Cum a fost umilită Armata Română în Primul Război Mondial de nemţi şi austrieci. Dezastrul cauzat de corupţie, nepotism şi laşitate

Cum a fost umilită Armata Română în Primul Război Mondial de nemţi şi austrieci. Dezastrul cauzat de corupţie, nepotism şi laşitate

Soldaţi în primul razboi mondial FOTO Adevărul

Românii au început cu stângul Primul Război Mondial. Armatele româneşti au suferit câteva înfrângeri umilitoare, iar capitala a fost cucerită de trupele adversarilor. Doar eroismul soldaţilor a reuşit să salveze ţara de la o cucerire totală.

Ştiri pe aceeaşi temă

În istoriografia românească, dar mai ales în mentalul colectiv, participarea României în Primul Război Mondial a fost un episod încărcat de eroism. Gloria victoriilor şi acţiunile impetoase ale soldaţilor români au lăsat în planul secund nenumăratele victime şi efortul considerabil de război. Pentru români, prima conflagraţie mondială este evocată cu mândrie patriotică. 
 
Mai ales şi datorită faptului că în 1918, la finele războiului, dezideratul românilor de la începutul secolului XX, Marea Unire, era atins. Până la marile victorii şi unirea în acelaşi stat, a tuturor provinciilor româneşti, România a trebuit să parcurgă ordaliile umilinţei în Primul Război Mondial. Practic a fost la un pas de a dispărea de pe harta Europei. 
 
Intrarea României în război a fost urmată aproape imediat de un dezastru militar de proporţii, în doar câteva luni, capitala ţării fiind cucerită, iar teritoriul statului redus doar la regiunea Moldovei. Numai o minune şi eroismul soldaţilor obişnuiţi a făcut ca România să supravieţuiască până la finalul războiului. De altfel, această cronică neagră a înfrângerilor umilitoare în faţa armatelor germane, austriece şi bulgare este o pagină tristă din istoria românilor, puţin evocată.
 
O iluzie a victoriei facile
 
După o perioadă de neutralitate de doi ani, în anul 1916, în urma unui consiliu de coroană din 27 august ţinut la Palatul Cotroceni, s-a hotărât intrarea României în război de partea Antantei, o alianţă militară din care făceau parte state puternice precum Anglia, Franţa sau Rusia şi care se opunea Triplei Alianţe din care făceau parte în special Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman. Statele aliate României se obligau să ajute armata română cu muniţie şi materiale de război, trimise prin Rusia. Totodată aliaţii se angajau să deschidă un front şi să pornească o ofensivă la Salonic pentru a reţine trupele germano-bulgare din sud. Aliaţii trebuiau să treacă la ofensivă şi pe frontul austriac, pentru a evita o eventuală încercuire şi o invazie masivă a României. Soldaţi ruşi din trei divizii urmau să sprijine efortul militar al României. 
 
În aceste condiţii premisele erau favorabile şi românii au intrat încrezători în război. Prima ţintă a armatei române era Transilvania, aflată în stăpânirea Austro-Ungariei. Armata 1 şi 2, adică 65 % dintre efectivele româneşti, au fost comasate la graniţa transilvană. A urmat o invazie la pas a Transilvaniei. Campaniile primului război mondial se prefigurau a fi un succes total pentru români. ”Începutul campaniei a fost foarte promiţător. Unităţile române au intrat în Transilvania într-o atmosferă de entuziasm, atât în rândul trupei, cât şi al românilor ardeleni. Ocuparea Braşovului (16/29august) a fost punctul culminant al ofensivei din Transilvania, unde nu au lipsit însă şovăielile precauţiei exagerate, ca acelea care au făcut ca Sibiul, evacuat de adversar, să rămână neocupat de trupele române”, scrie Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. Acest succes fragil a fost urmat însă de o adevărată catastrofă. Mai precis, o serie de umilinţe militare care erau să piardă complet România.
 
Turtucaia, începutul umilinţei româneşti
 
Masarea majorităţii efectivelor în Transilvania a fost o primă greşeală. Doar 25% dintre efectivele armatei române apărau frontul sudic, ameninţat de germani şi bulgari. Bineînţeles, aliaţii nu s-au ţinut de cuvânt şi au lăsat România singură, prinsă între Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Inevitabil a venit dezastrul. Prima umilinţă a armatei române a fost înregistrată în Dobrogea, la Turtucaia. În această zonă trupele bulgare şi cele germane comandate de August von Mackensen pregăteau ofensiva. Oraşul Turtucaia, situat în faţa Olteniţei, era punctul perfect de pătrundere a bulgarilor şi nemţilor pe teritoriul României. Localitatea era apărată cu trei valuri de amenajări militare. Efectivele militare ale armatei române erau compuse din 19 batalioane, la care s-au adăugat ulterior întăriri, ajungându-se la 31 de batalioane. În total 39.000 de soldaţi, majoritatea recruţi care trebuiau să facă faţă unui asalt total întreprins de soldaţi germani şi bulgari bine echipaţi, experimentaţi şi numeroşi. La 1 septembrie nemţii şi bulgarii au declanşat atacul. 
 
Deşi abia recrutaţi, soldaţii români au dat dovadă de eroism şi au stăvilit într-o primă fază atacurile inamice. A urmat un adevărat festival al erorilor în cadrul corpului ofiţeresc al armatei române. Practic situaţii tragico-comice care au dezechilibrat frontul şi au adus armatei române una dintre cele mai dureroase umilinţe din istorie. Colonelul Nicolicescu, cel care comanda o parte a trupelor române de la Turtucaia, s-a speriat de un zvon. A primit o informaţie greşită, pe care a crezut-o fără ca măcar să verifice. I s-a spus că bulgarii au reuşit să străpungă apărarea românească. S-a speriat şi a fugit obligându-şi soldaţii să se retragă în faţa unui inamic inexistent. Situaţiile penibile au continuat. Ofiţerii români au fortificat o zonă care nu era atacată. 
 
În schimb au lăsat un întreg regiment, Regimentul 79 Slobozia, să fie încercuit şi sufocat de inamic. Cu tot eroismul soldaţilor, a început măcelul în rândul românilor. Incompetenţa comandanţilor a făcut inutil efortul cătanelor române care se apărau cu mult curaj. Practic ofiţerii dădeau ordine total aiurea, spun istoricii. Mai mult decât atât, comandantul oraşului Constantin Teodorescu a fugit singur din oraş, lăsându-şi soldaţii în voia sorţii. Oştenii aruncaţi aiurea în luptă, abandonaţi şi încercuiţi au capitulat în faţa trupelor germano-bulgare. A fost un dezastru total. „Incompetenţa şi laşitatea comandanţilor (generalii Aslan şi Teodorescu) au făcut ca trupele române din „capul de pod fără pod", abandonate de comandantul lor, să fie încercuite şi anihilate (160 ofiţeri şi 6 000 soldaţi morţi şi răniţi, faţă de 480 ofiţeri şi 28 000 soldaţi prizonieri şi 5 500 militari scăpaţi din încercuire)”, preciza istoricul Florin Constantiniu, în lucrarea deja amintită. 
 
Ziarele vremii au descris această înfrângere umilitoare a armatei române, cauzată de incompetenţa comandanţilor, iar societatea românească a fost zguduită de această înfrângere. ”Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluţia politică a ţării noastre. [...] Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora ţara le încredinţase soarta ei, aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naştere la noi o mentalitate nouă şi se poate zice că, o dată cu dezastrul de la Turtucaia, s-a trezit şi opinia noastră publică la conştiinţa datoriilor ei”, scria Argetoianu despre această înfrângere. Urmările acestei înfrângeri au fost dezastruoase. Bulgarii au ocupat Dobrogea, ofensiva din Transilvania a fost oprită, iar România - prinsă ca într-un cleşte. Urma un an al umilinţelor pentru români.
 
Orgoliile şi continuarea dezastrului
 
Dezastrul de la Turtucaia nu a fost urmat de o serie de măsuri menite să redeseze situaţia. Din contră a urmat o nou serie de erori, iar orgoliile comandanţilor prefigurau un dezastru şi mai mare. După Turtucaia, de urgenţă a fost ţinut un consiliu de război la Periş la 15 septembrie 1916. La acest consiliu au participat regele Ferdinand şi ofiţerii Marelui Stat Major, printre care şi  generalii Prezan şi Alexandru Averescu. Primul care a venit cu o soluţie a fost Alexandru Averescu, cel care susţinut că ofensiva românească din Transilvania trebuie oprită, iar grosul trupelor româneşti să treacă Dunărea împotriva bulgarilor şi nemţilor în sud. Generalul Prezan a venit însă cu cea mai echitabilă şi echilibrată soluţie. Acesta susţinea că întreruperea ofensive în Transilvania ar fi o mare greşeală tactică. Prezan dorea să continue înaintarea în Transilvania cu o parte a trupelor, iar restul să fie trimise în sud pentru a opri ofensiva germano-bulgară. 
 
Orgoliile lui Averescu s-au impus, fiind şi un personaj influent în Statul Major, dar şi compania regelui Ferdinand. A urmat ”Operaţiunea Flămânda”. Ofensiva în vest a fost oprită, iar grosul trupelor a fost îndreptat către sud. Soldaţii au trecut Dunărea în Bulgaria şi au atacat pe 29 septembrie 1916 în apropierea localităţii Flămânda. Deşi superioare numeric, trupele româneşti au eşuat şi de această dată.

”Începută la 18 septembrie /l octombrie, trecerea trupelor române pe malul drept a provocat derută în comandamentul bulgaro-german al feldmareşalului von Mackensen. Ca şi cum soarta s-ar fi înverşunat împotriva noastră, după acest început promiţător, ploaia torenţială, însoţită de o furtună, a rupt podul de vase şi — ceea ce a fost mult mai grav —, făcând să crească apele Dunării, a permis venirea monitoarelor austro-ungare, care au început să bombardeze podul”, adăuga Florin Constantiniu. Averescu, în loc să menţină ofensiva în orice condiţii, se retrage. Consecinţele au fost bineînţeles grave. Cu ofensiva oprită în vest şi fără succesul scontat în sud, România urma să facă faţă unei invazii de proporţii. Până şi feldmareşalul von Mackensen i-a spus lui Averescu că, dacă insista la Flămânda, soarta armatei române ar fi fost alta.  „Ştii d-ta că, dacă continuai, eram pierdut?", i-a spus în 1918 Mackensen lui Averescu.
 
Anotimpul dezastrului
 
În toamna anului 1916, profitând de întreruperea înaintării armatei române şi de relocarea grosului trupelor în sud, fără succes generalul E. von Falkenhayn a început ofensiva din vest. Armata română era prinsă în cleşte. Au urmat înfrângeri succesive, iar soldaţii români se apărau mai mult din fugă în faţa armatelor care atacau din toate părţile. După o firavă rezistenţă în trecătorile Carpaţilor, unde oşteanul simplu, pălmaşul trimis să-şi apere ţara, şi-a arătat pe deplin valoarea şi eroismul, forţele Puterilor Centrale au invadat Oltenia şi Munteaniua. Târgul Jiul a fost cucerit în noiembrie, iar trupele germano-bulgare au trecut Dunărea la Zimnicea. Era o situaţie critică, cu înfrângeri succesive. Practic Oltenia şi Muntenia a fost ocupată. Trupele inamice ameninţau Bucureştiul, capitala României şi existenţa statului român. Armata română a pregătit o ultimă acţiune de apărare a capitalei la Neajlov şi Argeş. Bătălia dată aici a fost considerată a fi „Marna română“. 
 
Bătălia a început bine, dar trupele româneşti au fost în final înfrânte. Până şi planul de operaţiuni al armatei române a fost capturat de inamic la Găeşti. Era un dezastru total. Ministerele de Război şi Externe erau deja mutate la Iaşi, iar Vintilă Brătianu, ministrul de Război cu câteva săptămâni înainte de capitularea Bucureştiului. La 6 decembrie 1916, trupele germane au ocupat capitala României. Bucureştiul a capitulat fără foc. Primarul Emil Petrescu a fost însărcinat cu toate formalităţile legate de capitulare. Capitularea Bucureştiului a avut loc oficial la Prefectura Poliţiei, în prezenţa primarului şi a reprezentanţilor Guvernului. Academicianul Virgil Drăghiceanu descria în cartea sa de memorii, „707 zile subt cultura pumnului german“, ocuparea Bucureştiului. 
 
„Înaintăm pe Calea Victoriei. Îi văd venind încununaţi de crisanteme. Evident sunt într-un acces de nebunie morală; se simt în acest moment soldaţii Dumnezeului lor. Ofiţerii întreabă de Capşa, Iordache. Cu o supremă satisfacţie se instalează la mese. Plătesc orice preţuri; toţi sunt plini de bani. Astfel căzu... una din cele mai mari cetăţi ale lumii, după Paris, cu 18 forturi şi 18 fortificaţii intermediare“, nota academicianul român. România era în faţa unui dezastru uluitor. Capitala a fost mutată la Iaşi, iar din teritoriul ţării mai rămăsese doar Moldova. Au murit deja câteva sute de mii de soldaţi, iar în ţară domnea un adevărat haos într-o retragere generală şi precipitată.

„Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe Iângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldaţii, grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern", scria I.G. Duca. Moldova a rămas neocupată doar datorită strategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a, care a reuşit să împiedice trupele germane să intre în Moldova prin Carpaţii Răsăriteni. În acel moment România era aproape îngenuncheată.
 
O armată prost pregătită şi o clasă politică care a eşuat
 
Istoricii spun că dezastrul armatei române în anul 1916 s-a datorat în primul proastei înzestrări a armatei române, a unei clase politice dezinteresate, a corupţiei, dar şi din cauza nerespectării obligaţiilor de război ale aliaţilor. Specialiştii spun că guvernul liberal al lui Brătianu a băgat România în război total nepregătită. Mai mult decât atât, forţa militară a inamicului a fost total subestimată. Practic a fost o intrare iresponsabilă într-un război prea mare.

”Guvernul liberal a angajat România în război cu armata nepregătită, a subevaluat capacitatea de ripostă a adversarului şi şi-a întemeiat planurile de luptă pe promisiunile Aliaţilor. Corupţia şi dezordinea din anii neutralităţii şi-au spus cuvântul la începerea operaţiilor militare, haosul căpătând, în anumite segmente ale articulaţiilor militare şi civile, proporţii uriaşe”, scria în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român„, istoricul Florin Constantiniu. La rândul său, C. Argetoianu descrie perfect problemele armatei române, dezorganizarea care domnea şi prefigura dezastrul. 
 
”Un talmeş-balmeş de ambulanţe vechi şi noi, de furgoane, de căruţe rechiziţionate, de automobile hodorogite, de cuptoare şi de bucătării de campanie amestecate unele cu altele, în voia Domnului. O forfoteală de ofiţeri, de gradaţi şi de civili, zbierând şi înjurându-se între ei, ierarhic, blestemând cu toţii «organizarea» (ar fi fost mai exact «dezorganizarea»), încurcau şi mai rău, parcă dinadins, ceea ce fusese deja atât de bine încurcat în zilele precedente", scria acesta descriind coloana sanitară a armatei române organizată în Parcul Carol. Până şi generalul Berhlot remarca acest lucru când a venit să-i instruiască pe soldaţii români. ”Admirabil de dezorganizaţi", spunea acesta despre români. Totodată situaţia a fost complicată şi mai mult de numiri bazate pe interese şi nepotisme. În fruntea corpurilor de armată au ajuns şi personaje incapabile, numite pe baza simpatiilor. „În pregătirea armatei române pentru război, Brătianu a săvârşit mari erori. Întocmai cum la Ministerul de Externe îl pusese pe slabul Emanoil Porumbaru pentru a conduce el întreaga activitate diplomatică, tot astfel, la Marele Stat Major, în locul unui general capabil, l-a numit pe generalul Dumitru Iliescu, total obedient faţă de primul-ministru, tipul generalului fanfaron şi iresponsabil, anunţând că tot este pregătit şi că victoria e sigură. Brătianu însuşi evalua eronat viitoarea campanie: el îi spunea generalului Averescu, în 1915, că eliberarea Transilvaniei se va face în 15 zile!”, preciza Florin Constantiniu.

În funcţiile de conducere ale armatei şi-au făcut loc şi incompetenţii şi laşii, cel mai bun exemplu fiind comandantul oraşului Turtucaia, care şi-a abandonat soldaţii în faţa inamicului. Înfrângerile umilitoare au scos la iveală şi problemele grave ale societăţii româneşti măcinate de nepotism, dorinţa de căpătuială şi neputinţă. „Piramida noastră socială e morbidă — vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei... într-o asemenea situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau de libertate constituţională, nu se aşteaptă nimeni la o schimbare de politică internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile, şi în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui”, scria şi Octavian Goga după căderea Bucureştiului. Abia în 1917, România a fost salvată de eroismul soldaţilor simpli, care au şarjat de multe ori la baionetă în faţa inamicului reuşind să împiedice ocuparea Moldovei.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările