Destinul lui Ilie Lazăr, cel mai tânăr semnatar al actului Marii Uniri: a murit cu durerea în suflet, dar încredinţat că românii vor scăpa de regimul tiranic

Destinul lui Ilie Lazăr, cel mai tânăr semnatar al actului Marii Uniri: a murit cu durerea în suflet, dar încredinţat că românii vor scăpa de regimul tiranic

Ilie Lazăr şi nepotul său Ion Andrei Gherasim Arhivă personală

Ilie Lazăr, cel mai tânăr semnatar al actului unirii din 1918, a fost aruncat de comunişti în temniţă pentru că nu le-a îmbrăţişat doctrina. A murit cu durerea în suflet, dar cu credinţa că poporul acesta va scăpa de regimul tiranic care i-a răpit libertatea, familia şi tinereţea.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Ilie Lazăr, descendentul unei familii nobile maramureşene, al cărui bunic, Vasile, a fost protopop greco-catolic al Sighetului, s-a născut la 12 decembrie 1895 în localitatea Giuleşti. A făcut şcoala primară din Sighet, apoi a studiat la Liceul Piarist din capitala Maramureşului istoric, fiind impregnat din fragedă pruncie cu dragostea faţă de literatura română şi de românism, în general, spune Ion Andrei Gherasim, nepotul său, cel care a fost şeful de cabinet al lui Corneliu Coposu.
 
După ce autorităţile maghiare l-au dat afară de la şcoală, a fost trimis la Lugoj, unde s-a împrietenit cu familia marelui diplomat Caius Brediceanu, dar şi cu cel care a devenit mai târziu prim solist al operei din Viena, Traian Grozăvescu. „Bunicul avea o voce baritonală, iar tenorul Traian Grozăvescu a încercat să-l convingă să urmeze muzica, însă soarta îi hărăzise bunicului o altă viaţă, mult mai tumultuoasă, luând-o pe calea politicii“, povesteşte nepotul său.
 
Când a început Primul Război Mondial, Ilie Lazăr, care se afla pe băncile Facultăţii de Drept de la Cluj, continuând astfel cursurile Academiei de Drept de la Sighet, a fost concentrat în armata austro-ungară. 
 
MINUNEA DIN GALIŢIA
 
Rănit grav pe front la Galiţia (o provincie istorică între Polonia şi Ucraina), tânărul a scăpat ca printr-o minune. „Îmi aduc aminte că, atunci când eram mic, mă lua în braţe şi îmi povestea grozăviile de pe front. Cel mai mult îmi plăcea să-l ascult cum a scăpat cu viaţă după ce a fost grav rănit. Îmi arăta de fiecare dată piciorul pe care doar Dumnezeu, spunea el, i l-a salvat. Aşa a dovedit Dumnezeu că vrea că facă ceva cu Ilie Lazăr. Era în 1916 când, rănit grav la un picior, a ajuns pe targă la spitalul de campanie. Aici, o comisie formată din trei doctori a decis să i se taie piciorul. Atunci, bunicul l-a luat pe unul dintre medici de guler şi i-a zis: «Mama mea m-a născut cu două picioare. Eu, fie că voi fi viu, fie că voi fi mort, pe două picioare mă voi întoarce acasă». Medicii i-au respectat decizia şi Ilie Lazăr a pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte. Mai mult mort decât viu, cu piciorul cangrenat, a leşinat de mai multe ori, iar când era treaz, se ruga la Dumnezeu. La un moment dat, medicii au observat că piciorul tânărului ofiţer nu mai era negru“, spune nepotul său.
Aşa a reuşit ca, în luna septembrie 1918, tânărul ofiţer, care comanda un regiment de 180 de români bănăţeni, să-şi urmeze visul: acela de a se alătura Armatei Române. Din soldele primite, el şi restul ofiţerilor au cumpărat zeci de saci cu grâu care le-au permis să negocieze primirea unui tren cu care să plece din Galiţia spre România. Dorinţa li s-a împlinit în luna octombrie.
 
 
Ilie Lazăr (dreapta) şi fratele său, pe front Arhivă personală Ion Andrei Gherasim 
 
„AMU, HAIDE SĂ PRELUĂM IMPERIUL“
 
După un drum greu, unde pericolele pândeau la tot pasul, pe care bandiţii ucraineni atacau şi jefuiau trenurile, bravii români au intrat în Cernăuţi, asigurând securitatea zonei până la sosirea Armatei Române. 
Aici, Ilie Lazăr i-a cunoscut pe profesorul Sextil Puşcariu şi pe bucovineanul Iancu Flondor, care a militat pentru unirea provinciei cu Regatul, căruia i-a zis: „No, amu, haide să preluăm imperiul!“. Şi aşa Ilie Lazăr s-a urcat pe turla Primăriei din Cernăuţi şi, după 144 de ani de dominaţie habsburgică, împreună cu soldatul Nicoară, a pus steagul României. După două-trei zile, a intrat şi Armata Română în Cernăuţi.
 
Iată cum rememorează aceste zile chiar Ilie Lazăr în volumul „Amintiri“: „Era într-o zi de toamnă, după-masa, când am ajuns după un marş forţat la Cernăuţi, unde intrăm în piaţă, fără să bănuim că oraşul era ocupat la periferii şi în toate cazărmile de către aproximativ 700 de ucraineni, veniţi de prin Colomeia, Stanislau şi Sniatin. Se punea şi pe acea vreme planul «Marii Ucraine» până la Siret. Eu, ca să previn orice surpriză, nu dau voie soldaţilor să se împrăştie, ci rămânem cu toţii înarmaţi în piaţă. Stând în grupuri în piaţa oraşului, având puştile în piramidă, se apropie de mine un domn şi se prezintă: «Sunt profesorul Sextil Puşcariu şi am aflat că sunteţi români bănăţeni, aşa că îmi permit a vă ruga să ne ajutaţi până la sosirea armatei române, împotriva câtorva sute de ucraineni veniţi din Galiţia, care au intrat în Casa Naţională, unde au spart totul, iar pe noi, românii, vor să ne ducă drept ostatici. Chiar şi Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. De altfel, au apărut deasupra oraşului avioane româneşti, aruncând manifeste, prin care ne anunţă că armata română va intra în 48 de ore în oraş». La această prezentare a situaţiei îi răspund: «Sunt Ilie Lazăr, de fel din Maramureş, soldaţii mei sunt în schimb bănăţeni; am dezertat de la unitatea noastră din Ucraina, cu gândul de a ne preda undeva armatei române. Sunt fericit, domnule profesor, dacă vă pot sta la dispoziţie!». 
 
După aceste evenimente, Generalul Iacob Zadik şi Iancu Flondor i-au propus lui Ilie Lazăr să rămână la Cernăuţi, dar tânărul ofiţer a refuzat. Avea o altă misiune istorică de împlinit. S-a urcat din nou în tren, a traversat Carpaţii şi a ajuns în Maramureş. Aici, a fost desemnat de mandatarii din plasa Ocna Şugatag „delegat cu credenţional“ la Marea Unire de la Alba Iulia. Şi, aşa cum îşi amintea el, la 28 noiembrie 1918 „în curtea casei mele din Giuleşti am adunat pe toţi delegaţii din zonă cu credenţional pentru că mama mea o vrut să le dea un ospăţ straşnic“. Apoi, s-au urcat în căruţe şi s-au îndreptat spre Baia Mare, traversând Gutâiul, apoi au luat trenul spre Alba Iulia, pentru a se întâlni cu români din toate provinciile ţării.
 
INTELECTUALI ŞI ŢĂRANI 
 
„După pregătirile în judeţ, au urmat cele în vederea Marii Adunări de la Albă-Iulia. Noi, maramureşenii, ne-am transportat în 12 căruţe peste muntele Gutâiului, până la Satu-Mare-Ţara Oaşului, Ugocea şi Baia-Mare. În fruntea noastră erau bătrânii protopopi Bârlea, Doros, o mulţime de preoţi, avocaţi, medici, studenţi şi ţărani fruntaşi. O parte din delegaţi au plecat cu trăsuri spre Năsăud“, povestea Ilie Lazăr acel drum de neuitat.Întâlnirea căruţelor a fost în satul meu, Giuleşti. De aici până la Baia-Mare călătoria a fost un triumf. Ce păcat că nu s-a păstrat de pe acele vremuri nici o fotografie. La marginea pădurii, deasupra Băii-Sprie, delegaţia maramureşeană a fost întâmpinată de o echipă de doamne şi domni cu steaguri, în fruntea cărora era familia părintelui protopop Anca din Baia-Sprie. După o odihnă de vreo oră, ne-am continuat drumul spre Baia-Mare, unde am fost primiţi de intelectualii români, în frunte cu părintele protopop Brebanu. La restaurant, Ştefan a avut loc o masă de înfrăţire între intelectuali şi ţărani. Îmi aduc aminte că vecinul nostru din Giuleşti, Toderici, care ne-a adus cu căruţa şi care avea o iapă nărăvaşă, ne ţinea tot drumul cu glume. În restaurant eram cu toţii claie-grămadă. Bietul Toderici nu ştia ce să facă la masă între atâţia «domni». Îi explicăm vecinului Ion că acum începe şi românul să fie «domn». A doua zi, după programul stabilit, plecăm cu trenul decorat cu steaguri şi flori, spre Cluj“, scrie Ilie Lazăr în volumul său de memorii. 
 
În această perioadă, Lazăr l-a cunoscut pe părintele protopop Valentin Coposu, tatăl lui Corneliu Coposu, care era delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din partea plasei Şimleu. O altă figură care avea să-i lumineze toată viaţa a fost cea a lui George Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional: „În gara Ulmeni se ataşează trenului nostru vagonul cu Badea Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional, căruia îi facem o entuziastă primire. În gara Jibou ne aşteptau delegaţii din Zalău şi Şimleu, iar în celelalte gări, Ileanda Mare şi Calgau, delegaţi din judeţul Someş. Ajungem în gara Dej, unde, în urma unei altercaţiuni cu nişte soldaţi secui, care se retrăgeau spre pusta Ungariei, era s-o păţim; cât p-aci să zvârle în noi cu grenade. Aici în gara Dej, ne-am întâlnit cu trenul care venea dinspre Bistriţa. În acest tren am întâlnit şi fraţi de-ai noştri, care veneau din Moldova şi care purtau uniformă românească, între ei bunul meu prieten, Ghiţă Pataky-Văleanu, care cânta de răsunau văile. În gara Apahida a trebuit să stăm mai mult timp, fiind mare aglomeraţie. În gara Cucerdea-Războieni a fost o încăierare cu ungurii; aici a căzut bietul plutonier Arion, iar alţii au fost răniţi. Noi am scăpat ca prin minune. În gara Teiuş, am strâns lume multă şi ne-am dus în vagonul lui Badea Gheorghe, unde am manifestat pentru Preşedintele Partidului Naţional care avea atunci peste 80 de ani“.
Pentru Ilie Lazăr, dar şi pentru ceilalţi români care s-au adunat în Cetatea Unirii, au urmat cele mai frumoase şi emoţionante momente pe care un om le poate trăi într-o viaţă. Avea doar 23 de ani când, alături de cei 1.228 de delegaţi, a semnat în Actul Unirii. 
 
COPILUL DE SUFLET AL LUI IULIU MANIU 
 
Visând nu doar la România Mare, dar şi liberă, prosperă, Ilie Lazăr a condus trupele care au eliberat Sighetul, capitala Maramureşului istoric. A rechiziţionat 60 de perechi de boi pe care i-a înhămat la tunuri şi astfel a reuşit să-i alunge pe ucraineni din Sighet. Apoi, alături de marele om politic Iuliu Maniu, s-a desăvârşit ca politician. I-a fost alături întreaga viaţă, chiar şi după gratii, cei doi întâlnindu-se în penitenciarul din Galaţi. Istoricul Ioan Scurtu spunea că Ilie Lazăr a fost „copilul de suflet al lui Iuliu Maniu“. „Maniu a apreciat puterea lui extraordinară, fidelitatea, caracterul, faptul că era un foarte bun orator şi, peste tot pe unde mergea Maniu, îl lua pe Ilie Lazăr“, spune Ion Andrei Gherasim.
 
Ilie Lazăr a fost deputat în trei legislaturi şi chestor al Parlamentului. În toată această perioadă, s-a dedicat maramureşenilor lui. Există scripte în arhiva Ministerului Lucrărilor Publice care dovedesc că, datorită insistenţelor lui pe lângă toate guvernele, s-a construit calea ferată între Sighet şi Bucovina. ;
 
„Unul dintre cei mai buni agitatori pe care i-am cunoscut“
 
Ilie Lazăr a devenit şeful organizaţiei de muncitori a Partidului Naţional Ţărănesc, partidul format în 1926 prin fuziunea dintre Partidul Naţional Român, al lui Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache. „Iuliu Maniu, după actul de la 23 August, şi-a dat seama că partidele trebuie să câştige membri din fabrici, printre muncitori. Şi atunci a făcut o organizaţie muncitorească şi l-a numit preşedinte pe Ilie Lazăr. Cu vocea sa baritonală, bunicul meu a mers în toate fabricile şi a câştigat adepţi şi membri de partid, făcând ca PNŢ să aibă mai mulţi membri decât legionarii şi comuniştii la un loc“, spune Ion Andrei Gherasim. La rândul său, jurnalistul american Reuben H Markham consemna în cartea sa „România sub jugul sovietic“: „Era frumos, plin de viaţă, cu o înfăţişare de erou romantic. Avea darul de a vorbi ţăranilor şi muncitorilor şi o făcea cu multă eficienţă, fiind unul dintre cei mai buni agitatori politici pe care i-am cunoscut. Era sincer religios, deşi, probabil, fără mari profunzimi, dar avea un fel foarte simplu de a purta o discuţie cu mulţimea, aşa încât ascultătorii aveau impresia că sunt aşezaţi, împreună cu el, în jurul unei mese discutând de la egal la egal cu un erou faimos.
 
 
Şedinţă a PNŢ (În centrul, Ilie Lazăr) Arhivă personală Ion Andrei Gherasim 
 
Salvat de Maniu din mâinile naziştilor pe 23 august 1944
 
În memoriile sale, Ilie Lazăr spunea despre actul de la 23 August 1944: „Doi factori au pregătit şi  dus la bun sfârşit totul. Aceştia au fost: Regele Ţării şi Iuliu Maniu. Toţi ceilalţi, fie că erau în uniformă, fie în civil, au activat după pregătirea şi îndrumările celor doi factori. (...) după desăvârşirea actului de la 23 august, germanii cred că este cazul să ne pedepsească. Foştii comandanţi din Bucureşti, care au fost eliberaţi pe cuvânt de onoare, au bombardat oraşul şi au atacat solid. Au bombardat masiv Palatul Regal, Teatrul Naţional, Atheneul, Telefoanele şi toată Calea Victoriei, precum şi alte obiective militare.
 
După arestarea Mareşalului Antonescu, a lui Ica Antonescu, a generalului Pantazi, a generalului Vasiliu şi a colonelului Elefterescu, acţiunea militară îşi urmează cursul metodic. În frunte stau Regimentul de Gardă comandat de colonelul Olteanu. Dl. Iuliu Maniu era când la Palat, când la sediul lui permanent, în locuinţa compusă din două camere a d-lui Romul Pop, din Splaiul Unirii, nr.5, când la Marele Stat Major, din Palatul CFR, de lângă Gara de Nord. Eu, în noaptea de 23-24 august, am fost surprins la Snagov, unde se găsea vila d-lui dr. Costinescu şi a d-lui Dinu Brătianu. Aici era cât pe-aici să fim capturaţi de germani. În ultimul moment am fost salvaţi de către doi agenţi trimişi de Marele Stat Major, la rugămintea d-lui Maniu, sosind la Bucureşti în cel mai mare bombardament. Prietenii care m-au crezut capturat s-au bucurat văzându-mă“. 
 
Cum l-a învins soţia lui Ilie Lazăr pe comunistul Constantin Parhon la alegerile din noiembrie 1946 
 
Intrarea trupelor sovietice în ţară a însemnat sfârşitul democraţiei. Practic, partidelor politice istorice li s-au înscenat procese, liderii au fost aruncaţi după gratii pentru a-i împiedica să candideze, lăsând drum liber unui singur partid, cel a comuniştilor. La alegerile din noiembrie 1946, pe buletinul de vot al PNŢ apare şi numele Mara Ilie Lazăr, nimeni altcineva decât soţia lui Ilie Lazăr. Decizia de a o trimite în lupta electorală a fost a lui Iuliu Maniu, după ce Ilie Lazăr a fost închis şapte luni de către autorităţile comuniste, fiind acuzat de trădare şi i-a fost înscenat un proces pentru a-i interzice să candideze. 
 
Soţia lui Ilie Lazăr a câştigat alegerile în faţa contracandidatului Blocului Partidelor Democratice, din care făceau parte şi comuniştii, nimeni altul decât savantul Constantin Parhon, viitorul preşedinte al Academiei Române. „Rezultatul, spune nepotul lui Ilie Lazăr, a fost de 93% în favoarea bunicii mele. Asta ca să vedeţi de ce popularitate se bucurau ţărăniştii la acea vreme“. La alegerile din 1946, BDP (Blocul Partidelor Democrate) a obţinut 78,46%, iar partidele tradiţionale 17,36%. În aceste condiţii, BDP a câştigat 348 de mandate (379 alături de aliaţii săi), PNŢ - 32, iar PNL - doar 3.
 
Bunica lui Ion Andrei Gherasim a făcut parte dintre cei 32 de parlamentari ţărănişti acceptaţi de comunişti, dar Iuliu Maniu, în semn de protest faţă de regimul instaurat prin fraudă, a decis să boicoteze şi să nu se prezinte la lucrările noului Legislativ, pentru a nu gira puterea de atunci. 
 
La Memorialul Sighet au fost expuse mai multe metode de fraudare a alegerilor din 1946. Printre exponatele expoziţiei se numără şi o urnă cu fund dublu, o invenţie a comuniştilor. Voturile false erau puse, de la început, pe fundul urnei, iar cele reale rămâneau în cutia superioară şi nu mai erau numărate. Despre fraudarea alegerilor s-a scris şi în Raportul Serviciilor Secrete Americane privind România, prezentat preşedintelui Harry S. Truman la 5 octombrie 1949: „În campania de alegeri, blocul partidelor democratice, dominat de comunişti, a susţinut o singură listă electorală şi, potrivit rezultatelor date de guvern, şi-a asumat o victorie strălucită. În realitate, alegerile s-au caracterizat prin intimidare şi falsificarea rezultatelor. Opoziţia, care, se estimează, a câştigat aproximativ 75% dintre voturi, a primit doar 35 din cele 414 locuri în Camera Deputaţilor“. 
 
 
Tudor Muşatescu şi Ilie Lazăr, pe Calea Victoriei Arhivă personală Ion Andrei Gherasim 
 
Şi reprezenţanii Marii Britanii au prezentat într-un raport premierului de atunci Clement Attlee date despre fraudarea scrutinului. „În noaptea de 19 noiembrie au fost anunţate foarte puţine rezultate, iar apoi nu s-a mai spus nimic timp de 3 zile. Legăturile cu provincia au fost întrerupte, pentru a-i împiedica pe cei din opoziţie să obţină rezultate din teritoriu, şi se pare că acestea erau atât de consecvente în favoarea opoziţiei, încât guvernul şi-a dat repede seama că toate metodele lor ingenioase de falsificare dăduseră greş. Ca atare, în cele din urmă au fost obligaţi să falsifice cifrele oficiale şi să prezinte ceea ce fusese o înfrângere zdrobitoare drept o victorie copleşitoare“. 
 
TABLOUL DIN CASA LOR, ÎN CABINETUL LUI PETRU GROZA
 
În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la orele 6.30, un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti este surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău,  în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte, pe lângă Ilie Lazăr, Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea“, cu soţia, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru şi Eugen Borcea.
Agenţii Securităţii i-au arestat chiar în momentul decolării pentru a avea „justificari legale“, când PNŢ-ul va fi scos în afara legii. După un simulacru de proces, toţi au primit ani grei de închisoare. Nici cei de acasă nu au scăpat nepedepsiţi, soţia lui Ilie Lazăr a stat o noapte în beciul de la Interne. Soţul ei a fost condamnat la 12 ani de puşcărie şi la plata sumei de 50.000 de lei cheltuieli de judecată. 
 
„După sentinţă, bunica mea s-a dus la Petru Groza, pe care îl ştia din perioada interbelică  pentru a-i cere ajutorul. A luat-o pe mama de mână şi a mers la Consiliul de miniştri. În anticameră, s-a deschis la un moment dat uşa de la cabinetul liderului comunist şi ce a văzut? Pe perete era un tablou pe care îl aveau ei în casa de pe strada Poştei. Atunci şi-a dat seama că este totul pierdut şi a plecat, ştiind că vor veni vremuri din ce în ce mai grele“, spune Ion Andrei Gherasim.
 
Nu se înşelase. Au urmat ani grei de puşcărie pentru soţul său. Ilie Lazăr a fost plimbat prin mai multe închisori. La Galaţi l-a văzut pentru ultima oară pe mentorul său, marele om politic Iuliu Maniu. De aici, a fost dus la Sighet. Nu ştiau unde sunt, unde sunt duşi sau de ce. El însă şi-a dat seama că sunt la închisoarea de la Sighet, pentru că a recunoscut dangătul clopotelor de la biserica din Sighet, care au fost dăruite lăcaşului de cult de familia lui în urmă cu 150 de ani. „Fraţilor, suntem la Sighet“, le-a spus el celor din celulă. „Dacă moroşenii mei ar şti că sunt aici, piatră din piatra acestei puşcării n-ar mai rămâne“, a completat el.
 
A scăpat de Sighet, fiind mutat într-o închisoare teribilă, la Râmnicu Sărat, perioadă despre care nu a povestit mai nimic. Iuliu Maniu însă nu a supravieţuit detenţiei şi la 5 februarie 1953, marele om politic a murit. Nicolae Carandino, care l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viaţă, a fost martor la agonia şi la moartea sa. 
„Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă“, a relatat Nicolae Carandino, sfârşitul marelui om politic în memoriile sale. Mormântul lui Maniu nu a fost găsit nici până astăzi. 
 
 
Celula în care a murit Iuliu Maniu la Memorialul Sighet 
 
Cămaşa lui Iani, darul machedonilor dobrogeni 
 
După ce şi-a ispăşit anii grei de închisoare, Ilie Lazăr a primit domiciliu forţat la Culmea şi la  Periprava, judeţul Tulcea. „A intrat în colonia de muncă cu un geamantan de piele vechi. Era bagajul pe care în avea la el atunci când comuniştii l-au arestat la Tămădău. Când l-au văzut pe bunicul meu cu geamantanul vechi, de piele, în mână, câţiva machedoni care ispăşeau şi ei pedepse la Periprava, au întrebat ce are în el. Aşa că a deschis geamantanul făcut de bunica pentru plecarea de la Tămădău la 4 iulie 1947 şi când l-a deschis, toate lucrurile din el erau putrede, după ce stătuse 15 ani în beciurile de la Ministerul de Interne. Şi atunci tinerii au hotârât să-i facă «cămaşa lui Iani», care, în tradiţia armenească, reprezintă darul făcut de tineri mirelui. Şi aşa Ilie Lazăr a primit o cămaşă albă, curată“, povesteşte Ion Andrei Gherasim. 
 
Tot la Periprava, Ilie Lazăr şi-a cunoscut ginerele: pe Ioan Gherasim. Acesta, care se afla tot în domiciliu forţat, era din Luduş. Pe când era student la Cluj, la Agronomie, a fost arestat pentru că a participat la mitingul împotriva comuniştilor din anul 1946. A trecut prin reeducarea de la Piteşti, Aiud, Gherla şi, în final, a fost trimis la colonia de muncă de la Periprava.
După ce a fost eliberat, a cunoscut-o pe Ileana Lazăr, fiica „banditului“ Ilie Lazăr, a cărei tinereţe a fost marcată de răzbunări comuniste, fiind arestată şi ea, pentru că făcea „educaţie subversivă tinerilor“, aşa cum era scris pe actul de condamnare. Mai precis, pentru că a avut curajul să predea religie copiilor din şcoală. Deşi iniţial a primit o condamnare de un an şi jumătate, pedeapsa a fost majorată la doi ani. Fata lui Ilie Lazăr a fost dată afară de la şcoală şi apoi reprimită în corpul profesoral, dar nu la Cluj, ci la Liceul „Mihai Viteazul“ din Turda. Aceasta era perioada când l-a cunoscut pe cel care avea să-i fie tovarăş de drum întreaga viaţă. În anul 1969, Ioan Gherasim şi Ileana Lazăr s-au căsătorit şi după un an a venit pe lume Ion Andrei Gherasim. „Mama a fost colegă de facultate cu Doina Cornea. După 20 de ani, când a putut să-şi continue studiile, Doina Cornea i-a fost profesoară“, spune Ion Andrei Gherasim. 
 
 
Ilie Lazăr in anul 1939 Arhivă personală Ion Andrei Gherasim 
 
A salvat de la moarte evreii din Sighet 
 
Ilie Lazăr a murit la 6 noiembrie 1976. Corneliu Coposu, bunul său prieten, nu a fost lăsat de Securitate să îşi ia adio de la el. În ultimii ani, ei au comunicat doar prin scrisori. Într-o epistolă pe care Ilie Lazăr i-a trimis-o lui Corneliu Coposu la 15 noiembrie 1970, îi spunea: „Dragă Puiu! Îmi este dor de voi, prietenii adevăraţi şi colegii de idei şi suferinţă şi, mai presus de toate, cei mai devotaţi şi credincioşi colaboratori ai marelui nostru Şef“.
A trăit cu speranţa, până în ultima clipă a vieţii sale, că România va scăpa de comunism, nepotul său spunând că, aşa cum zicea marele om politic, un regim bazat pe ură şi pe crimă nu putea dăinui prea mult.
 
Din partea statului român, Lazăr, care a luptat pentru o Românie Mare, a primit o pensie mică, însă mai înainte de asta, statul Israel i-a acordat o retribuţie lunară pentru că în 1941, când era la Sighet, a salvat de la moarte 32 de evrei. Nepotul său povesteşte că, auzind despre pogromul evreilor, bunicul său i-a strâns pe oamenii din Sighet şi le-a spus: „Bă, a cui îs jâzii? (jidanii) Îs ai noştri. Îi lăsăm pe seama netrebnicilor?“ Auzind asta, localnicii i-au ascuns pe evreii din Sighet prin casele lor, prin pivniţe sau prin poduri. Nepotul său spune că în zona Maramureşului termenul de „jidan“ nu este peiorativ. 
 
După mulţi ani, prin anul 1972, bătrânul Ilie Lazăr a fost oprit de doi domni la scara blocului în care locuia. El avea în mână un sufertaş, cu care se ducea la „Gospodina“ să ia mâncare. Prima dată, a crezut că sunt de la Securitate şi nu i-a băgat în seamă. Când însă aceştia au insistat că vor să-l cunoască, i-a primit în apartamentul de la ultimul etaj al blocului. „Venim din partea rabinului Moses Rosen“. Ce se întâmplase? În urma mărturiilor lui Harry Maiorovici, evreul celebru care a compus muzica filmului „Falansterul“, dar şi a altor urmaşi ai lui David pe care Ilie Lazăr i-a salvat de la moarte, statul evreu i-a dat românului o pensie de 400 de lei pe care a primit-o până la moartea sa.
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: