Holocaustul armenilor: cum a devenit România patrie pentru 10.000 de refugiaţi din calea prigoanei otomane

Holocaustul armenilor: cum a devenit România patrie pentru 10.000 de refugiaţi din calea prigoanei otomane

Orfanii armeni în faţa Palatului Manissalian din Constanţa Sursă foto Uniunea Armenilor Constanţa

În primul genocid al secolului XX (1915-1923) au pierit, în funcţie de sursa datelor, între 500.000 şi 1,5 milioane de armeni din Anatolia, peninsula ocupată de otomani. Urmaşii refugiaţilor din România povestesc despre dramele care le-au însângerat familiile şi despre puterea de a începe o nouă viaţă în ţara noastră.

Ştiri pe aceeaşi temă

Primăvara anului 1915 avea să însemne declanşarea primului genocid al secolului XX: masacrul armenilor. O populaţie de 1,5 milioane de armeni din Imperiul Otoman, aşezată în peninsula Anatolia (actuala parte asiatică a Turciei), avea să fie decimată în urma deciziilor luate de guvernul junilor turci, care conduceau Imperiul Otoman, şi care se implicaseră în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria).

De teamă că armenii din imperiu ar putea să devină partizani ai armatei ruse, aliată cu Anglia şi Franţa, otomanii au luat decizia de a-şi ucide propriii cetăţeni – armenii creştini din Anatolia. Au început cu soldaţi armeni care luptau în armatele imperiului. Crime în masă şi deportări în deşertul Mesopotamiei au fost comandate pentru exterminarea populaţiei. Opt ani, până în 1923, a durat regimul de teroare prin care surghiuniţii – tineri, bătrâni, femei, copii – au fost trimişi prin deşert, spre noile locuri de exil nepopulate, indicate de guvern.

„Practic, nu există familie de armeni care să nu aibă rude printre cei ucişi începând cu anul 1915“, spune profesorul universitar Mihael Chircor din Constanţa, urmaşul unei familii de armeni refugiaţi din Anatolia şi stabiliţi la Constanţa.

Fără ură, despre holocaust

Institutul Muzeal pentru Studierea Genocidului Armean, parte din Academia Naţională de Ştiinţe din Armenia, descrie fazele programului de exterminare a armenilor din Imperiul Otoman. A început în februarie 1915 cu înrolarea a 60.000 armeni în armata otomană, apoi dezarmarea recruţilor şi uciderea lor de către camarazii turci. A urmat teroarea declanşată în noaptea de 24 spre 25 aprilie 1915, când sute de armeni de elită din capitala Constantinopol au fost ridicaţi pe nepusă masă din casele lor, duşi în partea asiatică a oraşului şi, fără să existe un act de acuzare sau o judecată a faptelor imputate, au fost executaţi. Aceasta este data reţinută de analele istoriei pentru comemorarea genocidului.

Sub pretextul securizării zonei limitrofe frontului dintre Turcia şi Rusia, guvernul turc dispune deportarea în masă a populaţiei armene din zona teritoriilor istorice ale Armeniei cucerită de turci. Armata i-a scos din case şi i-a încolonat spre a fi duşi în deşertul sirian. Mulţi dintre armeni au fost ucişi în propriile case. „Turcii din satele vecine au năvălit cu cuţitele prin casele creştinilor şi îi înjunghiau în pragurile caselor şi pe scările bisericilor. Numai cei ce s-au refugiat pe vasele străine din port au putut scăpa“, consemna în al său „Jurnal de bord“ scriitorul Jean Bart, martor ocular al evenimentelor din Trabzonul de astăzi.

Cei care n-au fost ucişi au fost trimişi într-un dureros exil. Au fost nevoiţi să meargă mii de kilometri pe jos, lăsaţi pradă foametei, epuizării, epidemiilor şi bandelor de vandali kurzi. Supravieţuitorii din deşertul Siriei au fost izgoniţi şi de aici dacă nu au acceptat să treacă la islamism.

Imagini din vremea genocidului armenilor 1915 Sursă foto genocide-museum.am

„Bunicii îmi povesteau că râurile din regiune deveniseră roşii de la sângele vărsat de turci. Cadavrele erau la vedere în satele părăsite şi pe trasele pe care convoaiele de deportaţi le străbăteau. Au scăpat doar cei care au reuşit să ajungă la Constantinopol, unde, de teama ambasadelor străine, nu au existat masacre. Cum au ajuns oamenii din Anatolia până la Constantinopol? Bunicul şi bărbaţii în putere luptau cu armata turcă, pentru a da timp femeilor, bătrânilor şi copiilor să se retragă. La un moment dat, când armata turcă a rupt firava linie de apărare a armenilor, în masacrul şi învălmăşeala creată, bunica, care mergea în căruţă cu fetiţa ei de 10 luni şi cu tot avutul lor, a reuşit să scape doar cu hainele de pe ea. În cele din urmă, bunicii au ajuns la Trabzon, de unde au mers pe mare până la Constantinopol, de unde au venit în România. Fratele mai mic al bunicii a rămas la Constantinopol şi nu s-a mai revăzut niciodată cu bunica“, povesteşte profesorul Chircor.

Toate aceste lucruri le ştie de la bunicii supravieţuitori holocaustului, care s-au stabilit la Constanţa. Şi nu vorbeau cu ură. Ba mai mult: „În casă se vorbea deseori turcă şi bunicul avea foarte mulţi prieteni turci, cu care se conversa bineînţeles în turcă. De unde au avut ei tăria asta nu am să înţeleg niciodată“.

Orfanii, aduşi la Constanţa în 1923

Uniunea Armenilor din România s-a constituit, de altfel, în urma genocidului din Anatolia, pentru ajutorarea refugiaţilor. Înfiinţată la 25 ianuarie 1919, uniunea s-a dedicat demersurilor de obţinere a cetăţeniei române pentru cei peste 10.000 armeni fugari care-şi găsiseră adăpost în ţara noastră.

Arhivele consemnează o imagine tulburătoare a celor 198 de copii orfani ai genocidului, aduşi în Portul Constanţa în anul 1923, pe garanţia filantropului armean Armenag Manissalian din Constanţa, liderul Uniunii Armenilor din România. Copiii aveau vârste între 8 şi 15 ani şi au fost trimişi în orfelinatul de la Strunga – Roman (astăzi în judeţul Iaşi), pus la dispoziţie de familia Manolescu-Strunga. Azilul le-a fost cămin timp de trei ani, până în 1926, când ei s-au împrăştiat în lume.

Orfani armeni în Portul Constanţa Sursă foto Uniunea Armenilor din Constanţa

Albumul orfanilor de la Strunga se află şi astăzi în păstrare la Uniunea Armenilor din Constanţa. Fişele celor 198 de orfani conţin fotografiile şi datele lor de identitate, iar privirea albumului te cutremură. „Unii s-au mai întors aici, alţii şi-au pierdut urma în lume. Nu mai ştim nimic de ei“, spune Eduard Kerpician, secretarul filialei, în timp ce răsfoieşte albumul din care lipsesc poze şi foi care au fost smulse sau decupate. Kerpician este el însuşi nepotul unui refugiat din Anatolia. Bunicul său mai avea doi fraţi. Ei au emigrat în America, iar bunicul său a venit în România, pe care a considerat-o mai prosperă decât tărâmul de peste Ocean. „România a fost prima ţară care a întins o mână refugiaţilor din Anatolia“, adaugă Kerpician.

Un alt document ilustrat, un catastif al armenilor din Constanţa, are înregistrate familii întregi sau doar adolescenţi – majoritatea refugiaţi din Turcia – care se stabiliseră la Constanţa. Urmaşii lor trăiesc şi astăzi în oraşul care le-a devenit cămin.

Drama lui Sarkis

Harry Tavitian, cunoscutul muzician de origine armeană din Constanţa, povesteşte drama din familia sa. „Mi-e foarte greu să mă gândesc la toate ororile petrecute în Turcia acum un secol, deşi strămoşii mei au trăit această tragedie. Unchiul Sarkis era apatrid. Copil fiind, scăpase ca prin minune de la genocidul împotriva armenilor din Turcia, fugind prin munţi. Avea capul plin de urmele pietrelor de care se lovise în munţi. Pribegind din ţară în ţară, prin anii ’30 ajunge în România. Sutele de mii de armeni fugiţi după masacrele din Turcia, care pe unde au apucat, nu aveau niciun fel de statut.

După 1925, marele explorator şi umanist norvegian Fridtjof Nansen, ca Înalt Împuternicit al Ligii Naţiunilor, a luptat din răsputeri pentru cauza armenilor. Prin osteneala lui, aceşti exilaţi armeni au primit «Paşaportul Nansen»: un document prin care căpătau, măcar şi temporar, o identitate. Posesorul unui astfel de act era şi unchiul meu Sarkis. Dar după 1950, guvernul Republicii Populare Române nu a mai recunoscut aceste Paşapoarte Nansen.

Unchiul meu Sarkis şi mătuşa Hena, cu cei doi copii – verii mei, Marga şi Arşag –, au fost trimişi cu domiciliu forţat la Piteşti, ca duşmani ai poporului. În iarna grea a anului 1953, când eu aveam 1 an şi ceva, bunica mea paternă Pepron a murit, la vârsta de 75 de ani. Se dusese la Piteşti să o vadă pe fata ei din exil, adică pe mătuşa mea Hena, soţia unchiului Sarkis. Sufletul unchiului Sarkis se bucură acum în Ceruri. Părinţii lui şi toţi cei dragi din familie care au pierit în Genocidul din Turcia au fost recunoscuţi, la 23 aprilie 2015, ca sfinţi martiri de biserica armenească“.


Unchiul Sarkis era apatrid. Copil fiind, scăpase ca prin minune de la genocidul împotriva armenilor din Turcia, fugind prin munţi. Avea capul plin de urmele pietrelor de care se lovise în munţi.

Harry Tavitian

muzician

Bunicii mei au reuşit să fugă ajutaţi de un prieten arab“

Varujan Pambuccian (foto), reprezentantul armenilor în Parlamentul României, s-a născut la 25 aprilie, a doua zi după ce naţia sa comemorează genocidul strămoşilor. Aniversarea din acest an l-a găsit împăcat. Martirii genocidului au fost canonizaţi de Biserica Armeană, într-o ceremonie impresionantă desfăşurată la Sfântul Scaun de la Eshmiadzin, la data de 23 aprilie. Printre noii sfinţi se numără şi străbunicul politicianului – Mesia Pambuccian.

„Anul acesta mi-am primit darul pentru toată viaţa. Am asistat la ceremonia de sanctificare a străbunicului meu, Mesia Pambuccian. Am asistat la momentul în care toate clopotele lumii creştine au bătut de 100 de ori, la unison, în amintirea genocidului de acum 100 de ani. Anul acesta am rostit împreună cu toţi armenii de pe planetă, în acelaşi timp, Tatăl Nostru. Ce să-mi pot dori mai mult?“, întreabă retoric politicianul-matematician.

Varujan Pambuccian şi Harry Tavitian Arhivă personală

Una dintre familiile supravieţuitoare ale holocaustului armean a fost familia Pambuccian. Bunicii lui Varujan Pambuccian au ajuns în România cu vaporul, în Portul Constanţa. Au locuit aici până la sfârşitul celui de-Al II-lea Război Mondial, când s-au mutat la Bucureşti, unde s-a născut viitorul politician. „România este primul stat care a întins o mână refugiaţilor armeni care au reuşit să scape cu viaţă fugind fie în Imperiul Ţarist, fie, prin porturile de la Mediterana în Europa, fie în teritoriile otomane ocupate de către Antantă“, istoriseşte Varujan Pambuccian.

Unda de şoc a atins şi marginile imperiului, acolo unde ,cu o mie de ani în urmă, strămoşii săi fuseseră printre fondatorii regatului cruciat armean al Ciliciei. „Bunicii mei au fost nevoiţi să îşi arunce întâiul născut într-o groapă comună cu copii armeni ucişi. Unchiul meu avea atunci 1 an. A fost luat de acolo noaptea şi crescut un timp de o prietenă turcoaică a bunicii şi înapoiat acesteia când a aflat că bunicii mei au supravieţuit. Bunicii mei au fost duşi în convoi spre deşerturile Siriei, unde majoritatea armenilor şi-au găsit moartea. Au reuşit să fugă din convoi ajutaţi de un prieten arab al bunicului. Tatăl meu s-a născut pe acel drum, într-un sat de lângă Damasc. Am spus această poveste pentru că ea arată starea reală de spirit a oamenilor obişnuiţi din Imperiu, care au sfidat ordinele nebuneşti ale unui guvern iresponsabil şi şi-au salvat prietenii armeni“, menţionează Pambuccian.

România nu a recunoscut genocidul armean

Mai multe state şi Parlamentul European au declarat ca „genocid“ politica de exterminare a armenilor din Imperiul Otoman. „Din păcate, România nu a recunoscut genocidul armean şi mai mult, premierul Victor Ponta a participat, fără ca evenimentul să fie facut public pe site-ul oficial al guvernului, la comemorarea a 100 de ani de la bătălia de la Galipoli, pe care Turcia a organizat-o pentru a estompa comemorările dedicate genocidului armean. Asta în condiţiile în care comunitatea armeană din România este cea mai veche din România şi în 1.000 de ani de convieţuire nu a existat nicio neînţelegere între cele două comunităţi“, remarcă profesorul Mihael Chircor.

„Ca urmaş al unor supravieţuitori ai genocidului, cu victime în familia mea – tatăl bunicului matern şi pe sora mamei mele –, voi avea mereu în suflet această imensă durere. Când noi, armenii, ne plângem şi ne comemorăm morţii, nu putem să-i uităm pe cei ucişi în 1915, căci ar însemna să-i mai ucidem încă o dată. Cu toate acestea, credinţa mea creştină mă face să nu îi urăsc pe cei ce au săvârşit aceste masacre, ci să îi iert. Eu nu pot urî un om, căci omul este creaţia lui Dumnezeu, pe care noi, creştinii, îl iubim şi după ale cărui învăţături trăim. Armenii nu se luptă cu turcii, armenii nu îi urăsc pe turci, nu îi consideră duşmani. Armenii luptă pentru adevăr, care pentru noi, armenii creştini, este cea mai importantă valoare“, mărturiseşte profesorul universitar Mihael Chircor.

Istoricul turc Kemal Karpat: „Situaţia este extrem de complicată“

Istoricul dobrogean de 92 de ani Kemal Karpat (foto), consultant pe probleme de Orient al preşedinţilor SUA, Jimmy Carter, Ronald Reagan şi George Bush, este reţinut în a vorbi despre genocidul armenilor: „Situaţia este extrem de complicată, iar evenimentele sângeroase nu sunt studiate imparţial, cu răspundere istorică. Fiecare îşi apără părerea. Este foarte greu să vorbeşti şi să fii ascultat de cele două părţi. Am vorbit rar şi documentat, aşa am reuşit să mă fac respectat de toţi - apuseni, turci, armeni, deşi fiecare ar fi vrut să spun ceva în apărarea lor. Dar istoria trebuie cercetată cu imparţialitate şi dezbătută cu credinţa în obiectivitate“.

Doi domnitori ai Moldovei au avut origini armeneşti

Istoria naţiei armene din spaţiul românesc este consemnată încă din anul 967, pe o piatră tombală din Cetatea Albă (actualmente în Ucraina). Armenii veniţi în Moldova erau negustori, meşteşugari, oameni avuţi şi pricepuţi. În Ţara Românească, armenii sunt menţionaţi începând cu anii 1400 la Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Craiova, Giurgiu. După anul 1500 este semnalată prezenţa armenilor şi în Dobrogea. Cel mai important document, care poate fi socotit certificatul de naştere pentru armenii români, este Hristovul datat 30 iulie 1401, prin care domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1431) a încuviinţat înscăunarea unui episcop armean la Suceava, cetatea de scaun a Moldovei. Documentul original se află în Arhivele Episcopiei Armene din Lvov.

Personalităţile armene din România s-au evidenţiat din timpuri vechi: doi domnitori ai Moldovei erau de origine armeană – Garabet Ioan Potcoavă (1592) şi Ioan Vodă-Armeanu, supranumit cel Cumplit (1572-1574); Petru Vartic, consilier al lui Petru Rareş; Petru Armeanu, agent diplomatic al lui Mihai Viteazul; Manuc-bei Mirzaian, prinţ al Moldo-Vlahiei şi diplomat; Vasile Missir, preşedinte al Camerei Deputaţilor şi ministru (1901-1908); Grigore Trancu-Iaşi, economist şi ministru; generalii Iacob Zadig, Mihail Cerchez şi Hovhanes Czecz, comandantul armatei revoluţionare din Transilvania la 1849; criticul literar Garabet Ibrăileanu; muzicologul Emanoil Ciomac; colecţionarul şi criticul de artă Krikor H. Zambaccian; orientalistul H.Dj. Siruni; academician dr. Ana Aslan, părintele geriatriei; filosoful Vasile Conta; compozitorii Carol Mikuli, Matei Socor, Mihail Jora; pictorii Simon Hollosy, Abgar Baltazar, Nutzi Acontz, Hrandt Avakian; graficianul Cik Damadian; sculptoriţa Ioana Kasargian; filosoful Aram Frenkian; fraţii Jeny, Haig şi Arşavir Acterian; parapsihologul Levon Mirahorian. Un loc aparte pe lista personalităţilor comunităţii armene îl ocupă Catolicosul Vasken I Balgian, Patriarh Suprem al tuturor armenilor, originar din România, născut la Bucureşti în 1908 şi decedat la Erevan în 1994.

Împuţinarea populaţiei

La ultimul recensământ din 2011, populaţia armeană din România mai avea doar 1.351 de membri, mai puţini decât chinezii (2.017) şi ceangăii (1.536), după ei mai fiind consemnaţi doar macedonenii (1.264) şi alte etnii. Numărul lor a scăzut semnificativ de la recensământul din 2002, când fuseseră înregistraţi 1.780 de armeni.

„Evident, în cadrul datelor de recensământ apar doar persoanele în cazul cărora identitatea armeană este mai puternică decât celelalte legături etnice. Având în vedere contextul istoric şi răspândirea în teritoriu a populaţiei ce-şi asumă identitatea armeană, armenii pot fi împărţiţi în trei blocuri compacte.

Grupul cel mai numeros este al celor care au emigrat şi s-au stabilit în România după genocid (1915), cei mai mulţi trăind la Bucureşti şi Constanţa, există însă comunităţi mai mici şi la Brăila, Galaţi şi Piteşti. Mult mai puţini la număr sunt urmaşii familiilor de comercianţi şi meşteşugari aşezaţi pe teritoriul Moldovei încă din secolele XIII-XIV. Cele mai importante oraşe cu trecut armenesc care au păstrat şi bisericile armenilor sunt: Suceava, Botoşani, Roman şi Iaşi.

Cel de-al treilea grup era format din urmaşii familiilor armene care au emigrat din Moldova în Transilvania, în secolul al XVII-lea. Cele mai însemnate aşezări armene din Ardeal sunt: Gheorgheni, Frumoasa, Gherla şi Dumbrăveni. Membrii ultimelor două grupuri nu mai vorbesc limba armeană, nu mai cunosc decât eventual câte o rugăciune sau cântece bisericeşti. Ultima generaţie care mai utiliza limba era cea a bunicilor“, explică Ilka Veress, cercetător la Institutul Pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN), ce funcţionează în subordinea Guvernului şi în coordonarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice, având sediul la Cluj-Napoca.

Onomastica armeană, schimbată de exil

Profesorul universitar Garabet Kümbetlian din Constanţa arată felul în care s-a schimbat numele armenilor refugiaţi din Turcia. Cu familie paternă provenită din peninsula turcească Konya, profesorul a crescut într-o familie în care părinţii vorbeau între ei româna, iar cu bunicii paterni, turca. Când tatăl său se întâlnea cu prietenii în oraş, discuta cu ei în armeană.

Profesorul Kümbetlian explică metamorfoza onomastică prin care a trecut însăşi familia sa: „Părăsind Turcia, armenii înlocuiau în numele lor de familie sufixul turcesc «oglu» cu echivalentul armenesc «ian», care are aproximativ aceeaşi semnificaţie şi care s-ar traduce în limba română cu «alde». Spre exemplu, numele de Kümbetlian vine de la Kümbet, care înseamnă «movilă» sau «deal» în limba turcă. În Turcia, numele nostru era Kümbetlioglu, având particula «li» care are semnificaţia românescului «de la» şi sufixul «oglu» care se traduce prin «fiul lui». Adică «fiul celui de la deal». Plecând din Turcia, numele nostru a devenit Kümbetlian. Mulţi armeni şi-au schimbat şi rădăcina turcă a numelui, cu cea echivalentă armeană, ca în cazul celor din familia Altunoglu (fiul aurarului sau al bijutierului), înlocuind turcescul «altun», care înseamnă „aur», cu echivalentul armean «vosghi», devenind astfel Vosganian“.

Mesajul Papei Francisc

Sanctitatea Sa Papa Francisc a alinat sufletul poporului armean la liturghia din 12 aprilie 2015, dedicată centenarului genocidului împotriva armenilor: „În secolul trecut, familia noastră umană a trecut prin trei tragedii masive şi fără precedent. Prima, care este considerată în mod larg drept primul genocid al secolului al XX-lea, a lovit poporul vostru armean. Celelalte două au fost comise de către nazism şi stalinism. Poporul vostru, pe care tradiţia îl recunoaşte drept primul popor convertit la creştinism în 301, are o istorie bimilenară şi păstrează un admirabil patrimoniu de spiritualitate şi cultură, alături de capacitatea de a se ridica după numeroasele persecuţii şi încercări la care a fost supus. Vă invit să cultivaţi întotdeauna sentimentul de recunoştinţă faţă de Domnul pentru faptul de a fi fost capabili să vă păstraţi fidelitatea faţă de El, chiar şi în epocile cele mai grele. Paginile de suferinţă din istoria poporului vostru continuă, într-un anumit sens, patima lui Isus, dar în fiecare din ele este depusă sămânţa Învierii“.

Aprilie 2015, comemorare la Erevan - Armenia Sursă foto genocide-museum.am

Vă mai recomandăm

100 de ani de la genocidul armean din timpul Imperiului Otoman: „Cel mai puternic factor în formarea identităţii naţionale în Armenia”

Genocidul armean din 1915. Mărturiile ambasadorului american Henry Morgenthau la curtea otomană

 

 

 

 


 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: