Medic, despre ATI, locul durerii: E o aromă fetidă. Imaginea nu captează duhoarea care iese din plămâni purulenţi
0
Calvarul din secţiile ATI, sufocate de valul de pacienţi COVID, majoritatea nevaccinaţi, continuă să impresioneze. Gabriel Diaconu, medic psihiatru, povesteşte lupta pe care o dau medicii şi bolnavii la Terapie Intensivă acum când România se află pe un drum de neîntors.
Medicul a povestit pe pagina sa de socializare despre ultimele clipe ale bolnavilor, despre suferinţă pe care o îndură deopotrivă medici şi pacienţi. Pshiatrul vorbeşte din nou despre anti-vaccinişti, oameni care, nu îşi vor schimba judecata, deşi gestul lor trage după ei oameni nevinovaţi în această cursă infernală a morţii:
Izolare
Vrem să arătăm proporţiile ”dezastrului sanitar”. Vrem ca oamenii să observe ”criza umanitară” prin care trecem.
Judecata autorităţii e că, de frică, eventual teroare, oamenii vor lua decizii bune pentru ei cât priveşte propria sănătate.
Nu le luau înainte, când viaţa lor era relativ mai paşnică. De ce s-ar schimba acum?
Suntem pe un drum de neîntors. Cine şi-a înfăşurat mintea împotriva evidenţei cel mai probabil va rămâne ancorat, ca de un colac de salvare, de propriile impresii. Credinţe. Aprecieri. Judecăţi, fie ele cât de strâmbe. Mintea omului are nevoie de coerenţă, chiar dacă acea coerenţă e complet pe lângă drum. Cel puţin îi dă sens zilelor. Cel puţin îl înarmează cu o formă de agenţie, de control, de stabilitate.
Iar omul e lup pentru om.
Reportajele din spitale, camerele de gardă aglomerate, suferinţa oamenilor care se luptă, ca peştele pe uscat, după o ultimă gură de aer, trădează intenţia. Contează ce nu se simte în ele, poate mai mult decât ce se vede.
Cine n-a fost vreodată într-o astfel de situaţie nu poate pricepe. N-are acces la întreg bagajul emoţional. Şi disociază. Se uită ”ca la un film” la ce se desfăşoară în faţa ochilor lui.
Imginea nu captează mirosul
Imaginea nu surprinde toate sunetele. Imaginea nu captează mirosul care umple atmosfera. Duhoarea, căci este duhoare. Imaginaţi-vă calitatea aerului care iese din plămâni bolnavi, inundaţi, purulenţi, aer care a stat şi a coclit pe căi respiratorii către nicăieri. Iese fierbinte, împuţit, în timp ce măştile C-PAP înfig, îndărătnic şi impersonal, oxigen pur înapoi către sursă.
Aerarea plămânului, anevoioasă şi ineficientă, schimbă constante biologice. Aciditatea sângelui se schimbă. Rinichii nu mai fac faţă. Transpiraţia îşi schimbă şi ea textura. E o aromă fetidă, acră, amestecată cu moleculele fricii, urletul ăla primitiv, instinctual, al vieţii care vrea să trăiască la capătul neputinţei.
Acolo unde oficialii numără paturi ”de ATI” se practică, deja, o medicină a alinării, nicidecum una care să mai tenteze salvarea de vieţi. Omul e decăzut din identitatea lui. Primeşte acele lucruri care să-i facă şansa la viaţă diferită de zero, dar nu cu mult. Şi, odată intubat, primeşte acele lucruri care să-i împuţineze calvarul.
Calvarul zăcutului, şi-al imobilizării la pat. Calvarul acelor, branulelor, cateterelor care-i străpung jugulara sau subclavia. Toate sondele, furtunele, recipientele care-i intră pe gât, pe nas, prin uretră. Toţi electrozii care-i atârnă, lipicioşi, pe piele. Mormanul de fire, stativul cu perfuzii, monitorul cu sunetul inconfundabil de ceas cu alarmă, ale cărui mesaje nu aduc nimic bun. Cifrele de pe afişaj. Tensiunea arterială. Pulsul. Saturaţia în oxigen. Volumul tidal.
E o sinucidere!
Tidal vine de la val. Este efectul unui val. Vine, trece. Trece, vine.
Acolo, în cazanul final al acestui infern, e populaţia purificată de dezinformare. De manipulare. De efectele unei anumite educaţii, sau lipsă a ei.
Acolo, pe patul de boală, şi la capul bolnavului, singura constantă e prezenţa copleşitoare a suferinţei. Unii nu mai pot singuri. Alţii nu pot face mai mult. Unii se atârnă de mica lor făclie de aşteptare. Alţii n-au suflet să le spună ceea ce, medical, e clar: ai să mori. Nu acum, dar pe tot ce ştim, cu toate analizele făcute, sunt minime speranţe că poţi face drumul înapoi.
Către viaţă.
Nu, conştiinţa finalului nu-i va face pe cei mulţi precauţi. N-are decât să adauge, probabil, la reacţia lor de apărare în a mai testa realitatea. E o sinucidere, poţi argumenta.
Dar una în care prea des, prea mulţi, şi imposibil de lămurit pentru mine, oameni au tras pe alţii după ei.
Bătrâni care pică primii
Au tras bătrâni după ei, care pică primii şi sunt cei mai vulnerabili. Au tras bolnavi cronici după ei. Au tras copii după ei. Au tras, şi continuă să-i tragă, conform credinţei că dacă susţii o enormitate, dar e îmbrăţişată de câţiva, te-ajută ca dracul să treci puntea.
Am pierdut şirul tuturor dăţilor când am intrat pe o secţie ATI. Am mers când eram rezident. Merg, de când sunt specialist, la consulturi cerute de colegi.
Capacitatea noastră, a medicilor, de-a susţine maşinăria corpului după ce omul, sufleteşte, nu mai e, e înspăimântătoare uneori.
Astfel am văzut copii, adolescenţi intubaţi, în moarte clinică. Am văzut adulţi operaţi de tot felul de probleme care ştiam că nu se vor mai trezi. Am văzut bătrâni ciuntiţi de soartă, creponaţi ai sorţii, resemnaţi gesturilor, indiferenţi deznodământului apropiat.
N-aş putea vreodată dori, cuiva, să viziteze acel loc al durerii, foarte rar al miracolelor.
Şi noi, noi am permis unor zeci de mii de oameni să treacă prin asta? Prin trufia noastră, prin prostia noastră, prin cinismul unora şi prostia majorităţii?
Cum de-am putut permite aşa ceva...
Nu există vreun film care să poată redea impresia totală pe care ţi-o dă Terapia Intensivă. Ţi se aşează pe piele. Îţi rămâne în nări. Îţi inundă urechea.
Şi apoi te gândeşti cât de mare e vanitatea umană. Şi cât de simplu era de prevenit. Cum o simplă injecţie, o pişcătură ca de ţânţar, puteau anula un atare sfârşit. Să te fi vaccinat, când încă aveai timp, când încă aveai cap, când încă puteai să te ridici şi să umbli. Când încă sperai. Când încă erai.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
