Alin Samochiş, colecţionar: „Atunci când cumpără obiecte de artă, mulţi oameni cu bani le iau ca pe ridichi, la legătură“

Alin Samochiş, colecţionar: „Atunci când cumpără obiecte de artă, mulţi oameni cu bani le iau ca pe ridichi, la legătură“

Alin Samochiş la expoziţia dedicată Centenarului „100 de tablouri pentru 100 de ani“, care a avut loc la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. FOTOGRAFII: Remus Florescu

Alin Samochiş a convins mai mulţi colecţionari privaţi să se despartă de tablourile lor pentru o expoziţie unică dedicată Centenarului, care prezintă evoluţia picturii în România vreme de un secol, între perioada de glorie a lui Nicolae Grigorescu şi cea în care Adrian Ghenie cucereşte simezele din toată lumea. „Adevărul“ a discutat cu Samochiş despre colecţionarii de astăzi, muzeele goale, educaţia tinerilor şi viitorul artei în România.

Patru colecţionari de artă şi-au dat jos de pe pereţii caselor adevărate comori ale picturii româneşti pentru a le pune la dispoziţia organizatorilor expoziţiei dedicată Centenarului „100 de tablouri pentru 100 de ani“, care prezintă publicului cum au evoluat creaţiile artiştilor români între Nicolae Grigorescu, primul dintre fondatorii picturii române moderne, şi Adrian Ghenie, cel mai bine cotat artist român al momentului, al cărui tablou „Nickelodeon“ a fost vândut cu peste 7 milioane de euro. Astfel au ajuns să poată fi văzute la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, în perioada 12-29 aprilie, tablouri realizate începând cu 1900, în perioada interbelică, considerată drept perioada de aur a artei româneşti, şi până în ziua de astăzi. „Weekend Adevărul“ a vorbit Alin Samochiş (52 de ani), colecţionarul de artă care a făcut posibilă expoziţia dedicată Centenarului.  
 

„Weekend Adevărul“: Cum s-a născut ideea expoziţiei „100 de tablouri pentru 100 de ani“?

 
Alin Samochiş: Ideea a venit anul trecut, când am făcut două expoziţii private tot la Muzeul Etografic, prima – „Ţăranul român în pictura românească“ – a avut foarte mare succes, inclusiv directorul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti ne-a sunat şi ne-a felicitat. Ca o contrabalansare, la 15 august, am vernisat expoziţia „Ţăranul maghiar în pictura românească“, cu ocazia zilelor maghiarimii. Atunci, domnul director Tudor Sălăgean a lansat ideea ca, pentru cei 100 de ani de Românie Mare, să facem tot aşa o acţiune frumoasă cu sprijin total privat. Am zis „100 de ani 100 de tablouri“ şi am reuşit să adunăm cele 100 de tablouri de la patru colecţionari privaţi.
 
Tablourile au fost alese astfel încât să aibă o semnificaţie istorică?
 
Există şi tablouri cu semnificaţie istorică, dar gama este foarte generoasă, începând de la naturi statice, peisaje exterioare sau ţărani, gazdă fiind Muzeul Etnografic al Transilvaniei. S-a mers pe pictori clasici, din jurul anilor 1900, din perioada interbelică şi până în zilele noastre. Avem toată gama atât ca perioadă, cât şi ca procedeu.  
 

„NOI VEDEM SUB 10% DIN COLECŢIILE MUZEELOR“

 
 
Raportat la ce se poate vedea acum într-un muzeu de artă, care este valoarea expoziţiei? 
 
În primul rând, în muzeele noastre, dacă vorbim despre Cluj, o mare parte sunt închise, iar la celelalte, marea hibă, marea amăgire este că, cu mici, foarte mici excepţii, au aceeaşi colecţie, deci noi nu vedem nici măcar 10% din vârful aisbergului, adică din ce există în depozite. Foarte rar scot şi împrospătează colecţiile. Eu aş dori să văd mult mai multe picturi din depozite, pentru că viaţa artistică a Clujului e foarte bogată, sunt foarte mulţi artişti, români plecaţi, străini veniţi, e o nebunie, frumoasă de altfel, dar avem în depozitele adevărate comori pe care sunt convins că nici părinţii mei nu le-au văzut şi nici eu nu apuc să le văd, pentru că nu se scot. Nu ştiu, e un blestem. La Cluj vorbim doar despre Muzeul de artă, care are o colecţie extraordinară. Expoziţiile de genul acesteia sunt foarte greu de făcut deoarece toate tablourile provin din colecţii private. Majoritatea colecţionarilor nu doresc, din motive de timiditate, de siguranţă, să le apară numele, să se ştie ce au prin casă. Aici sunt tablouri de 10.000-15.000 de euro bucata, sunt tablouri valoroase, de pictori valoroşi. Tocmai pentru a le asigura protecţia, nu dăm numele celor patru colecţionari. 
 

„Poiană cu nalbe” de Arthur Verona - este unul dintre tablourile cele mai valoroase ale expoziţiei. FOTO: Remus Florescu
 
 
Daţi-ne câteva exemple de pictori importanţi ale căror lucrări sunt expuse.
 
Avem clasici precum Arthur Verona, Iosif Iser, D.N. Cabadaief, Pericle Capidan, Nicolae Vermont, Ion Musceleanu, Gore Mircescu, Apostol Manciulescu, Traian Bilţiu Dăncuş, iar din partea modernă, avem Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Alexandru Mohi, Mircea Vremir, Vasile Gheorghiţă, Mariana Bojan, Teodor Botiş – sunt nume şi nume. Am mers pe ideea: autorul şi tabloul, ca să nu văduvim pe nimeni, să fim mai diverşi. Avem Chirnoagă, Margareta Svoboda, Teodor Harşa, Theodorescu-Romanaţi, Francisc Gal.
 
Expoziţia este montată de la clasici la contemporani şi prinde tot. Am reuşit să capacitez să dăruiască din preaplinul lor aceste opere care în mod normal nu ies din casă, se bucură de tablouri doar ei şi musafirii lor. Iar acum e o şansă extraordinară să fie văzute opere despre care nici nu se ştia că există. Avem, de exemplu, un tablou de Arthur Verona cu o poveste interesantă. În momentul în care am început să promovăm expoziţia, imediat am fost sunaţi din Bucureşti de o nepoata de-a lui Arthur Verona, care are o asociaţie şi care s-a bucurat că a văzut piesa şi m-a întrebat dacă mai avem alte piese de Verona, deoarece se încercă o catalogare, o evidenţiere a lor. Arthur Verona a pierdut foarte multe piese. Prin 1940 şi ceva, la unul dintre bombardamentele Bucureştiului, o bombă a căzut pe atelierul său şi a distrus tot – picturi, tablouri. Vă daţi seama ce pierdere enormă şi pentru artist, dar şi pentru noi!
 
Ce spun aceste tablouri despre pictura din România raportată la valoarea picturii internaţionale? 
 
După părerea mea de simplu colecţionar – nu sunt profesionist, dar am citit şi m-am interesat – noi am pornit la drum foarte greu. În anii 1800 şi ceva erau pictorii aceia itineranţi nemţi, cehi, care veneau prin castele şi conace să picteze portretele grofilor şi ale boierilor. Foarte greu a apărut pictura românească prin Aman, Henţea, care au împins-o înainte, iar când s-a ajuns la Grigorescu, cea mai mare parte a drumului greu era deja parcursă. Se vede influenţa francofonă în sud, iar în Ardeal, influenţa a venit dinspre Viena, respectiv şcoala germană. Se vede o evoluţie clară şi recuperarea timpului pierdut, iar astăzi, artiştii români au ajuns pe simeze, unde ceilalţi poate au rămas în urmă.  
 

Alin Samochiş este un colecţionar pasionat de artă. FOTO: Remus Florescu

 

Samochiş, un mic colecţionar

 
Alin Samochiş (52 de ani) este de profesie inginer, iar legătura sa cu arta s-a datorat într-o primă fază familiei: fratele bunicii lui a fost pictorul şi profesorul Coriolan Munteanu. „Ceva genă poate că am şi eu... Profesorul Coriolan Munteanu a avut un băiat, Alin Munteanu, extrodinar de talentat, dar a murit la 24 ani de cancer ganglionar, exact cu trei zile înainte de a mă naşte eu. De asta mi-au pus şi numele de Alin, dar am fost un biet epigon“, explică Samochiş. A încercat în liceu să picteze, dar nu a reuşit în acest domeniu. „Undeva, în venele mele, eu aveam de mic dragostea de artă, de pictură“, explică acesta. Copil fiind a început să colecţioneze monede vechi, timbre şi tot felul obiecte, iar după 1989, şi-a deschis în spaţiul apartamentului bunicii, din centrul oraşului, un magazin de artă şi antichităţi. „A fost cea mai mare bucurie a mea şi nu atât pentru bani, ci pentru obiectele de artă care-mi treceau prin mână şi multe dintre ele rămâneau la mine“, explică Samochiş. Acum este un mic colecţionar, din categoria celor cu puţini bani, dar cu multă dragoste pentru frumos. 
 
 

„Muzeele, cu excepţia vernisajelor, sunt aproape goale“

 
Care este cea mai mare problemă cu care se confruntă artiştii români acum?
 
Nenorocirea vine din distrugerea educaţiei culturale. Nu sunt un criptocomunist, eram tânăr şi nevinovat în comunism, dar părerea mea este că atunci, dascălii, şi nu numai dascălii, te împingeau nu numai spre artă, ci spre cultură, spre citit. Copiii făceau excursii cu clasa la muzee. Acum, dirigintele îi duce în club, la Veneţia, la carnaval, la plajă în Grecia, nu se mai merge pe cultură. Dovada prăbuşirii culturii după ’90: muzeele, cu excepţia vernisajelor, sunt aproape goale, cărţile foarte puţin se mai citesc, acum se încearcă un reviriment, în timp ce în anii ’90 ne băteam pe un „Shogun“, pe o apariţie. Acum, văd la târgurile de vechituri cărţi pe care nici cu pile nu le găseam înainte la 2-3 lei bucata. Le iau de mila lor şi le fac cadou altor prieteni să nu le mai văd puse pe nailon pe jos. Propriul meu copil citeşte mai mult pe laptop şi se uită la televizor, nu mai este cartea citită. 
 
De ce nu se investeşte în artă?
 
Din lipsa educaţiei! Foarte mulţi oameni cu bani nu pun preţ pe artă. Şi dacă încep de jos, cinste lor, îşi fac case, îşi fac vile, fac piscină, schimbă piscina, iau maşină, schimbă maşina, îşi iau amantă, schimbă amanta, iau ceasuri, schimbă ceasuri, dar foarte puţini investesc în artă. Şi când investesc în artă, te bucuri într-un fel că îşi cumpără un obiect de artă, dar iau ca pe ridichi la piaţă, la legătură. Se merge pe sistemul: „Ce trece mai bine?“. Dacă aude că, să zic, Piliuţă e la modă, zice: „Domnule, îmi iau şase“. Sunt luate ca o investiţie şi, în plus, va muri prietenul afacerist când vede că el are şase Piliuţă. Sunt 20 şi ceva de ani în care suferim de această lipsă de educaţie care văduveşte scriitorii, artiştii de orice fel, sculptorii, pictorii, cărora le e foarte greu. Piaţa de artă e uşor accesibilă, totuşi nu sunt preţuri mari faţă de Occident, dar nu mai sunt cultura şi dragostea de a cumpăra ceva de dragul unei picturi, de a-ţi transmite ceva acel tablou. Nu de a-l lua pentru că am 5.000 de euro şi ştiu că mâine vine garda economică şi, ca să nu mă prindă, îmi cumpăr un tablou, îl pun pe perete şi spun că e moştenire de la mătuşa Tamara. 
 

Peisaj citadin - Clujul, de Mircea Vremir. FOTO: Remus Florescu

 

MAŞINĂ DE 50.000 DE EURO – TABLOU DE 500 DE EURO

 
Cât de profitabilă este investiţia în artă?
 
Este cea mai bună investiţie. Orice maşină, oricât ar fi de scumpă, după ce iese pe poarta fabricii, este deja maşină veche şi-şi pierde din valoare. Unei picturi nu-i scade preţul niciodată. Există şi pe piaţa artei fluctuaţii de preţ – coboară puţin, urcă, dar trendul este oricum în sus. Nenorocirea este că cei care au educaţie nu prea au bani, iar cei care au bani nu prea au educaţie.  
 
Spuneaţi că muzeele sunt goale. Ce se poate face pentru a aprinde interesul oamenilor pentru artă?
Numai prin cultură, prin educaţie. Există nişte generaţii pierdute, din perspectiva mea, în sensul în care e prea târziu să le spui: „Domnule, ai o maşină de 50.000 de euro, ia-ţi un tablou de 500 de euro!“. E ca şi cum ai arunca seminţe pe beton. Putem să reparăm greşeala cu generaţiile care vin din spate şi care sunt dornice să înveţe. Trebuie să luptăm pe mai multe fronturi şi cu incultura, şi cu IT-ul. Acum există posibilitatea să vizitezi Luvrul virtual din Someşeni (n.r. – cartier al Clujului). Dar ceea ce-ţi transmite un tabloul când îl vezi în realitate nu-ţi pot transmite zece magazine de laptopuri şi tablete. Asta am simţit-o pe pielea mea. Nu trebuie să mergem la Luvru, trebuie să mergem în muzeele din ţară, la un Brukenthal, la Muzeul din Cluj, din Oradea, nu mai vorbesc de Muzeul Naţional din Bucureşti, deci există posibilităţi, dar trebuie stârnite pasiunea şi interesul, iar aceasta poţi s-o faci numai de mic. Desigur, dacă ajung la Paris sau la Milano, mulţi intră şi la muzeu, dar numai până se deschide la magazinul de modă de peste drum. O persoană de 30-40 de ani care a prins partea de libertate, de cluburi, de distracţie nu poţi s-o târăşti să vadă tablouri pentru că va fi un chin. Educaţia asta se face de mic, deşi ca să priveşti şi să te bucuri de un tablou nu îţi trebuie Institutul de Arte Plastice, îţi trebuie plăcerea vizualului, pe care poţi s-o ai sau poţi să n-o ai. Unii se bucură când văd o sticlă de şampanie de 20.000 de euro sau un jeep de 120.000 de euro.Tagma iubitorilor nebuni de frumos e mai mult decât frumoasă, de obicei, e formată din cei care nu prea au mulţi bani, dar care strâng ban pe ban ca să-şi creeze o bucurie şi nu în mod egoist, deoarece acea bucurie le rămâne urmaşilor, care nici financiar nu pierd. 
 

Care este profilul colecţionarului român? 

 
Sunt două tipuri: colecţionarii de ieri şi cei de azi. Mă refer la colecţionarii de dinainte de 1989, pentru că de fapt întreaga noastră istorie se împarte în „înainte“ şi „după“ Revoluţie. Colecţionarul de ieri este omul cu bani de dinainte de ’90, pentru că erau şi atunci oameni cu bani: medici, avocaţi, care aveau şi cultura necesară. Pe lângă aceştia, era şi profesorul de liceu, şi inginerul, şi omul mai modest, dar care avea această dragoste şi unii îşi cumpărau un tablou din două-trei salarii, unii din cinci-şase salarii, dar toţi se bucurau la fel de tablou. Era o piaţă de artă şi atunci. Uniunea Artiştilor Plastici avea câteva saloane pe an de unde inclusiv statul cumpăra cu bani grei de la artişti tablouri. După ’89 s-a dat frâu liber democraţiei, dar artiştii au fost lăsaţi din braţe. A fost foarte greu pentru artişti, pentru toţi, s-a bulversat piaţa. Foarte mulţi dintre cei care au avut bani nu mai aveau, iar dintre cei care uşor-uşor au acumulat capital, puţini s-au îndreptat spre artă, mulţi spre alte investiţii mai rentabile şi mai rapide. După ’89, tot mai puţină educaţie în general a dus la o scădere a numărului de iubitori de artă. ;
FOTO Dreapta: Teodor Botiş, „Florin de câmp”.
 

„Arta ar putea să fie inversul politicii“

 
După cinci decenii de Credeţi că în contextul Centenarului, poate arta să vină cu un mesaj de unitate, în condiţiile în care România este foarte divizată?
 
Voi fi foarte sincer: arta întotdeauna a venit cu un mesaj de unitate şi de frumos, pentru că arta este o bucurie nu numai pentru cel care o creează, ci şi pentru cei care o admiră. Aceşti artişti au fost mari oameni şi mari orgolii. Niciodată între ei nu s-au înţeles. Rar când un artist spune ceva elogios despre un alt artist contemporan cu el. Noi, ca societate, suntem scindaţi şi tagma artiştilor este foarte scindată în România. Deşi suntem o ţară destul de mică din punct de vedere al întinderii, clujenii nu-i cunosc, de exemplu, pe artiştii din Arad, din Satu Mare, Mureş, nu mai vorbesc de artiştii din sud.
 
În condiţiile în care politica scindează cel mai tare societatea românească, aceste tablouri ce mesaj transmit?
 
Mesajul este că indiferent de cât de greu le-a fost şi artiştilor, şi celor interesaţi de artă, toţi au mers spre frumos, spre satisfacţia de a vedea o creaţie şi de a se bucura, atât în intimitate, atunci când vorbim despre colecţiile private, dar şi împreună cu alţii, la un vernisaj sau într-un muzeu. Arta aduce şi bucuria de a fi împreună, parcă te bucuri mai tare când eşti într-un muzeu şi vezi în jurul tău mai multe persoane care iubesc acelaşi lucru şi care privesc un lucru cu aceiaşi ochi şi-l şi înţeleg. Arta ar putea să fie inversul politicii – care scindează societatea – ne ajută să vedem ce avem bun atât în afara noastră, cât şi în noi. De asemenea, arta ne ajută să dăm deoparte grijile zilei de mâine şi să vedem ziua de poimâine sau poate chiar luna viitoare, să vedem că totuşi prin artă putem ajunge undeva. 
 
 
Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările