Povestea separatismului moldovenesc de la 1859. Motivele pentru care moldovenii au refuzat să se unească cu muntenii. Principalele lor temeri s-au adeverit

Povestea separatismului moldovenesc de la 1859. Motivele pentru care moldovenii au refuzat să se unească cu muntenii. Principalele lor temeri s-au adeverit

O parte a moldovenilor nu şi-au dorit unirea cu Ţara Românească FOTO Adevărul

Unirea Principatelor Române din 1859 nu a fost un motiv de bucurie chiar pentru toţi românii. În Moldova a existat o partidă destul de consistentă care milita pentru menţinerea statalităţii şi refuza unirea cu Ţara Românească. Motivul principal era teama pierderii importanţei principatului. Temerile s-au adeverit la câţiva ani de la Unire, urmând inclusiv lupte de stradă pentru desfacerea Unirii din 1859.

Ştiri pe aceeaşi temă

În anul 1859 avea loc un eveniment istoric pentru naţiunea română. Moldova şi Ţara Românească, după un triumf al diplomaţiei româneşti, reuşeau să se unească şi să formeze un singur stat, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri europene.

Deşi a fost mult timp prezentat drept un proces curgător, firesc, cu piedici mai mult externe, Unirea Principatelor a stârnit puternice convulsii în societatea românească. A avut chiar şi opozanţi în rândul populaţiei româneşti. Este vorba în special despre intelectuali şi boieri moldoveni grupaţi în jurul unei aşa-numite partide separatise sau stataliste. Aceştia au acţionat în două rânduri, încercând să împiedice iniţial Unirea Principatelor pentru ca mai apoi, la câţiva ani după Unire, să desfacă această construcţie politică. Motivele separatiştilor moldoveni au fost diverse, dar preponderent de natură economică şi în parte justificate de-a lungul anilor.
 
Boieri şi intelectuali împotriva unirii cu Ţara Românească

Sfârşitul războiului Crimeei care a implicat aproape toate naţiunile de pe continentul european, a devenit, odată cu Conferinţele de Pace de la Paris, prilejul perfect pentru intelectualii unionişti români de a pune pe tapet, unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un singur stat, o dorinţă manifestată şi de generaţia de la 1848, continuând o idee apărută inclusiv în memoriile boiereşti de la sfârşitul secolului al XVIII lea. De altfel întreaga diplomaţie românească s-a concentrat pe această idee, reuşind în jurul anului 1859 să o transforme aproape într-o nesperată realitate. Evient, existau Mari Puteri europene care nu vedeau cu ochi buni toată această poveste. Printre aceştia se numărau imperialii austrieci, ruşii şi din Orient, Imperiul Otoman, suzeranul Principatelor la aceea dată. Culmea, contra unirii nu s-au pronunţat doar marile imperii care aveau interese vădite cu Principatele Române, ci chiar forţe politice şi sociale interne. 

Pe scurt, existau români care nu doreau această unire. Aceştia erau exclusiv moldoveni şi s-au constituit într-o adevărată partidă separatistă sau statalistă. Îşi spuneau patrioţi moldoveni şi nu doreau în ruptul capului ca această uniunea să devină realitate. Cei mai cunoscuţi anti-unionişti erau Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi, dar şi o întreagă pleiadă de boieri moldoveni, chiar militari şi intelectuali ieşeni, cu precădere. Evident, partidei anti-unioniste s-au alăturat şi personaje controversate ale epocii, boieri dornici să fie păstrat status-quo-ul moldovenesc de frica pierderi privilegiilor sau tocmai pentru a obţine privilegii care în condiţiile unirii nu ar mai fi fost disponibile. Printre aceştia s-a numărat şi caimacanul Nicolae Vogoride unul dintre cei mai înverşunaţi anit-unionişti, împins mai degrabă de interesa materiale, servind şi ca agent al Marilor Puteri potrivnice unirii. Tocmai datorită acestor persoanje, mişcarea separatistă a fost privită cu dispreţ atât în acele decenii dar chiar şi în perioada interbelică. Separatiştii au fost priviţi drept agenţi străini.  Ştefan Scarlat Dăscălescu, un contemporan al evenimentelor spunea că în mişcarea anti-unionistă se aflau aristocraţia moldovenească, în special boierii bătrâni, orăşenii din Iaşi şi toţi ”ciocoii deprinşi a trăi din funcţii, cari totdeauna sunt partizanii celor de la putere”. 

Totodată, Nicolae Iorga scria în 1909 că anti-unioniştii erau oameni ai agenturilor străine, plătiţi de ruşi sau austrieci. În cazul unora dintre separatişti această afirmaţie este valabilă. Şi asta în condiţiile în care a fost dovedit faptul că Teodor Balş şi Nicolae Conachi Vogoride, separatişti înfocaţi au folosit banii austiecilor, care nu dorea consolidarea poziţiei Principatelor Români, pentru a susţine cauza separaţionistă.  Tot austriecii finanţau ziarul „Nepărtinitorul”, condus de intelectualul N. Istrati. Această publicaţie era de fapt oficiosul separaţioniştilor şi milita puternic contra unirii. Acelaşi ideolog al separatiştilor, N. Istrati, publica broşura, „Despre cvestia dzilei”, foarte populară în Moldova la jumătatea secolului al XIX lea. Era un manifest anti-unionist, prin care se arătau nemulţumirile moldovenilor. Exista însă şi o categorie a separatiştilor din convingere, fără să fie plătiţi de marile puteri potrivnice Unirii şi fără să aibă interese ascunse. Ei credeau cu tărie că Unirea va afecta Moldova. 

”Interesele moldovenilor vor fi puse pe planul doi”

Separatiştii moldoveni invocau marginalizarea Moldovei şi riscul ca aceasta să devină un satelit al Bucureştiului, sărac şi abandonat. Acesta spuneau aceştia este principalul motiv al luptei contra unire. Pe scurt, odată cu Unirea, moldovenii credeau că centrul de greutate al noului stat se va muta la Bucureşti, iar Moldova îşi va pierde importanţa economică şi culturala. Exista şi teama că Iaşiul va decade atât economic cât şi politic. Tocmai din ultimul motiv enunţat, separatismul era susţinut şi de o serie de orăşenii cu afaceri în Iaşi. „Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decât puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse în planul doi.(...)Moldovenii vor fi siliţi să îndure legea muntenilor şi să fie absorbiţi mai curând ca un popor cucerit decât ca unul unit cu Ţara Romanească”, preciza memorialistul Nicolae Şuţu. 

Apariţia separatismului în Moldova a fost privită din mai multe perspective. Pe de o parte era o teamă a intelectualilor şi negustorilor de a nu se pierde importanţa economică şi culturală a Iaşiului şi a Moldovei în general, iar de cealaltă parte era şi dorinţa aristocraţiei moldoveneşti de a nu-şi pierde privilegiile. Mai există o interpretare care sugerează că separatismul moldovenesc a fost creat prin intervenţia austriecilor şi ruşilor, numindu-l pe caimacamul Toderiţă Balş, om supus lor, pentru a arunca în aer Unirea. De altfel Vogoride a recunoscut făţiş că a plătit oameni să voteze contra Unirii. Au existat anti-unionişti şi în Muntenia, culmea unul dintre ei a fost chiar Heliade Rădulescu, dar aceştia nu s-au manifestat făţiş. Dintr-un punct de vedere, niciun nu aveau de ce, Bucureştiul urma să devină capitala, noii construcţii politice, în timp ce Iaşiul îşi pierdea acest statut. 

Cert este că din 1856 până în 1859 s-au dat lupte crâncene, la nivel diplomatic, prin sfere de influenţă şi în mass-media, contra Unirii. Mai mult decât atât caimacamul Nicolae Vogoride a ajuns până la falsificarea alegerilor. Conform rezultatelor falsificate, decizia moldovenilor era clară: nu dorea unirea cu Ţara Românească. Culmea, salvarea Unirii avea să vină de la soţia lui Vogoride. Cocuţa Vogoride, era unionistă înflăcărată şi a reuşit să pună mâna pe corespondenţa purtată de Vogoride cu Austria şi Imperiul Otoman, predând-o în secret Franţei. Această corespondenţă a fost publicată la Paris, iar falsificare alegerilor dată în vileag. A fost cea mai grea lovitură dată separatiştilor, iar prin relansarea partidului unionist şi înlocuirea unor funcţionari la presiunea Marilor Puteri, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în ambele principate.

Lupte de stradă pentru independenţa Moldovei

Mişcarea separatistă a fost potolită după victoria unioniştilor din 1859. Dar a continuat să existe mai ales prin publicaţiile lui N. Istrati. Separatiştii au profitat de faptul că temerile moldovenilor s-au adeverit parţial. Polul puterii s-a mutat către sud. Alexandru Ioan Cuza a ales modelul centralizator al lui Napoleon al III lea şi a organizat statul după aceste principii. Toate instituţiile importante au fost organizate la Bucureşti. Nici măcar Curtea de Casaţie, nu a fost organizată la Iaşi, aşa cum cereau moldovenii. Iaşiul şi-a pierdut statutul dar şi importanţa economică, iar Moldova a început să decadă. Abdicarea lui Cuza a aprins flacăra speranţei pentru separatiştii moldovenii. Ştiau că Principatele vor fi unite doar pe durata domniei lui Cuza. Aceştia sperau că Moldova va redeveni independentă. A fost însă adus pe tron Carol I, iar unirea urma să devină un fapt ireversibil. În 1866, la Iaşi au avut loc violenţe fără precedent. Mişcarea separatistă a reizbucnit făţiş.  

În ziua de 15 aprilie 1866, peste 500 de oameni în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu au atacat Palatul Administrativ, strigând ”Jos Unirea”, ”Jos Prinţul străin”. Separatiştii îl doreau domn al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu, zis „Nunuţă”. Mitropolitul Calinic i-a binecuvântat pe „revoluţionarii” care au ridicat baricade. Printre cei implicaţi, alături de mitropolitul Calinic se aflau şi fraţii Constantin şi Alexandru Moruzi, membrii familiei Roznovanu dar şi boierul Boldur Teodor Lăţescu. Au fost mobilizată armata, iar Lascăr Catargiu a dat ordin ca să fie folosită violenţa. Soldaţii au atacat şi au tras asupra separaţioniştilor. Au atacat inclusiv la baionetă. Se spune că au murit peste 100 de oameni. Cifrele au fost însă secretizate, iar evenimentul marginalizat şi trecut sub tăcere. Printre separatişti s-a aflat şi scriitorul Ion Creangă. Acesta era cunoscut de altfel pentru patriotismul său moldovenesc şi chiar idei anti-semite. „O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu în „Viaţa lui Ion Creangă”. 

Totodată, „toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, scria Grigore Ion Alexandrescu. Chiar şi după această usturătoare înfrângere şi pedepsirea cruntă a separatiştilor, mişcare a continuat să existe.  Teodor Boldur-Lăţescu a continuat această luptă alături de alţi câţiva apropiaţi, în special intelectuali şi boieri. În 1866 edita periodicul ”Moldova”, o publicaţie făţiş separatistă care a apărut până în 1869 şi care denunţa marginalizarea Moldovei. Mai apoi din 1867 a publicat şi foaia satirică şi umoristică ”Boldul”, cu acelaşi conţinut separatist. Boldur-Lăţescu a fost foarte activ până în anii 70 ai secolului al XIX lea, mişcarea separatistă stingându-se în primii ani ai secolului XX.  
 
Vă mai recomandăm:
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările