„Partidele numeau miniştri, miniştri numeau secretari de stat, secretarii de stat numeau directorii regionali, aceştia numeau directorii locali. Tu mergeai cu recomandarea de la partid la directorul superior funcţiei. Ajungând director la nivel local, angajai, la rândul tău, şofer, femeie de serviciu etc, posturile care trebuiau ocupate conform organigramei“, spune Mihai Seplecan, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj într-un interviu.

Şi ştie din propria experienţă, deoarece a fost angajt de două ori director - la Electrica Furnizare şi la Hidroserv, a fost consilier personal pentru 4 primari şi membru al Consiliilor de Administraţie la Aeroport şi la Regia de Drumuri. „Eu am mers acolo ca începător, dar m-au angajat ca director“. Sistemul funcţionează cam la fel în orice instituţie publică.

„Primeai un salariu de 2.000 de euro, maşină sub fund, iar pentru asta trebuia să plăteşti“

„Trebuiau să fie numiţi nişte oameni prin care putea sistemul să acţioneze, drumarii adevăraţi nu ar fi făcut o mizerie, electricianul normal n-ar fi făcut o mizerie. Toţi făceau mizerii pentru salariul care li se dădea. Ţi se dădea un salariu de 2.000 de euro, maşină sub fund, iar pentru asta trebuia să plăteşti. Aşa apare şi corupţia“, mai spune Sepelcan.

Toţi aceşti oameni numiţi politic au o datorie faţă de partid şi când cei aflaţi la putere apasă pe butoane, ei se execută.  Fie că vorbim de un loc la creşă pentru copil, o autorizaţie de construire, o consultaţie la medic sau o Neîncepere a Urmăririi Penale de la un procuror al cărui copil a fost angajat la vreo instituţie publică.

Adevăratul stat paralel

Acest sistem este adevăratul stat paralel şi de el au beneficiat toţi politicienii care au fost a butoane şi nu numai.

Stat paralel e atunci când există o listă de aşteptare de 100 de persoane pentru un transplant şi unul cu pile ajunge în faţă. Alexandru Arşinel ştie.

Stat paralel e atunci când îţi construieşti în centrul Clujului un etaj în plus la „zgârie-nori“ faţă de ce îţi permitea autorizaţia de construire - Alin Tişe, preşedintele Consiliului Judeţean Cluj ştie.

Stat paralel e atunci îl pui director la Sala Polivalentă pe fotograful oficial al Primăriei - Emil Boc ştie.

Stat paralel e atunci când pui premier al României o analfabetă, doar pentru că răspunde la comenzi mai ceva ca un ciobănesc german - Liviu Dragnea ştie.   

Noţiunea de „stat paralel“ în viziunea propagandei pesediste - adică o putere ocultă formată din procurori DNA, agenţi SRI, politicieni şi alţi oameni influenţi - este oarecum reconfortantă faţă de statul paralel de care vorbesc eu.

Acel stat paralel este destul de uşor de delimitat şi, în consecinţă, de urât. Sunt ei contra noastră. Ei sunt de vină pentru toate relele care se întâmplă.

Statul paralel despre care vorbesc eu este peste tot

Statul paralel despre care vorbesc eu este peste tot în jurul nostru. Îl vezi la tot pasul. Poate ai şi tu o mătuşă angajată la o instituţie publică pe pile. Ai avut şi tu o cunoştinţă care te-a ajutat cu o inspecţie tehnică a maşinii, chiar dacă aveai o rablă care stătea să crape. Ai sărit şi tu rândul o dată la spital pentru că „ştiai pe cineva care ştia pe cineva“. Ai văzut şi tu drumarii că asfaltau în dricul iernii, dar ai ales să râzi de ei şi să mergi mai departe, când de fapt şi banii tăi erau aruncaţi pe apa sâmbetei.

Sunt lucruri mărunte, dar sunt toate o expresie a sistemului care funcţionează conform filosofiei „totul se rezolvă dacă cunoşti pe cine trebuie“.

Sistemul acesta este posibil cu complicitatea noastră, a tuturor. De fiecare dată când am închis ochii când un politician a făcut câte o mizerie, de fiecare dată când ne-am uitat în altă parte când se comitea o ilegalitate, de fiecare dată când am beneficiat de sistem - am făcut ca acest monstru să fie şi mai puternic.

„PSD, PNL, PDL, UDMR - aceeaşi mizerie“?

„PSD, PNL, PDL, UDMR - aceeaşi mizerie“ - este un slogan care exprimă starea de fapt, dar are o mare problemă: îi lipsesc nuanţele.

Nu toţi cei care sunt la putere folosesc la fel butoanele sistemului. Poţi să ai un liberal ca Bolojan la butoane, care a făcut o bijuterie din Oradea sau un social-democrat ca Dragnea, care a făcut din Teleorman cel mai sărac judeţ din ţară, construindu-şi un mic imperiu bazat pe lucrări din bani publici.

Poţi să ai un PDL-ist ca Sorin Apostu, care lua mită şi de la pepenarii care îşi vindeau marfa la colţ de stradă în Cluj-Napoca sau o pesedistă precum Aurelia Cristea, care a dat legea care îţi permite azi să mergi într-un local fără să fie nevoie să tai fumul de ţigară cu cuţitul.

Deşi majoritatea celor care au ajuns la butoane în România au abuzat mai mult sau mai puţin de sistem, nu am văzut niciodată atâta nesimţire, nepăsare, tupeu murdar precum se întâmplă astăzi cu PSD.

Ce pot face eu, singur, împotriva sistemului

Acestea fiind zise, nu vreau să dau apă la moară teoriei abracadabrante conform căreia ar trebui să se desfiinţeze partidele politice. Democraţia se face cu partide politice. Noi, ca cetăţeni, trebuie să forţăm aceste partide să se schimbe. Să ne cunoaştem drepturile şi să le apărăm. Să mergem la vot. Să ieşim în stradă când se fac abuzuri. Să facem petiţii, plângeri, să mergem la DNA, la poliţie, la Colegiul Medicilor, la Protecţia Consumatorilor etc.  

Atunci când vezi la ştiri cum mor copilaşi în spitale din cauza condiţiilor mizere sau când vezi în fiecare zi, accidente mortale din cauza drumurilor de rahat, mai rele decât în Botswana, nu te mai gândi „Groaznic, ce bine că nu am fost eu sau familia mea“, ci „Groaznic, mâine aş putea fi eu sau familia mea în situaţia respectivă“. Aşa eşti mai aproape de adevăr.

„Fiecare popor are liderii pe care îi suportă“, mi-a spus o dată un jurnalist american.

Multă teoria chibritului, dar întrebarea esenţială, este „Ce pot să fac eu, singur, împotriva sistemului?“

Întrebaţi-l pe „Dumnezeul“ transplantului de rinichi din România, Mihai Lucan, ce a putut să facă un singur om (Emanuel Ungureanu) împotriva sistemului pe care acesta l-a pus la punct în ani şi ani de zile, şi din care au făcut parte miniştri ai sănătăţii, procurori, primari, judecători, diplomaţi, poliţişti etc şi chiar preşedinţi de stat, pentru că toţi erau oameni şi ar fi putut să ajungă, ei sau rudele lor, vreodată la „cuţitul lui“. 

„România, trezeşte-te!“