Colonia de la Canal în care femeile erau puse la spart şi la cărat piatra. Artistele nemţoaice erau cele mai umilite

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Femei la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră Imagine film
Femei la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră Imagine film

Colonia Anghel Saligny a făcut parte din sistemul de muncă forţată de la Canal, în primii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Aici erau repartizate în special femeile – cele deţinute politic, dar şi condamnatele de drept comun. Muncile şi viaţa dură din acest lagăr au fost consemnate de deţinute politic precum nepoata lui Iuliu Maniu şi soţia pastorului Richard Wurmbrand.

Situată la câţiva kilometri de Dunăre, colonia Anghel Saligny a fost unul dintre lagărele de muncă forţată ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Aici, de obicei, se excava pământul care apoi era cărat cu roaba, se încărcau şi se descărcau vagonete, dar s-a lucrat şi la mutarea liniei de cale ferată Cernavodă-Saligny de pe amplasamentul Canalului. 

Alături de colonia de muncă mai exista o întreprindere auxiliară, care trebuia să producă bunuri de consum pentru lucrătorii Canalului. Paza coloniei era asigurată de militari în termen, înarmaţi cu puşti-mitralieră, având ordin să tragă după trei somaţii. Colonia era înconjurată de garduri duble de sârmă ghimpată, înalte de trei-patru metri. 

Trezirea se dădea la ora 4 dimineaţa, apoi deţinutele erau încolonate pentru a merge la muncă. Faptul că erau femei nu le-a adus deţinutelor nicio uşurare a condiţiilor de muncă. Asemenea bărbaţilor, ele erau supuse unor munci istovitoare. Hrana era puţină şi fără calorii, iar prescripţiile medicilor nu erau luate în seamă. Colonia de muncă Saligny a fost desfiinţată prin Hotărârea de Guvern nr. 2404 din 17 iulie 1953, conform „Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă“. 

Pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, proiectul faraonic al dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, era nevoie de braţe de muncă, iar regimul avea suficient de mulţi duşmani cât să suplinească această nevoie fără plată. De-a lungul canalului s-au înfiinţat coloniile de muncă silnică, unde erau trimişi opozanţii regimului, bărbaţi şi femei deopotrivă. Firave sau mai robuste, doamne din înalta societate sau ţărănci, femeile au fost supuse la cele mai grele corvezi: la căratul pământului excavat cu roaba şi la desţelenirea pământului arid al Dobrogei. 

Una dintre coloniile de muncă, denumită, cinic, Anghel Saligny, după inginerul care a proiectat Podul de la Cernavodă, bijuteria arhitecturală care a unit Dobrogea cu restul ţării, a fost destinată într-o perioadă exclusiv femeilor. Efectivele coloniei au variat între 2.000 şi 8.000 de deţinuţi, majoritatea femei, care munceau alături de cele de drept comun. Nu a fost singurul loc de detenţie destinat femeilor. Universul concentraţionar feminin a cuprins şi alte nume: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni şi Arad.  

Numărul tuturor femeilor care au pătimit în lagărul de muncă Anghel Saligny nu este consemnat nicăieri. Multe au rămas anonime şi doar familia şi cunoscuţii le-au aflat dramele. Totuşi, câteva dintre ele şi-au consemnat zilele şi nopţile de chin sau au povestit ce au trăit dincolo de sârma ghimpată.

„TOTUL PĂREA A FI DOAR O HALUCINAŢIE“

Nicoleta Bruteanu (Nicole-Valery Grossu), nepoata lui Iuliu Maniu, a scris una dintre cele mai emoţionante mărturii despre cele văzute şi trăite la Canal. După desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănist, la 24 august 1949, a fost arestată şi, fără să fi fost vreodată condamnată, a fost închisă în mai multe locuri de detenţie, printre care şi la Anghel Saligny. Autobiografia ei, „Binecuvântată fii, închisoare!“, a fost publicată prima dată în Franţa, în 1976, ţară unde s-a refugiat, iar în România, în anul 1997. 

„Rând pe rând, detaşamentele ieşeau din coloană şi se îndreptau spre locurile de muncă. Când ne veni rândul, le-am urmat pe cele din faţa noastră şi, în învălmăşeala generală, în strigăte şi înjurături, am sărit peste un şanţ şi am ajuns pe şantier. 

Era un loc pietros. O grămadă mare de pietre, ce semăna de departe cu o movilă, era punctul principal unde aveam să ne exersăm muşchii. La o oarecare distanţă, zăceau în dezordine uneltele lăsate în seara din ajun: târnăcoape, hârleţe, lopeţi. 

Am văzut cum femeile se năpustesc, călcându-se pe picioare, spre acele instrumente de tortură. Am înţeles apoi de ce făceau asta: unele unelte erau mai bune decât altele, mai noi şi mai bine ascuţite. Altele erau ruginite sau aveau mânerul prea mare, fiind deci mai greu de mânuit şi cerând un efort fizic mai mare. Eu aveam o roabă şi o lopată, la fel ca alte două deţinute. Celelalte aveau târnăcoape“, scria Nicoleta Bruteanu. 

Miliţianul era cu ochii pe ele: „Voi, cele cu târnăcoape, duceţi-vă la deal şi şefa o să vă spună ce o să faceţi. Voi, cele cu roabele, la căratul pietrelor“, le-a strigat răspicat. 

Roaba era grea chiar şi pentru un bărbat. După ce era încărcată, trebuia împinsă cam o sută de metri pe o scândură îngustă. Munca silnică se făcea atât pe arşiţă, cât şi în iernile reci şi aspre. 

„Îmi era frig, căci, sub haină, eram îmbrăcată subţire. Nu mă mai gândeam la nimic. Miliţienii fluierau întruna şi ne spuneau mereu să ne grăbim. Nu-mi mai vedeam prietenele. Totul părea a fi doar un vis, o halucinaţie. Cele care erau de mai multă vreme în lagăr se întreceau între ele lovind cu târnăcopul sau cărând roabele. Mă întrebam de unde au atâta forţă. Mai ales că vântul, care sufla cu putere, ridica praful, şi astfel trecerea cu roaba peste podeţe era şi mai grea. Nu izbuteam să ţin ochii deschişi, încercam să mi-i feresc de praf“, povestea deţinuta. 

Nicole Valery Grossu

Sursa carte autobiografică 

PRIMA MASĂ ÎN DETENŢIE

În aceeaşi carte autobiografică, nepoata lui Iuliu Maniu îşi aminteşte că apa venea în butoaie şi odată, disperate să nu rămână însetate, femeile au irosit-o pe toată. „Este greu de descris vacarmul şi agitaţia ce creşteau pe măsură ce cărucioarele se apropiau. Femeile se repeziră spre cele două butoaie ca nişte sălbatice. Mai întâi era împărţită apa. Grăbindu-se să fie primele, izbutiră să verse o mare parte din apă. Cele care ajunseră să ia apă în gamelă o băură dintr-o sorbitură, după care se aruncară spre butoiul cel mare“, descrie Nicole.  

La butoiul mare era mai multă ordine. Ţinând gamela în mâna dreaptă, fiecare femeie trecea prin dreptul butoiului ca să-şi primească polonicul în care se afla un lichid foarte subţire. 

„În gamelă aveam un lichid gălbui, o supă inodoră, aproape la fel de limpede ca apa. Era rece. Când duceai lingura la gură, vântul, foarte puternic, îţi vărsa lichidul din ea. Nu ştiu dacă vreuna dintre noi a izbutit să înghită câteva linguri. Vântul ne arunca totul pe haine. După ce goleai gamela, pe fundul ei rămânea un fel de grăsime galbenă. Când s-a terminat jumătatea de oră acordată pentru masă şi odihnă, fluierăturile şi strigătele începură din nou. În tumultul general, ne-am reluat corvoada. Din când în când, aruncam câte o privire furişă pe cer, cu speranţa că seara va pune capăt primei noastre zile de chinuri“, scrie ea. 

În zilele următoare, fiecare a încercat să-şi ducă crucea cum a putut. Nou-venitele au învăţat de la cele vechi cum să-şi drămuiască puterile pentru a rezista mai mult. „Dacă una dintre noi era prea slabă, celelalte o ajutau, în aşa fel încât norma impusă să fie realizată de noi toate“, mărturisea Nicoleta Bruteanu despre solidaritatea de la Canal. 

Singurul moment de adevărată odihnă era duminica după-amiaza, când deţinutele erau lăsate în pace. Sâmbăta se lucra fără întrerupere, iar duminica dimineaţa erau trimise la tot felul de corvezi, fie ele şi dintre cele mai inutile, ca de exemplu să mute pietrele de demarcaţie doar ca să le aşeze apoi de unde le luaseră. 

„SPUNE-MI CUM TE SIMŢI“

La primul vorbitor a avut dreptul după trei luni de stat la Canal şi la Mislea. Nicoleta Bruteanu şi-a pus pe ea ce a avut mai frumos şi mai bun. O altă deţinută i-a împrumutat un batic, iar o alta, o bluză albă, ca să mai înveselească puţin cenuşiul uniformei. „Ce-o să zică mama când mă va vedea în haine dungate de puşcăriaş?“, se întreba. 

Aşteptarea i s-a părut nesfârşită. În cele din urmă, au ajuns şi în faţa unor gratii duble: părinţii erau de o parte a gratiilor, ea de cealaltă. „Am simţit cum mi se strânge inima când am văzut-o pe mama, ce se chinuia să-şi găsească un loc printre oamenii care, îmbrâncindu-se, îşi căutau deţinuta şi încercau să se aşeze în faţa ei ca să-i poată vorbi. «Dragă mamă, iartă-mă pentru tot ce ţi-am făcut!» «Nu-mi cere iertare, fetiţa mea», spune mama, străduindu-se să surâdă, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. «Ştii cât de mult te iubesc şi cât de mult te iubim cu toţii. Spune-mi cum te simţi. Ai slăbit. Eşti trasă la faţ㻓. Asta şi-au spus, sub supravegherea miliţianului, şi ce altceva mai era de zis? 

„Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi“

O altă femeie care a lucrat pe şantierul de la Canal a fost Sabina Wurmbrand, soţia pastorului Richard Wurmbrand. Ea a fost arestată în ianuarie 1951 şi condamnată la doi ani de închisoare corecţională. De la Jilava, a ajuns în lagărul de triere de la Ghencea, de unde a fost mutată la Canal, în colonia Anghel Saligny, apoi dusă la Târgşor. 

În volumul „Nobleţea suferinţei“, soţia pastorului rememorează drumul spre Canal: „Duba neagră s-a umplut nu numai cu deţinuţi politic, ci şi cu ţigani, şi cu deţinuţi de drept comun: hoţi, pungaşi, borfaşi. Gardieni mânioşi ne înghionteau din spate. Multe ore am aşteptat în semiîntunericul ce domnea în vagoane. Lumina slabă pătrundea numai prin geamurile mici, zăbrelite, din plafon. În sfârşit, vagoanele se puseră în mişcare. Acum înaintam încet spre sud“.

La destinaţie, Sabina a zărit nişte porţi largi, masive şi înconjurate cu sârmă ghimpată, având turnuri înalte de pază. La lumina lanternelor erau înşirate, în rânduri, barăci mici care arătau toate la fel. Nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu se întrebase unde vor dormi nou-venitele. Sabina Wurmbrand s-a întins pe podea şi aşa şi-a petrecut prima noapte în lagărul de la Canal.

Richard si Sabina Wurmbrand

„VÂNTUL NE SMULGEA HAINELE DE PE NOI“

O corvoadă era şi drumul către locurile de muncă, când gardienii se răzbunau pe femei pentru viaţa lor, aproape la fel de grea: „Gardienii îşi frecau mâinile să şi le încălzească, vădit nemulţumiţi că sunt siliţi să iasă pe frigul acela din barăcile lor încălzite. Ei îşi făceau simţită frustrarea lovindu-ne şi înjurându-ne birjăreşte, după obiceiul lor, la cea mai mică mişcare sau gest neaşteptat în rândurile noastre“. La poartă, sub controlul turnului de pază, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi la plecare, raportul: „Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari“. 

Drumul martiriului deţinuţilor politic era străbătut zilnic, povestea Sabina Wurmbrand (foto dreapta cu soţul ei, pastorul Richard Wurmbrand - sursa wikipedia.org) 

„Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deţinuţi, escortaţi de ambele părţi de gardieni înarmaţi. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puţin înapoi, ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporţii uriaşe, cu multe mâini şi picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoşi, sclavii israeliţi din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriaşele piramide ale lui Faraon. Munceam laolaltă din răsputeri, bărbaţi şi femei, pentru a construi acolo un dig“, scria ea.

Sabina Wurmbrand avea de încărcat tot timpul o roabă cu pământ pe care o lua apoi în primire un deţinut, împingând-o până la o oarecare distanţă. De acolo el avea de alergat iute cu roaba plină peste o ridicătură abruptă pentru a răsturna pământul peste parapet. Apoi se întorcea din nou la ea, să ia o nouă roabă încărcată, şi aşa mai departe. Normele de muncă erau de opt metri cubi pe zi, femeile fiind supravegheate de un şef de brigadă. Dacă reuşeau să-şi facă norma, cu eforturi supraomeneşti, a doua zi aceasta era mărită.

LECŢIA DE ÎNDOCTRINARE

Lagărul de muncă de la Cernavodă era plin de membri ai fostei elite a ţării. Baronese, contese şi doamne de onoare de la Curtea regală trudeau din zori până în noapte în lagăr. Una dintre grupările de lucru era compusă numai din femei fasciste. „Şefa lor era doamna Codreanu, soţia liderului Gărzii de Fier, care fusese promotorul principal al alianţei României cu naziştii. El se lăudase în cartea sa că nu dăduse niciodată mâna cu un evreu, nici nu intrase vreodată într-un magazin evreiesc. Acum, soţia lui făcea muncă de sclavi alături de femei evreice, dar prejudecăţile ei rămăseseră neschimbate“, dezvăluia soţia pastorului. 

Pe lângă munca silnică, deţinutele erau nevoite să participe la lecţii de îndoctrinare, unde li se spunea că toţi oamenii din lume sunt comunişti şi că ele nu se află la închisoare, ci într-o instituţie de reeducare. Apoi, urma un concert de propagandă. „Se aflau între noi cântăreţe de cabaret şi actriţe de teatru, unele din ele făcând parte din minoritatea germană. Ele trebuiau să cânte sau să declame versuri comuniste prin care îşi batjocoreau ţara şi poporul lor, ovaţionând eroii sovietici. Cât de dureroasă era umilirea lor!“, povestea soţia pastorului. 

Lecţia de propagandă se încheia cu recitarea unor versuri în care cei prezenţi îşi arătau recunoştinţa pentru sovieticii care au eliberat ţara de nazişti: „Iubită patrie-mamă!/ Rusia, aşa te cheamă!/ Azi ţi-aducem mulţumire,/ Pentru-a noastră dezrobire“.

ARUNCATĂ ÎN DUNĂRE

Tot în „Nobleţea suferinţei“, Sabina Wurmbrand povesteşte cum doi gardieni au aruncat-o în apa rece a Dunării, fără niciun motiv, fără nicio explicaţie. Unul a apucat-o de mâini, iar celălalt de picioare şi au aruncat-o printre stâncile de la malul apei. A ameţit până la pierderea cunoştinţei. 

„Apa rece ca gheaţa m-a acoperit şi valurile repezi m-au târât mai la larg. Curenţii mă trăgeau tot mai departe de mal. Auzeam strigăte dinspre ţărm, dar nu le mai puteam distinge. De câte ori încercam să mă ridic, apele tumultoase mă trăgeau în jos, izbindu-mă mereu de stânci. Două mâini vânjoase mă apucară în cele din urmă şi mă târâră spre mal. Cel ce mă ţinea se împotmoli şi el, şi căzu el însuşi în apă. Când am fost depusă pe mal, cineva mă forţa să mă ridic în capul oaselor, bătându-mă pe spate.“ În clipa aceea, a auzit o voce: „Şi-a revenit de-acum. Hai, ridică-te în picioare, mişcă-te, dacă nu vrei să îngheţi aici“. 

Ea ştie că a fost salvată nu din omenie, ci pentru că erau obligaţi să predea la poartă acelaşi număr de prizonieri care plecaseră cu ei dimineaţa. 

Deţinute politic din toată ţara ajungeau la Saligny

Despre majoritatea deţinutelor de la Anghel Saligny nu ştim mai mult decât numele şi motivul arestării. Dora Apăteanu, din Botoşani, a fost condamnată la opt ani de muncă silnică pentru sabotaj. Şi-a petrecut detenţia în penitenciarele Văcăreşti, Dumbrăveni, Saligny şi Târgşor. Elena Bratu, din Tulcea, a fost condamnată la trei ani de închisoare pentru instigare publică şi a cunoscut viaţa grea din penitenciarele Constanţa, Târgşor, Jilava, Mislea şi colonia Saligny. 

Maria Călugăru, din Putna, a fost arestată pentru că a ascuns un individ urmărit de Securitate. A primit trei ani, pe care i-a petrecut în mai multe locuri de detenţie: Iaşi, Jilava, Târgşor, Mislea. Maria Ciomu, din Constanţa, arestată pentru omisiune de denunţ, întrucât nu ar fi anunţat organele de existenţa unor manifeste anticomuniste, a fost trimisă la reeducare la Constanţa, Saligny şi Rahova.

Pentru că a instigat muncitorii de la batoză să nu mai treiere, Constantina Ivaşcu, din Romanaţi, a ajuns la Saligny cu o pedeapsă de şase luni. Vasilica Kara era comerciantă când a fost arestată pentru că avea insigne cu chipul regelui. Cei doi ani de detenţie i-a petrecut la Constanţa, Saligny, Târgşor, Jilava şi Mislea. 

Trei ceasuri, brăţări şi suma de 615.000 de lei găsiţi în urma unei percheziţii acasă la Eugenia Lazăr, din Ocna Mureş, i-au adus ani grei de închisoare la Alba Iulia, Deva, Rahova şi Saligny. Valeria Linoiu, din Bârlad, a încercat să fugă din ţară într-o barcă. Condamnată la trei ani de detenţie, a trecut pe la Constanţa, Saligny, Târgşor şi Mislea. Floare Pop, din Bihor, a vrut să taie trei viţei în mod clandestin. Fapta sa a fost încadrată la sabotaj şi a fost condamnată la un an de închisoare. Detenţia şi-a petrecut-o la Oradea, Prahova, Saligny şi Târgşor. 

Vă mai recomandăm:

EXCLUSIV Cum a fost ucis de comuniştii lui Dej şeful planificării de la Canal. Simulacrul odios rămas în istorie drept „procesul sabotorilor“

Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini

Poveste de dragoste comunistă: idila dintre „prinţesa roşie“, fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi amantul ei, un medic chirurg care a murit în închisoare

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite