Cum a devenit Corneliu Coposu batjocura societăţii postrevoluţionare. Revanşa luată de Senior în doar cinci ani de Românie liberă
0
Corneliu Coposu, seniorul politicii româneşti, deplâns de o ţară întreagă, a suferit nu doar din cauza prigoanei comuniste, ci şi a batjocurii postcomuniste. După cei 17 ani petrecuţi în lagărele de exterminare de la Aiud, Jilava sau Canalul Dunăre-Marea Neagră, Coposu a făcut faţă, la Revoluţia din 1989, unui nou val de ură, de astă dată venit din partea poporului pentru care sacrificase totul.
Pe atunci, Corneliu Coposu nu era Seniorul, ci „mumia“, „schelet ambulant“, „mortul viu“, „moşul cu sprâncene pensate“. Ţărănistul care „vrea să aducă Regele înapoi“ era hulit şi huiduit la scenă deschisă de mulţimea care l-a votat pe Iliescu, la primele alegeri libere din mai 1990, într-un procent inimaginabil care se apropia de 100%.
Restul de procente îl luaseră liberalul Radu Câmpeanu, „ăla cu părul alb şi sprâncene vopsite“, vinovat că nu mâncase salam cu soia cât stătuse în Franţa şi ţărănistul Ion Raţiu, „ăla cu papion care nu mai ştie româneşte“ după refugierea în Anglia.
În adulaţia lui Ion Iliescu, românii au respins, acoperind de ocări şi băşcălie, orice personaj care nu părea purtător natural de bască. Tripleta Corneliu Coposu - Radu Câmpeanu - Ion Raţiu a reprezentat tot ce urau românii îndoctrinaţi de lozinca „Nu ne vindem ţara“.
Dar după numai 5 ani, la 11 noiembrie 1995, Corneliu Coposu era plâns de sute de mii de români. La înmormântarea sa n-au fost funeralii naţionale, dar Seniorul îşi luase deja revanşa: câştigase definitiv bătălia cu regimul în care denigrarea era metoda de îngropare a oamenilor cu conştiinţă, principii şi valori democratice.
„Să nu uităm de unde veneam, în 1990. Trăiserăm într-un sistem în care Coposu nu era cunoscut şi nu era perceput decât prin ochii securiştilor şi al activiştilor de partid. Nu putea să aibă o altă imagine la acea vreme - ca şi Ion Raţiu, căruia i se reproşa că poartă papion. Fiecărui venit din afara sistemului i se găsea o vină, în special lui Corneliu Coposu, care era principalul pericol pentru cei care confiscaseră puterea după aşa-zisa Revoluţie“, consideră Paul Andreescu, liderul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România - filiala Constanţa.
Propaganda şi diversiunea erau tacticile prin care erau ponegriţi toţi adversarii regimului. „Sistemul cunoştea bine psihologia maselor şi profitau de statutul de oameni biologici al românilor, pe care nu-i interesase decât să aibă de mâncare şi să aibă un acoperiş. Acesta era «omul nou» creat de comunism“, arată Andreescu.
Paul Andreescu l-a întâlnit pe Corneliu Coposu în satul Rubla din Brăila, unde comuniştii le fixaseră 2 ani domiciliu forţat după eliberarea din închisoare. Era anul 1963. S-au revăzut în 1992, la Constanţa, la întrunirea Convenţiei Democrate din România, apoi în 1994 la sediul PNŢCD.
„Între noi era o diferenţă destul de mare, şi de vârstă, şi de statură. Corneliu Coposu s-a impus în faţa românilor aşa cum s-a impus în faţa morţii. Pentru calităţile sale morale, pentru felul în care a făcut politică şi pentru modul în care a supravieţuit detenţiei comuniste, Corneliu Coposu este cel mai de seamă om politic al României. Cu toată campania securistică dusă împotriva lui, a reuşit să câştige respect în doar 5 ani cât a trăit după Revoluţie. A fost impresionant la înmormântarea lui. Imediat după Revoluţie, lumea arunca în el cu roşii, cu ouă, cu pământ din ghivecele de flori de la balcon. La înmormântarea lui arunca cu flori şi lumânări. Până şi Iliescu a recunoscut că a murit «unul dintre cei mai importanţi oameni politici postdecembrişti», i-a fost greu să recunoască faptul că era cel mai mare. Să nu vă gândiţi că mulţi dintre cei care se înghesuiau să facă de gardă la catafalcul lui nu erau farisei. Dar el reuşise să se impună, nu neapărat că lumea se deşteptase. Victoria CDR-ului din 1996 i se datorează în exclusivitate lui Coposu“, declară Paul Andreescu, liderul deţinuţilor politici din Constanţa.
Au trecut exact 20 ani de la moartea lui Corneliu Coposu, iar România traversează un moment de răscruce. O fi întâmplătoare această dată, avansată cândva de ideologul comunist Silviu Brucan? „Suntem mult mai departe decât prevedea proorocul Brucan. Ceea ce se întâmplă este o dovadă că poporul a început să înveţe câte ceva. Şi ceea ce este vital: s-au trezit tinerii!“, spune Andreescu.
Tinerii care au ieşit în stradă să protesteze cerând o Românie curată au vârsta pe care o avea Paul Andreescu când a fost arestat de comunişti. Liceanul avusese vina că plănuise cu nişte colegi să facă manifeste împotriva regimului impus de Stalin. Iar asta i-a schimbat întreaga viaţă. A trecut prin închisorile cele mai grele, a suferit orori pe care doar ni le putem imagina şi a fost urmărit toată viaţa, ca un proscris, de Securitate, având numele de cod Calculatorul. „Există un moment în viaţa fiecăruia când trebuie să se ridice şi să se opună regimului corupt. Mişcările de protest trebuie continuate, până când politicienii, care au deja frica în ei, vor da înapoi. Mie îmi dă speranţa calitatea celor care protestează. Şi am încredere în specialiştii apolitici care s-au impus prin valoarea lor profesională“.
PNŢCD Constanţa a făcut un istoric al Seniorului Corneliu Coposu, cel care a fost liderul Opoziţiei din România postcomunistă.
Corneliu Coposu s-a născut în Bobota, Sălaj, în 1914. A fost omul de încredere al liderului PNŢCD Iuliu Maniu. Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit „Înscenarea de la Tămădău“. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare“ şi pentru „crimă contra reformelor sociale“. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.
În cei peste 17 ani de detenţie a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul - arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, Bucureşti; penitenciarul Piteşti; penitenciarul Văcăreşti, din Bucureşti; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă Bucureşti; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, Bucureşti şi muncă forţată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcăreşti; penitenciarul Poarta Albă, Constanţa; penitenciarul Sighetul Marmaţiei; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat.
A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din penitenciarul Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, judeţul Brăila. După cum arată Zarojanu, biograful lui Coposu, „în momentul arestării, Corneliu Coposu cântărea 114 kg, iar la eliberare - 51“. În timp ce Corneliu Coposu era întemniţat, soţia sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare, iar după eliberare a murit de cancer diseminat, pe 27 decembrie 1965.
În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplarie mecanică. După eliberarea din lunga detenţie, Corneliu Coposu a fost invitat la o întrevedere cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoştea din perioada interbelică şi care s-a scuzat pentru închisorile politice. „N-am putut face nimic, pentru că ruşii ne-au dirijat tot timpul“.
În compensaţie, Dej îi propune să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800 de lei pe lună (un inginer cîştiga cam 800 lei), cu condiţia să semneze o declaraţie. Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declaraţie. De asemenea, Dej i-a propus reabilitarea sa şi a lui Iuliu Maniu, la care a răspuns: „Maniu ar fi mai indicat să-i reabiliteze pe comunişti“. Între 1946 şi 1989, Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliţia politică comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are 38 de volume, circa 18.000 de file.
După 1989, a reîntemeiat oficial PNŢ sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat şi a fost preşedinte al PNŢCD-ului între 1990 şi 1995. În această calitate, a fondat Convenţia Democrată Română, al cărei prim preşedinte a fost.
În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini.
„Moartea sa, pe 11 noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România. Deşi nu a beneficiat de funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniţi din întreaga ţară. Convenţia Democrată, pe care a creat-o, câştigă alegerile generale din 1996, şi pe fondul acestei emoţii populare, iar Emil Constantinescu devine preşedintele României“, a încheiat Tudorel Chesoi, preşedintele PNŢCD Constanţa.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
