Studiu IRES: 4 din 10 români îşi bat copiii. Psiholog: „Dacă vrem copii creativi şi autonomi, atunci părintele nu trebuie să fie ascultat de copil“

Studiu IRES: 4 din 10 români îşi bat copiii. Psiholog: „Dacă vrem copii creativi şi autonomi, atunci părintele nu trebuie să fie ascultat de copil“

Patru din 10 români susţin că în famiile lor există obiceiul de a le fi aplicate corecţii copiilor. FOTO: Shutterstock

Patru din zece respondenţi la sondajul IRES spun că „în familia lor există obiceiul de a fi aplicate corecţii copiilor”. Rezultatul: „9 din 10 părinţii intervievaţi spun că sunt ascultaţi de copiii lor”. Psihologul Daniel Daivd analizează rezultatele sondajului, arătând că cele mai mari greşeli pe care le facem sunt accentul pus pe educaţia prin pedepse şi pe formarea de indivizi dependenţi prea mult de familie şi de relaţiile de rudenie.

În prag de 1 iunie, Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES a derulat un studiu care a avut ca scop evaluarea atitudinilor şi comportamentelor românilor cu privire la copiii lor, toate acestea prin prisma unor aspecte legate de creşterea şi educarea copiilor. „Adevărul” a selectat aspectele cele mai interesante ale studiului - educarea copiilor prin coerciţie, sursele de informare pe care le folosesc părinţii în creşterea copiilor, timpul de expunere a acestora la televizor/smartphone/tabletă – şi le-au analizat cu ajutorul psihologului Daniel David, autorul „Psihologiei poporului român”.  
 
Studiul IRES arată: „Subiectul aplicării unor corecţii copiilor atunci când aceştia au un comportament necorespunzător este controversat: 48% dintre cei intervievaţi au o părere bună şi foarte bună despre acest aspect, în timp ce acelaşi procent au o părere proastă şi foarte proastă.”

De asemenea, „4 din 10 respondenţi spun că în familia lor există obiceiul de a fi aplicate corecţii copiilor. În cazul acestora, mama este indicată de cei mai mulţi ca fiind cea care aplică aceste corecţii (87%)” şi „7 din 10 respondenţi sunt de acord cu ideea că palma acordată copilului în sensul educării lui constituie un act de încălcare a drepturilor copilului.

În ce măsură corespund aceste cifre cu profilul psihologic al poporului român pe care l-aţi studiat în cartea cu acelaşi nume?

Daniel David: Aş spune că acest rezultat este congruent cu concluziile monografiei asupra psihologiei românilor. Spuneam în monografie că, declarativ, atitudinea românilor este, în general, împotriva unei astfel de practici (ex. a-ţi bate copiii), ceea ce este consistent cu raportul de 4 din 10 din studiul IRES. Dacă considerăm însă relaţia dintre atitudine şi comportamentul efectiv (măsurat mai direct în studiul IRES), nu mă miră că exprimarea comportamentală a acestei atitudini rămâne semnificativă, deşi nu la un nivel similar celui declarat; această discrepanţă este la rândul ei amplificată, deoarece există în psihologia românilor o diferenţă mare între cum ne vedem/prezentăm şi cum suntem/ne comportăm. 
 
Ce spun aceste cifre despre români în anul 2017, după 10 ani de aderare la Uniunea Europeană? Există o influenţă a ţărilor vestice asupra educaţiei pe care o dau românii copiilor? E mult să avem 48% din români care cred că corecţiile aplicate copiilor sunt benefice? E mult să avem 4 din 10 respondenţi care spun că obişnuiesc să aplice corecţii copiilor?
 
Atitudinea românilor faţă de astfel de practici pare similară cu cea a germanilor, polonezilor şi americanilor. În China, Ucraina şi Rusia această practică de parenting este şi mai acceptată decât în România. În schimb în Japonia, Spania şi Turcia practica este mai puţin acceptată decât în România. Scurt spus, declarativ mergem în direcţia ţărilor vestice, dar mai avem de lucrat la comportament, astfel încât să şi facem ceea ce spunem!
 
Atunci când vine vorba despre recompensarea acţiunilor pozitive ale copilului, 94% dintre respondenţi au susţinut că acestea sunt recompensate foarte des şi des, iar cel mai frecvent invocate sunt recompensele fizice - mângâierile sau îmbrăţişările – 94% sau verbale - laudele şi mulţumirile – 91%, urmate de cadouri – 52%. Aceste cifre ne pot face să credem că educarea prin recompensare este o metodă folosită des şi foarte des. O educare prin recompense ar presupune absenţa corecţiei, dar de ce sunt la încă multe familii unde se apelează la corecţie pentru educare (4 din 10)?
 
Cele două nu sunt incompatibile. Faptul că întăreşti un comportament pozitiv, nu înseamnă că nu poţi să pedepseşti un comportament negativ, Disciplinarea pozitivă promovată în cultura vestică este să întăreşti comportamentul pozitiv prin administrare de recompense şi să dezactivezi comportamentul negativ prin reducerea recompenselor, nu prin pedepse. 
 

Psihologul Daniel David analizează studiul IRES. FOTO: Arhivă personală
 
Studiu arată: „Un sfert dintre respondenţi recunosc că s-au aflat cel puţin o dată în situaţia în care au simţit că nu ştiu ce să facă în relaţia cu propriul copil. Profesorii sau educatorii sunt cei cărora părinţii le cer în cea mai mare măsură sprijinul pentru a rezolva o problemă în relaţia cu copiilor, sunt urmaţi de rude (46%), prieteni (29%), psihologi (28%).” 
În ce măsură au profesorii sau educatorii din România, rudele sau prietenii calificarea să dea sfaturi în ceea ce priveşte relaţia părinte-copil? La psihologi apelează 28% dintre părinţi, e mult sau e puţin?
 
Este puţin. Atunci când ai o boală somatică, eşti educat te adresezi unui medic. Când ai o problemă psihologică, te adresezi unui psiholog; rudele şi prietenii te pot susţine, dar cunoştinţele lor, chiar având mai multă experienţă decât părintele, sunt de simţ comun, nu de specialitate, adesea greşite. Este ca şi cum ai apela la ierburi medicinale, nu la farmacoterapia modernă pentru boli somatice. 
 
Studiul arată: „Principalele surse de informare cu privire la creşterea copilului sunt: experienţa anterioară (62%), educatorii sau profesorii (56%), medicii sau asistentele (55%), părinţii (52%), dar şi cărţile de specialitate (49%). Internetul este o sursă de informare pentru 39% dintre participanţii la studiu, televiziunea pentru 26%, ziarele sau revistele pentru 22%, radioul pentru 14%. Cursurile de parenting sunt indicate de 12% dintre respondenţi”. 
Cât de corect este să avem ca principală sursă de informare „experienţa anterioară” – care practic se referă la modul în care părinţii au fost crescuţi la rândul lor? Care credeţi că ar fi cea mai bună sursă de informare a părinţilor cu privire la creşterea copiilor?
 
Experienţa nu înseamnă neapărat şi cunoaştere adecvată; uneori experienţa înseamnă doar trecerea timpului şi/sau pseudocunoaştere.  Cea mai bună sursă de cunoaştere validată ştiinţific, care îi poate ajuta, nu doar să le dea iluzia ajutorului, este reprezentată de psihologii specialişti în parenting (practici parentale).
 
Studiu IRES arată că 9 din 10 dintre părinţii intervievaţi care au copii între 4 şi 17 ani spun că sunt ascultaţi de copiii lor. 70% spun că ambii părinţi sunt ascultaţi, în timp ce 16% susţin că cei mici ascultă mai ales de mama şi 8% mai mult de tatăl lor. Aceste cifre arată că sistemul de educaţie folosit de cei mai mulţi dintre români funcţionează?
 
Asta arată că sistemul funcţionează pentru a genera copii ascultători, mai conformişti şi supuşi autorităţii, după modelul unei societăţi colectiviste. Dacă asta vrem, funcţionează! Dacă însă vrem însă copii creativi şi autonomi, cu autodeterminare, atunci părintele nu trebuie să fie "ascultat de copil", ci trebuie să fie un protector şi ghid al copilului pentru a se dezvolta conform aptitudinilor şi intereselor sale.
 
 
 
Studiul IRES arată că 55% dintre cei intervievaţi afirmă că durata pe care copiii lor o petrec în faţa televizorului într-o zi din timpul săptămânii se situează în intervalul 1-3 ore, însă în weekend procentul celor care spun că durata este între 3 şi 5 ore (5% în timpul săptămânii) creşte la 12%. Timpul petrecut de copii pe smartphone/tabletă în timpul săptămânii este estimat de 35% dintre părinţi între 1 şi 3 ore, în timp ce în weekend 10% dintre părinţi estimează intervalul petrecut de cei mici pe aceste device-uri între 3 şi 5 ore. Procente similare se regăsesc şi în cazul utilizării internetului. Putem vorbi în acest caz despre o supra-expunere la televizor şi internet?
 
Aşa cum spun mereu, tehnologia în sine nu este bună sau rea, ci devine astfel în funcţie de cum o folosim. Pentru copiii foarte mici, expunerea este mai periculoasă dacă depăşeste 1 oră (ex. sub 2 ani nici nu ar trebui să existe expunere la realităţi virtuale), dar pentru cei mai mari este chiar indicată, pentru a fi bine integraţi în generaţia lor digitalizată. Părintele şi psihologii pot analiza efectul expunerii şi dacă aceasta le generează distress şi/sau disfuncţie socială, atunci trebuie redusă: altfel, în lumea modernă, asta nu este o problemă, ci, dimpotrivă, un stil de viaţă al unei noi generaţii! 
 
Care credeţi că este în acest moment cea mai mare carenţă a românilor în ceea ce priveşte educaţia copiilor? Ce se poate face?
 
Accentul încă foarte mare pe educaţia prin pedepse şi pe formarea modelului colectivist (individul dependent prea mult de familie şi de relaţiile de rudenie, în dauna individului autonom, imersat în relaţii sociale construite pe baza unor valori comune cu alţi indivizi autonomi), prin puterea exercitată de părinţi şi prin cultivarea fricii faţă de nou/schimbare. Părinţii, singuri sau cu ajutorul psihologilor, pot implementa un stil de parenting în care să cultive disciplinarea pozitivă, autonomia individului, curajul să abordeze noul şi schimbarea ca oportunităţi, nu ca pericole şi democratizarea/distribuirea puterii sociale (inclusiv în relaţia părinte-copil).
 
 
 

Carte de vizită - Daniel David 

 
Potrivit Thomson ISI/Web of Science, Daniel David (43 de ani) este psihologul român cu cel mai mare impact în literatura de specialitate naţională şi internaţională, prin numărul de citări în comunitatea ştiinţifică. Din 2007 este şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul UBB. În ianuarie 2013 a fost numit director responsabil cu cercetarea la faimosul Institut american Albert Ellis din New York. Universitarul este autor al volumului „Profilul psihologic al poporului român”. La începutul anului 2016 a fost numit prorector care răspunde de cercetare în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
 
Citeşte şi
 
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările