că nu a rămas în Italia. „Şi de ce îmi pare rău? Că după ce m-am întors cu nava acasă, o frumuseţe, nu mi-a rămas niciun om în străinătate, într-o noapte, vreo trei-patru motociclete de la contrainformaţii au invadat casa mea din Medeea şi au luat toate lucrurile pe care le adusesem familiei: fratelui meu îi cumpărasem un acordeon şi mi l-au luat şi pe ăla. Aveam dulciuri...“, îşi aminteşte el.

Dar a trecut peste asta. Au urmat controale la navă, cu scopul de a i se găsi nereguli. „Într-o zi au venit şi au spus că nava e murdară pentru că au căzut câteva fire de varză pe jos în timp ce se făcea mâncare. Nu am mai răbdat şi am luat trenul şi m-am dus direct la Bodnăraş şi i-am spus prin ce trec. Imediat, cel care îmi tot căuta nod în papură a fost dat afară“, încheie povestea Zamfir Petre. I s-au înapoiat şi câteva dintre lucrurile furate din casă.

SPRE BISKAYA, PRIN ŞOSEAUA SÂNULUI

Petre Zamfir a fost comandantul navei-şcoală „Mircea“ în timpul celebrului marş din Golful Biscaya, când a salvat-o dintr-o aprigă furtună.

„Weekend Adevărul“: Povestiţi-ne cum s-a decis să fie reparată nava-şcoală „Mircea“.
Zamfir Petre: Era în anul 1965. De Ziua Marinei, nava-şcoală „Mircea“ era dezarmată, motorul era stricat. O epavă. Trebuia să vină la serbările de Ziua Marinei şi Gheorghiu-Dej şi s-a scos nava la remorcă şi a fost aşezată alături de celelalte nave. Şi când oficialităţile au trecut pe lângă ea cu şalupa, Gheorghiu-Dej l-a întrebat pe contraamiralul Grigore Marteş ce e cu acea navă. Şi i s-a explicat că e nava noastră şcoală. Ea fusese confiscată de sovietici, laolaltă cu alte nave. Atunci Gheorghiu-Dej s-a interesat unde a fost construită. Când a aflat că în Germania, a dat dispoziţie imediat că se plece cu ea la reparaţii, la şantierele „Blohm und Voss“ din Hamburg.

PE MARE CU O NAVĂ AVARIATĂ

Când aţi plecat spre şantier?
Era în octombrie. Am plecat din Mangalia. Am spus că a fost cea mai mare greşeală să trimiţi o navă avariată pe mare în asemenea condiţii. Ne-a trimis la moarte. Le-am mai spus-o şi o să le-o mai spun, chiar dacă mă pun la zid.

Cum a fost drumul?
Am avut de la început probleme. Până la Bosfor, am avut furtuni. S-au spart farfuriile. Când să ieşim la Marea Egee, nu am putut. Am stat două zile în port, era praştie toată marea.

Dar nu v-aţi întors şi aţi continuat drumul...
Nu. Am intrat la Valletta, capitala Maltei, pe coadă de furtună, am stat la Gibraltar şapte zile. Remorcherele care erau lângă mine le-a luat furtuna.

Cum aţi reuşit să ieşiţi la ocean?
Nu vă spun ce-am păţit la ocean. E acolo Vigo, un port de refugiu unde te poţi adăposti înainte de a străbate Biskaya. Când am intrat, apa era calmă, dar la jumătatea drumului, e un banc de stânci numit Şoseaua Sânului. Care are la extremităţi geamanduri şi nu ai voie să te apropii mai mult de 200 de metri de ele. Curentul de maree este foarte puternic, are şapte noduri, şi te duce direct pe stânci. Şi la jumătatea drumului s-a pus o furtună de nu s-a mai văzut nimic. Remorcherele le-a luat furtuna şi eu am rămas singur.



Ce s-a întâmplat în acea noapte?
Ne-am apropiat de geamandură. Şi a început bătaia între navă şi geamandură. Am făcut geamandura zob, dar geamandura are un flotor şi nişte întărituri puternice şi în momentul în care s-a făcut zob, „Mircea“ s-a lovit de întărituri. Şi mi-a făcut şapte găuri de apă în prova. Şi când am văzut că prima ancoră nu ţine, am ancorat şi cu cea de-a doua. Şi totul s-a rupt la bord.

Ce stricăciuni s-au produs pe navă?
Ce să vă spun? Mi s-a spart barca, iar pe vapor nu se mai putea circula. Trei zile şi trei nopţi nu am mâncat şi am băut doar apă minerală. Au venit francezii cu o navă salvator şi la un moment dat ancora s-a rupt. Şi am lăsat lanţul la apă, şi apoi ne-am depărtat de geamandură. Ce se întâmplase? Prin derapare, ancora navei se agăţase de ancora geamandurii. Când s-a rupt, am reuşit şi noi să scăpăm şi ne-am depărtat.

Şi aşa s-a terminat?
Nu, remorcherul s-a retras pentru că avea răniţi la bord. Oamenii mei erau epuizaţi. A venit un al doilea remorcher. Dar nu a putut să ne tragă.

LEGEA NESCRISĂ A MARINĂRIEI

Nu aţi avut nicio clipă intenţia să părăsiţi nava?
Nu, niciodată! Din prima seară, au trimis şase şalupe amfibii şi mi-au cerut să părăsesc nava. Eu ştiam care este legislaţia. Dacă părăseşti nava şi este salvată de alt stat, primeşte pavilionul ţării respective şi am refuzat. Atâta vreme cât pluteşte nava, nu avem voie să o părăsim. Dacă se scufundă, săriţi în apă, le-am spus oamenilor. Eu mă duc la fund cu nava, asta e legea nescrisă a marinăriei.

Şi cum aţi scăpat?
S-a întors primul remorcher şi, prin intermediul unei şalupe, a reuşit să tragă şi nava-şcoală „Mircea“. Am recuperat lanţul de la ancoră. Era nichelat, aşa se frecase de stânci. Noroc că am recuperat ancora. Să vedeţi de ce. Când am ajuns noaptea în port la Brest, un tâmpit de pe remorcher a dat să întoarcă şi s-a rupt remorca. Noi trebuia să trecem de un cot. „Mircea“ a luat-o în faţă şi era gata-gata să intre într-un dig înalt. Ancora asta m-a salvat la vreo doi metri de dig. Nu mori în furtună şi mori în port! Dar asta nu a fost tot! O a doua remorcă a făcut o mişcare greşită şi iar l-a lăsat singur pe „Mircea“. Pe mal era o clădire a Direcţiei Hidrografice. Iar am aruncat ancora şi „Mircea“ s-a oprit la timp.

Cum au aflat cei din ţară de ceea ce vi s-a întâmplat?
La un moment dat, o şalupă a Marinei Militare Franceze a venit spre noi şi cineva de pe ea a cerut să vorbească cu comandantul. După ce
m-am prezentat, mi-a spus că Nicolae Ceauşescu vrea să ştie câţi morţi şi câţi răniţi avem la bord. I-am spus că nu avem nici un mort şi doar un marinar este rănit uşor. Trecusem printr-o furtună de gradul 8.

„CURAJOŞI SAU NEBUNI?“

Care era starea de spirit a echipajului?
Oamenii erau terminaţi. Eu am stat mult timp în apă şi am făcut congestie pulmonară. Dar nu-mi ieşea secundul Cioc. Avea rău de mare şi l-am găsit în magazie printre saci de făină. Pe urmă, am văzut că mai lipsea unul. L-am găsit într-un final într-o magazie.

Cât timp au durat reparaţiile la nava şcoală „Mircea“?
Am stat cam o lună şi jumătate în şantier. Nava arăta ca după război. Am aflat că în perioada furtunii se scufundaseră 40 de nave. Presa franceză titra: „Românii de pe «Mircea», curajoşi sau nebuni?“

Vă mai recomandăm:

Aventură în Marea Neagră. Turiştii vor putea face o plimbare subacvatică la corăbiile şi oraşele scufundate

FOTO „Triunghiul Bermudelor“ din Marea Neagră. Cum explică specialiştii misterele din zona Şabla şi Insula Şerpilor

Capcanele mării: cum să ne ferim de gropile de sub apă

Jurnal de Vacanţă. Plaja Vadu, ultimul refugiu. Colţul de Rai interzis cândva turiştilor vă aşteaptă cu hectare întregi de plajă virgină







 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Submarinul DelfinulArhivă personală Zamfir Petre

Imagini din aceeasi galerie
  • Submarinul DelfinulArhivă personală Zamfir Petre
  • Submarinul Delfinul 
  • Nava bază Constanţa
  • Petre Zamfir şi colegii, la nava-şcoală Mircea
  • Petre Zamfir
  • Elevul Petre Zamfir
  • Elevul Petre Zamfir
  • Elevul Petre Zamfir
  • Zamfir Petre şi Constanţa, soţia sa
Distribuie imaginea
citeste totul despre: