Povestea fabuloasă a românului care a fost aproape să-l asasineze pe Ceauşescu, fără să ştie. Cum a reuşit să traverseze Oceanul şi să trăiască visul american

SIlvian Cenţiu este astăzi un prosper om de afaceri, iar una dintre firmele sale a promovat SUA în Europa

Rebel din fire şi împotriva sistemului din cauza umilinţelor la care au fost supuşi el şi familia sa, Silvian Cenţiu a ajuns, iniţial fără să ştie, complice la o tentativă de asasinare a dictatorului Nicolae Ceauşescu, plănuită cu un an înaintea fatidicului Decembrie 1989.

După ce întreaga adolescenţă s-a poziţionat împotriva comunismului – de multe ori la limita legii –, Silviu Cenţiu şi grupul său de prieteni puteau salva România – sau, cel puţin, aşa credeau ei. Misiunea de a-l omorî pe Ceauşescu a eşuat, iar el a fost nevoit să se ascundă în munţi, iar apoi să fugă în Austria, în bătaia gloanţelor.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, românul îşi povesteşte viaţa hollywoodiană: a ajuns în SUA, a studiat la cele mai prestigioase universităţi, iar apoi a devenit om de bază al unora dintre cele mai mari companii din lume, precum Oracle. Cenţiu mai povesteşte ce înseamnă să ajungi în „lumea liberă“, să devii „un cetăţean al Planetei“, dar şi de ce crede că un bun management al tuturor companiilor din România ar contribui masiv la evoluţia ţării.

„Weekend Adevărul“: Proveniţi dintr-o familie care a căzut în dizgraţia fostului regim totalitar şi a avut de-a face cu vechea Securitate. Cum a început totul şi cum aţi ajuns în vizorul autorităţilor?

Silvian Cenţiu: M-am născut la Braşov, am crescut în cartierul Steagul Roşu, un cartier de blocuri tipic pentru ţările urbanizate în comunism. Părinţii mei erau din pătura socială medie. Tata era brănean, iar mama buzoiancă, amândoi din familii numeroase şi, în mod interesant, amândoi crescuţi fără tată – un bunic mort în război şi celălalt în condiţii circumspecte după ce au preluat comuniştii puterea, el fiind un om ceva mai de vază în sat. 

Amândoi au crescut în familii unde au fost nevoiţi să muncească şi să se descurce, erau foarte harnici, gospodari şi cu un respect pentru lege şi justiţie, naiv şi anacronic pentru vremurile anomaliei sociale din comunism. Au fost umiliţi des, tatălui meu rupându-i urechea literalmente în bătaie un securist pe care l-a călcat din greşeală pe picior în staţia de autobuz. Aceste umilinţe şi atitudinea supusă pe care şi-au cultivat-o părinţii mei pentru a supravieţui mi-au stârnit o revoltă din ce în ce mai mare în adolescenţă. 

Cuplată cu umilirea omniprezentă atunci în societatea română, şi într-o mare măsură, intrată în prezent în cultura română, mi-a stârnit spiritul rebel. Ripostând abuzurilor odioase ale profesorilor, am ajuns să ies primul pe ţară la olimpiada de matematică şi să am media 3 la matematică! Nu 4, ci 3! M-am hotărât să mă educ în afara şcolii.

 - Şi cum aţi intrat în conflict cu Securitatea?

Pentru a-mi putea dezvolta interesul în ştiinţă şi tehnologie şi a mă educa, aveam nevoie de materiale didactice: cărţi de specialitate, piese electronice, acces la aparate existente doar în fabrici şi institute. Am participat, bineînţeles, în cercuri ştiinţifice la Palatul Pionierilor, ani de zile petrecându-mi fiecare seară acolo, însă destul de repede am depăşit nivelul acelui mediu. Am început să comercializez ceea ce construiam, cel mai mare succes avându-l în şcoala generală cu orgi de lumini pentru discoteci şi pentru casele celor care făceau chefuri. Întâmplarea face că cei cu casele cele mai mari şi mai frumoase erau securiştii şi activiştii de partid. Înainte de a mă vâna, securiştii mi-au fost clienţi.

 - Chiar v-au vânat?

Da, m-au vânat. Am fost arestat de Securitate în liceu. Liceul „Andrei Şaguna“, mândria braşovenilor, era despărţit de clădirile Securităţii doar de un gard. Secretara şcolii, o necunoscută pentru mine, şi-a pus pielea la bătaie când a venit în clasă şi mi-a zis: „Au insistat să nu îţi spun, dar eu te voi preveni: e Securitatea jos şi au venit să te aresteze“.

Silvian Cenţiu, spirit rebel în tinereţe FOTO Arhivă personală

Mi-a câştigat două minute în care am rugat un coleg, care şi el şi-a pus pielea la bătaie şi s-a dus la mine acasă să „facă curat“. I-am spus că, în interesul lui, să nu fie complice, să nu se uite în plicuri şi pachete, dar să le ia din casă. Să fie atent dacă e urmărit. Aceşti doi oameni mi-au salvat probabil viaţa. Au fost şi mai sunt şi astfel de oameni în România.

Tentativa neştiută de asasinat

 - Spuneaţi că eraţi un spirit rebel. Vă răzbunaţi în vreun fel anume pe cei care impuneau regulile comuniste – de la oameni ai Securităţii până la dictatorul Ceauşescu?

În mintea mea, l-am omorât de multe ori pe Ceauşescu. Credeam, şi mai spuneam, că nu e doar el de vină, că sunt mulţi în jurul lui care sunt la fel de răi ca el, şi cu acelaşi efect asupra ţării. Aceştia erau încă clienţii mei într-o anomalie de societate în care îi serveam ziua, le vizitam casele luxoase din care construiau „paradisul muncitoresc“ în care suferea restul populaţiei, şi furnizam inspiraţie ştiinţifică, sau poate doar amuzament, către odraslele lor din care mulţi au ajuns astăzi să domine România. Noaptea le atacam casele într-un mod copilăros, spărgându-le geamuri, punând afişe şi gumă de mestecat în yală. Însă, într-un mod interesant, am ajuns parte dintr-un complot real de a-l ucide pe Ceauşescu, iniţial fără să ştiu. 

 - Care a fost rolul dumneavoastră, mai exact?

Un amic, unul dintre clienţi, m-a plătit să construiesc o soluţie pentru a comunica prin radio fără a putea fi detectat. Am proiectat şi realizat o pereche de aparate de cifrare care fiecare folosea patru circuite integrate IC 7495, registre de şiftare cu acces paralel de patru biţi – asta era inovaţie pe vremea aia. Practic, am realizat o soluţie de radio data burst cu cifru de doi octeţi în care oscilatoarele erau active doar câteva milisecunde, insuficient pentru a fi detectate, de asemenea conservând bateriile. 

 - Când aţi aflat care era, de fapt, planul?

Am aflat care era scopul celor două aparate de cifrare pe care le construisem când, într-o dimineaţă, cel care le comandase m-a luat de acasă şi ne-am ascuns în munţi. În primăvara lui 1988, Ceauşescu a anunţat că şi-a suspendat toate călătoriile în străinătate. Unul dintre aparatele mele fusese montat pe o bombă într-un canal al drumului spre aeroport, bombă menită să-l ucidă pe Ceauşescu pe drumul pe care nu îşi trimitea sosiile: când pleca în străinătate.

Faptul că îşi suspendase în mod neaşteptat şi inexplicabil călătoriile în străinătate părea a indica faptul că fuseserăm deconspiraţi. Nu ştiu nici azi toate detaliile acelei poveşti. Camarazii cu care m-am ascuns în munţi acţionau regimentar, vorbeau puţin, erau secretoşi – aveau motive. Eu căpătasem glas, eram în al nouălea cer că, de fapt, eram parte din aventura pe care o reprezenta acel atentat uimitor pentru mine. Am început să vorbesc neîncetat despre cum, dacă am fi reuşit, am fi schimba ţara.

„Educaţie, experienţă, bani şi aliaţi“

 - Chiar aşa ar fi fost?

Ascultându-mă vorbind, mi-am dat seama că nu era aşa. Omorându-l pe Ceauşescu, am fi schimbat într-adevăr ţara? Cine i-ar fi luat locul lui – unul mai bun sau altul la fel de rău ca el? Am fi putut noi cumva prelua puterea? Nu. Dar dacă în vreun fel, printr-o minune, am fi putut lua puterea, puteam noi conduce ţara? Exclus. Şi atunci, ce-am realiza?

 - Ce credeţi că v-ar fi lipsit?

M-am întrebat: „Ce mi-ar trebui, de fapt, ca să pot să conduc ţara dacă, printr-o minune, aş ajunge într-o astfel de ipostază?“. Am ajuns la concluzia că mi-ar trebui educaţie, experienţă, bani şi aliaţi. Nu puteam obţine aceste elemente în România. Trebuia să plec. M-am mutat pe alt munte, mi-am chemat prietena şi un amic, ne-am antrenat şi, în august 1988, de ziua tatălui meu, am trecut graniţa pe la Oraviţa. Au tras în noi. Am mers pe jos, ascunzându-ne, prin patru ţări, inclusiv prin fosta Iugoslavie, şi am ajuns după multe peripeţii în Villach, oraşul austriac cu case din turtă dulce, din lumea liberă. Doi ani mai târziu, am luat drumul Americii. Nu m-am mai întâlnit niciodată cu cei pe care i-am lăsat în urmă, în munţi. 

Tatălui meu i-a fost ruptă urechea literalmente în bătaie de către un securist pe care l-a călcat din greşeală pe picior în staţia de autobuz. Aceste umilinţe şi atitudinea supusă pe care şi-au cultivat-o părinţii mei pentru a supravieţui mi-au stârnit o revoltă din ce în ce mai mare în adolescenţă. Silvian Cenţiu

„În lumea liberă m-au privit ca pe un om, n-am fost român“

 - Cum aţi fost primit în SUA şi cum au fost anii de adaptare?

N-am fost primit în SUA. În lumea liberă nu eşti primit – aici vii, trăieşti, munceşti, iubeşti, te joci, faci bine, faci rău, schimbi lumea, te schimbi pe tine, îţi dai seama sau nu. Poate spiritul întrebării este cum m-au privit ceilalţi. M-au privit ca pe un om. N-am fost român. N-am fost refugiat. N-am fost tânăr, sau inginer, sau prost vorbitor de engleză, sau necioplit, obraznic, arogant şi nerăbdător să cuceresc lumea. Ci am fost toate astea şi nu i-a păsat nimănui, pentru că am fost ca majoritatea celorlalţi oameni, doritor să mă realizez prin muncă, să îmi fie bine, şi să contribui în societate. Nu m-am adaptat.

 - De ce?

Nu m-am adaptat că nu am avut cum, nu funcţionează aşa. Neadaptarea unora e un eufemism pentru cei care, nu doar din România, ci şi din multe alte ţări, vin în lumea liberă cu ifosele şi parvenitismul pe care le era bazată valoarea – sau percepţia de valoare – în societăţile de origine. Aceşti oameni vor să trăiască civilizaţia de aici, dar să nu schimbe modul necivilizat în care trăiau acasă. Nu vor să muncească pentru că e înjositor – vor să fie apreciaţi pentru cine sunt, nu pentru ce fac. Nu-i respectă pe alţii pentru că au impresia că respectul este strict limitat într-o interacţiune şi îl vor pe tot pentru ei. Mai devreme sau mai târziu critică tot ce e pe aici, şi foarte rar îşi critică propriul comportament. Asta e neadaptarea.

10 pe linie

- Cu toate acestea, aţi ajuns să studiaţi în America la unele dintre cele mai bune universităţi, aţi condus companii importante, iar acum sunteţi un antreprenor de succes. Am spus cuvântul „succes“: care a fost calea spre succes odată ajuns în SUA?

Când am venit în America, mi-am folosit cunoştinţele de inginerie pe care mi le dezvoltasem în România şi pe care le-am aprofundat în Austria. Dar eram nerăbdător să îmi iau şi eu un carton, că prea îl aveau mulţi şi eu nu. M-am înscris la Universitatea din San Francisco (USF). Eram arogant, voiam să merg doar la Stanford sau Harvard, dar cei de la USF mi-au zis: „Noi îi învăţăm pe studenţi cum să gândească, nu ce să gândească“. Inspiraţia pe care mi-au insuflat-o a bătut aroganţa mea. Îmi începusem civilizarea.

Am ajuns şi la Stanford, în 1996. N-am terminat niciodată şi sper să nu termin. Am început ca student, am continuat ca cercetător, ca student din nou, am predat, şi acum Stanford e şi client. Primul program a fost un Master în management şi inginerie – o delectare, la fel ca la studiile de la USF. La USF terminasem primul în generaţie, pe Lista de Onoare a decanului, cu 10 pe linie (de fapt, cu A-uri şi A-plusuri, aşa cum este acolo sistemul de notare). După inginerie şi management, la Stanford am studiat Ştiinţe Sociale şi am terminat un Master în Educaţie Comparativă. Am început să predau la diferite facultăţi prin lume, în SUA, Canada, Spania, Italia, Coreea, Japonia, Australia, Belarus, Marea Britanie, România. Acum predau şi câteva cursuri la ASE în Bucureşti, ca profesor asociat.

 - Aţi ajuns să lucraţi pentru companii uriaşe.

În paralel, am lucrat la şi cu unele dintre cele mai mari companii din lume, precum Aetna, Sony, Oracle, Cisco, HP, IBM, Thermo Fisher, Bank of Montreal. Am avut realizări cu totul deosebite, unele dintre cele mai mari, mai avansate şi inovative proiecte din lume în domeniile respective. Cantitativ însă, am contribuit şi beneficiat cel mai mult pe durata carierei mele la Oracle.

Miliarde pentru Oracle

- Care a fost rolul dumneavoastră la Oracle?

Am avut un rol critic în finalizarea proiectului Oracle 8, care a făcut din Oracle ceea ce este astăzi: o companie care domină industria în domeniul bazelor de date. Proiectul era întârziat câţiva ani, numit în glumă Oracle L8 (n.r. – Oracle întârziat), şi cu un efort şi o abordare demne de scris o carte întreagă, am reuşit să finalizăm acest produs care era, pe atunci, probabil cel mai mare produs de software din lume ca linii de cod. Am reuşit să eliminăm complet competiţia de atunci, Sybase şi Informix, care erau cam la fel de puternice înainte de acest proiect.

- Cum aţi fost recompensat pentru realizarea aceasta?

Am fost recompensat pe măsură, dar mi-am scos banii abia peste vreo opt ani când am părăsit compania pentru a mă dedica pasiunilor personale. Între timp, la Oracle, am mai avut câteva contribuţii majore, ca de exemplu la aplicaţiile lor, unde am fost unul dintre cei şase arhitecţi, numiţi „proprietari“ ai răspunderii de succes pe câte o şesime din sistem, şi am adus miliarde în companie.

- Dacă ar fi să priviţi în urmă, pe lângă recompensa financiară şi succesul avut, cu ce aţi rămas de la Oracle?

Cu scurt timp înainte de a pleca de la Oracle, am făcut o propunere companiei de a extinde centrul de reprezentanţă şi servicii auxiliare din România prin adăugarea unui centru de dezvoltare. Mai multe propuneri au fost examinate şi a fost aprobată cea din Irlanda şi a mea. Pe bazele acelei propuneri, la care am lucrat cu managerul general de atunci de la Oracle România, a fost dezvoltat actualul centru de software Oracle din România cu peste 5.000 de ingineri.

Am avut un număr de întâlniri cu membri ai Guvernului României şi ai comisiilor de specialitate din Parlament, unde am propus crearea unui centru regional care să atragă cei mai buni ingineri din ţările limitrofe: Ungaria, Ucraina, Moldova, Bulgaria, Serbia etc. Însă acele demersuri au devenit mai asemănătoare cu lumea lui Caragiale decât cu principiile din Silicon Valley, de unde veneam eu, aşa că centrul a rămas unul naţional şi nu unul regional.

Neadaptarea unora e un eufemism pentru cei care, nu doar din România, ci şi din multe alte ţări, vin în lumea liberă cu ifosele şi parvenitismul pe care le era bazată valoarea – sau percepţia de valoare – în societăţile de origine. Silvian Cenţiu

„Problemele acute ale României sunt răutatea şi degradarea profundă a valorilor între elite“

 - La un moment dat, aţi decis să o luaţi pe altă cale, cea a antreprenoriatului. Care sunt companiile cu cel mai mare succes pe care le-aţi fondat?

În 2012 am fondat Transiris, apoi brandul Retina, cu care, din toate companiile pe care le am şi le-am avut, peste 20 la număr, am realizat cele mai mari succese. Am câştigat cu acest brand patru titluri de Agenţia Anului în Marketing în Statele Unite şi în Europa şi zeci de alte premii care mai de care mai prestigioase. Am satisfacţii extraordinare în lume cu această companie nu doar datorită succesului financiar, dar şi datorită mediului academic pe care am reuşit să îl creăm, mediu în care un număr de tineri au ajuns foarte rapid să fie unii dintre cei mai buni manageri şi specialişti din lume, în condiţiile în care în România managementul a lăsat enorm de dorit, ca să nu zic că e pur şi simplu dezastruos.

 - Credeţi că managementul companiilor influenţează evoluţia României?

Printre altele, este vina acestui management şi nu doar a guvernării şi a învăţământului, penibil de precare, că nu avem autostrăzi, sistem de sănătate, cercetare şi inovaţie, şi companii performante la nivel internaţional. Infim de puţinele companii care performează pe plan internaţional au adus management străin sau s-au mutat cu totul în alte ţări, iar managementul local nu învaţă din aceste succese într-un mod în care să beneficieze societatea, companiile lor, sau măcar ei.

De la inginerie la poker şi pilotaj de avioane

 - Aţi studiat mai multe discipline şi aveţi o arie largă de expertiză, dar care ar fi specializarea principală, cea pe care vă bazaţi înainte de toate? 

Inovaţia şi marketingul acesteia sunt principalele motoare de progres în societate. Marketingul asigură sau accelerează adopţia produselor, serviciilor şi ideilor inovative, îmbunătăţind vieţile semenilor. Aceasta este specializarea mea principală în acest moment. Asta e activitatea mea principală, ăsta e domeniul companiei Transiris/Retina şi asta predau la ASE. Însă nu e singura specializare.

 - Ce alte specializări mai aveţi?

La bază, sunt inginer. Am dezvoltat capabilităţi excepţionale în management şi antreprenoriat. Sunt pasionat de educaţie şi reformă în educaţie. Dar am făcut şi teatru, fotbal, am jucat la bursă, am jucat poker pentru profit. Am echipat şi decorat case de lux, unele cu mult mai frumoase decât casele foştilor securişti. Am învăţat să pilotez avioane, schiez şi dansez, scriu şi public, călătoresc exagerat de mult. Din când în când, mai apar la televizor sau în ziare câte unele dintre activităţile mele.

Silvian Cenţiu este invitat la numeroase conferinţe pe toate continentele şi a predat la numeroase facultăţi Sursa arhiva personală

Acum trei ani a fost descrisă activitatea mea pentru dezvoltarea strategiei de imagine a Americii în lume. A fost foarte interesant să lucrez cu unii dintre cei mai iscusiţi diplomaţi americani, însă e incredibil cât de mult s-au schimbat America şi imaginea ei în doar trei ani – bineînţeles, fără intenţia sau aportul meu.

Viaţa, o piesă de teatru

 - Să nu uităm nici de actorie şi de piesa de teatru despre viaţa dumneavoastră, mediatizată inclusiv în America.

Înainte de a-mi fi descrise în media activităţile mele, le-am descris eu. Întâi, mai mult prietenilor şi colegilor, care m-au încurajat şi chiar au insistat să le public. La insistenţele lor am scris despre câteva dintre peripeţiile mele şi, în 2004, când s-au adunat mai multe, le-am înnodat într-o piesă de teatru pe care am interpretat-o întâi în San Francisco şi New York, apoi la Los Angeles, Frankfurt, Tokyo şi Sydney. 

Silvian Cenţiu şi-a surprins viaţa într-o piesă de teatru, iar pe viitor totul ar putea să devină subiect de film Sursa arhiva personală

M-a cam surprins succesul pe scenă, succes pe care nu îl mai gustasem de mic, pe când distram musafirii părinţilor mei. Până în 2007 am ajuns să interpretez piesa în zeci de oraşe pe toate continentele.

 - Inclusiv în România?

Am jucat-o şi în România la câteva teatre, inclusiv la Teatrul Naţional şi la „Nottara“.

 - Şi cum a fost primită aici?

A fost destul de diferit în România, foarte neaşteptat. Scrisesem piesa cu o abordare pentru americanii care nu trăiseră comunismul, a fost nevoie să îl descriu, să îl explic. Spre surprinderea mea, a ajutat această abordare şi în România, unde tinerii nu ştiu cât de aberantă şi de cumplită a fost acea societate, de ce oamenii n-au mai putut să tacă şi să îndure, de ce şi-au pus viaţa la bătaie.

 - Poate nu ar strica în timpul liber să o readuceţi pe scena românească, există tendinţa să se uite anumite lucruri...

În special pentru tinerii de oriunde aş mai interpreta piesa şi aş mai scrie şi alte lucrări, căci americanii n-au ştiut, românii au uitat, şi aceşti tineri cad din nou pradă mincinoşilor meschini care promit paradisul şi construiesc purgatoriul fără speranţă.

România, prin ochii unui „cetăţean al Planetei“

 - Sunteţi om de afaceri şi aveţi nenumărate proiecte care vă ocupă mai tot timpul. Cât de des reuşiţi să ajungeţi şi prin ţară şi mai ales cum vedeţi situaţia din prezent?

Nu mai văd România nici prin ochii românului, nici prin ochii românului plecat. Văd România aşa cum trăiesc: prin ochii de cetăţean al Planetei. Prin ochii aceştia, România nu arată chiar rău, ci mai bine decât alte ţări, şi în mod clar arată mai bine decât era acum patruzeci de ani, când eram eu în liceu, la Braşov. Dar când mă mai uit prin ochii românului, care uneori uit că încă mai sunt, mă doare inima. Vin des în România. Stau cam şase luni pe an în America şi şase în Europa. Mai călătoresc şi în Asia şi pe celelalte continente, dar prea puţin ca să se pună.

 - Aţi investit şi aţi deschis reprezentanţe ale companiilor dumneavoastră inclusiv în România. Despre ce e vorba?

Am angajat mulţi români, pe majoritatea i-am educat în domenii de care nici nu auziseră, unora le-am câştigat prietenia. Avem peste cincizeci de angajaţi în Bucureşti şi în Braşov. Sunt oameni excepţionali, oameni care au nişte contribuţii nebănuite în România la progresul Planetei, alături de unii dintre cei mai iluştri specialişti în strategie şi management din lume.

 - Totuşi, simt o umbră de regret…

În România, dintre toate destinaţiile unde călătoresc, sunt cel mai des umilit, înjurat, înjosit, minţit, furat, intimidat, tratat cu nesimţire şi lipsă de respect. Am fost agresat, ameninţat. Dar majoritatea mă tratează aşa fără să ştie nimic despre mine, doar pentru că ne intersectăm. Aşa fac ei cu ceilalţi cu care se intersectează, necunoscuţi, dar şi apropiaţi. Din păcate, este un stil de viaţă şi e o caracteristică ruşinoasă şi neasumată a culturii româneşti, în special a elitelor.

 - Este ceva specific doar României sau doar aici resimţiţi toate astea mai pregnant?

Probleme de acest gen există în toată lumea şi, din păcate, din ce în ce mai mult şi în America în ultimii ani. În acest sens, ceea ce este poate cel mai acut în România sunt răutatea şi degradarea profundă a valorilor între elite. În majoritatea ţărilor din lume, răutatea şi nemernicia sunt mai des întâlnite în păturile de jos. În România, este exact invers. Şi în America, elitele au început să fie extrem de ipocrite şi de stupide. Dar, în privinţa asta, în România le-am luat-o înainte americanilor – şi ca viteză, şi ca anvergură.

 - Ce părere aveţi despre economia românească?

Economia merge bine în România. Oamenii călătoresc şi expunerea la culturile din ţările vizitate sunt principalul factor educaţional în societatea românească. În facultăţi, studenţii vin cu mare entuziasm în anul întâi, entuziasm distrus temeinic într-un semestru sau, cel mult, două. Mă mândresc şi îmi dă deosebite satisfacţii să ofer unora dintre aceşti studenţi oportunitatea de a-şi regăsi acel entuziasm şi dorinţa de bine atunci când se alătură echipei noastre. Le cerem des imposibilul, şi ei reuşesc des. Prin asta, eu nu doar contribui la progresul în lume, ci creez mediul în care români simpli pot ajunge oameni excepţionali, un mediu foarte greu de creat, mai ales în România. Aş dori să pot face asta şi mai mult.

Nu mai văd România nici prin ochii românului, nici prin ochii românului plecat. Văd România aşa cum trăiesc: prin ochii de cetăţean al Planetei. Prin ochii aceştia, România nu arată chiar rău, ci chiar mai bine decât altele.   Silvian Cenţiu

Profesor al universităţilor cu prestigiu

Nume: Silvian Cenţiu

Anul şi locul naşterii: 1966, Braşov

Studiile şi cariera:

A absolvit Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov.

A studiat la Universitatea Politehnică din Bucureşti, Universitatea Tehnică din Viena (TU Wien), Universitatea San Francisco (USF) şi Universitatea Stanford.

A ţinut cursuri ca profesor colaborator la Stanford University (SUA), University of Strathclyde (Marea Britanie), MITSO (Belarus), Universita Mediterranea (Italia), Universidad de Malaga (Spania), Hankuk University (Coreea de Sud), UniTBv (România), UNIS (Brazilia), AHA (Braşov, România), FAVAG (Brazilia), University of San Francisco (SUA) unde a predat cursuri de Marketing, Transformări digitale, Marketing automatizat, Antreprenoriat, Leadership, Comunicare, Business Leadership.

A fost angajatul unor companii de top precum Aetna, Sony, Oracle, Cisco, HP, IBM, Thermo Fisher, Bank of Montreal.

În prezent este proprietarul şi acţionarul principal al mai multor companii internaţionale.

Locuieşte în: Las Vegas, Nevada, SUA.

Vă mai recomandăm şi:

Un profesor român din SUA a fondat o companie ce valorează cât primele zece din ţara noastră EXCLUSIV

Biserica Ortodoxă Română în pandemie, subiect de analiză la Oxford. Expert român: „Sfera religiosului a fost neglijată încă de la început” EXCLUSIV