Cine a fost cu adevărat Horea. Moţul botezat după un ritual păgân avea legături cu masoneria şi a fost acuzat de cruzime fără margini

Cine a fost cu adevărat Horea. Moţul botezat după un ritual păgân avea legături cu masoneria şi a fost acuzat de cruzime fără margini

Horea

În jurul lui Nicola Ursu, cunoscut drept Horea, au fost ţesute numeroase legende. Personalitatea lui a incitat numeroşi autori. Cu toate acestea, se cunosc foarte puţine lucruri despre personalitatea şi viaţa sa până la răscoala de la 1784.

Ştiri pe aceeaşi temă

În anul 1784 în Transilvania imperială izbucnea o răscoală violentă a ţăranilor iobagi. Se consideră că a avut şi un caracter naţional, având în vedere că a fost pusă în discuţie şi situaţia românilor din Transilvania. Această răscoală ţărănească a răvăşit întreaga Transilvanie, castele şi conace, în special ale nobililor maghiari, fiind pur şi simplu făcute una cu pământul. Ţăranii, aşa cum arată mărturiile vremii, au comis numeroase atrocităţi, ucigând cu sânge rece pe cei care de altfel erau exponenţii unui sistem crunt de exploatare feudală. 
 
Această uriaşă răscoală ţărănească a fost stârnită de un oarecare Horea, secondat de alte personaje foarte cunoscute în istoria românilor, Cloşca şi Crişan. Acest Horea nu era comandat militar şi nici un om cu stare sau cu o origine aleasă. A reuşit însă să aprindă scânteia unei revolte ţărăneşti care a zguduit din temelii sistemul feudal. Horea a devenit o adevărată legendă, în jurul căreia s-au ţesut numeroase poveşti. De altfel, Horea a apărut şi a dispărut de pe scena istoriei odată cu începutul şi sfârşitul răscoalei de la 1784. Dincolo de legendă, Horea a fost construit, din frânturi adunate de specialişti, într-un personaj real, demitizat şi care de fapt era un om cât se poate de normal
 
Nicola Ursu, ţăranul sărac din Albac botezat după o tradiţie păgână
 
Horea, celebrul lider al răscoalei ţărăneşti, se numea de fapt Vasile Nicola Ursu şi era copilul unor ţărani săraci din Abac, satul Arada, situat pe Dealul Fericetului, Ţara Moţilor. Astăzi comuna poartă numele de Horea şi se află în judeţul Alba. S-a născut probabil în anul 1730. Mai precis într-un urbariu din 1745 al comunei Râul Mare apare menţionată văduva lui Toader Nicula, cu cei doi fii ai săi. Mai precis este vorba de Vasile, identificat cu Horea, pe atunci în vârstă de 12 ani, şi un frate mai mic, Gavrilă, de numai 6 ani. Cu alte cuvinte Horea a rămas de la o vârstă fragedă orfan de tată. De altfel se spune că femeia avea o stare materială foarte modestă, crescându-şi copiii în mare sărăcie. 
 
Nicola Ursu a fost botezat după o veche tradiţie a moţilor, mai precis după un obicei păgân. Aceştia alegeau nume totemice copiilor, mai ales după animale puternice sau copaci viguroşi, pentru ca pruncii să adopte din calităţile fiarei a cărui nume purtau. Aşa şi părinţii lui Horea i-au pus numele de Ursu, după puternicul animal alpin. Se spune că pruncul din Ţara Moţilor dovedea o forţă fizică deosebită. Acest obicei de a atribui nume totemice copiilor a fost interzis mai apoi de Biserică, tocmai fiindcă avea aceste rădăcini păgâne. În orice caz, încă din tinereţe, Nicola Ursu şi-a căpătat porecla de Horea, fiindcă cânta foarte bine la fluier, adică ”horea”. În pădurile natale, Horea a deprins încă din copilărie meşteşugul cioplirii şi modelării lemnului.
 
Răsculatul constructor de biserici dar sărac lipit pământului
 
Despre copilăria lui Horia nu se ştie nimic. Nici nu ar fi avut cum, fiindcă până la 54 de ani, atunci când a pornit răscoala, a fost un anonim, un ţăran din Ţara Moţilor. Singurul lucru care se cunoaşte despre viaţa lui Horea până la izbucnirea răscoalei este de-a dreptul inedit. Având o pricepere aparte în lucrul cu lemnul, Nicola Ursu a devenit un adevărat constructor de biserici. Se spune chiar că îşi făcuse o echipă de cioplitori în lemn, care ridicau biserici ortodoxe în Ţara Moţilor. Singura biserică din lemn cunoscută ca fiind ridicată de Horea se află în satul Cizer, de pe Dealul Coaste, astăzi în judeţul Sălaj. Este o bisericuţă din lemn, monument istorică, considerată „exemplar rar al arhitecturii romanesti in lemn din Transilvania secolului al XVIII-lea”. 
 
Dovada că a fost ridicată de Horea, doar prin îmbinări pricepute, fără cuie bătute, se află pe bârna naosului. Acolo cu litere chirilice scrie ”lucrat Ursu H.”. Biserica se află astăzi în Parcul Etnografic „Romulus Vuia“ din Cluj-Napoca, mutată aici din satul Cizer în anul 1968. Se mai ştie totodată că Nicola Ursu, constructorul de biserici, era căsătorit şi avea şi doi băieţi. Pe soţie o chema Ilina, iar pe feciori Ion şi Luca. Ion avea 20 de ani în momentul izbucnirii răscoalei şi l-a însoţit pe tatăl său în lupte. I se spunea ”Horea cel tânăr”. Deşi cunoştea bine un meşteşug şi era considerat de contemporani drept „deştept, vorbăreţ, simpatic ca înfăţişare, constant şi foarte hotărât”, Horea era sărac lipit pământului. „Sărac lipit, căci n-avea decât o căsuţă de bârne late de brad, era înzestrat în schimb cu multe cunoştinţe practice, câştigate în viaţa sa agitată şi în călătoriile sale pe la Viena. Se bucura de o imensă popularitate, mai ales printre iobagii comunelor de pe văile Arieşului Mare şi Arieşului Mic”, preciza Ion Abrudeanu, în „Moţii, Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit”.
 
Cunoscător de carte, cu nas ascuţit şi mustaţă brun-roşcată
 
În momentul izbucnirii răscoalei Horea era un bărbat în vârstă cu multă experienţă. Despre el se spune că era ştiutor de carte. De altfel, el era un soi de avocat al ţăranilor din împrejurimi, scriindu-le jalbele şi reprezentându-i la curţile de judecată. Aşa a ajuns Horea foarte cunoscut în rândul moţilor şi deosebit de respectat. Mai mult decât atât, ţăranul Horea ajunge să reprezinte naţiunea română la împărătul austriac în urma a patru audienţe. Totodată a rămas cunoscut şi aspectul fizic al lui Nicola Ursu, graţie în special lucrărilor de artă. ”Descrierile oficiale ni-l prezintă pe Horea de statură mijlocie, ţinută dreaptă, faţă lunguiaţă, frunte înaltă, nas ascuţit, păr şi mustaţă brun-roşcată, iar îmbrăcămintea - ţărănească, specifică locului. 
 
Descrierile oficiale corespund foarte bine cu portretele executate în timpul răscoalei mai ales în desenele lui Koréh şi portretele în ulei păstrate la Muzeul Naţional de Istorie, din care desprindem, în primul rând figura luminoasă, cu ochi albaştri expresivi, frunte înaltă cu semichelie, deosebindu-l total de Cloşca şi Crişan. Autorităţile care au avut vreo legătură cu el îl caracterizează ca sprinten la minte. Probabil ştia să scrie şi să citească, deşi la interogatoriu neagă acest lucru”, scria doctor Gheorghe Anghel în articolul ”Horea-270 de ani de la naştere” din ”Dacoromania”. 
 
Horea, masonul
 
Uşurinţa cu care Horea a ajuns la Curtea Imperială, numărul mare de întrevederi cu împăratul, dar şi sprijinul promis de Curtea Imperială lui Nicola Ursu, cel puţin cum se lăuda acesta în faţa răsculaţilor, au dus la apariţia unor zvonuri de multe ori fanteziste. De exemplu s-a presupus că Horia ar fi avut legături cu lojile masonice, intrând în contact cu acestea în urma peregrinărilor în Austria. Totodată despre Horea se spune că şi-a satisfăcut şi stagiul militar, în tinereţe, tot în Austria. Prima dată călătoreşte la Viena în 1779 cu Dumitru Todea, Cloşca şi Gavrilă, fratele său. Apoi în 1780, doar cu Cloşca atunci când în mod suprinzător obţine de la împărat un ordin pentru cercetarea plângerii moţilor privind abuzurile ungurilor asupra iobagilor şi a românilor în special. A treia călătorie are loc în 1782 şi în cele din urmă, ultima în primăvara lui 1783. Se întoarce abia după un an, timp petrecut în Viena, cu ordinul cancelariei imperiale prin care se cerea protecţia satelor moţilor de abuzurile funcţionarilor fiscali. În tot aceste timp petrecut în Austria, ar fi avut loc contactele cu lojele masonice. Totodată uşurinţa obţinerii unor favoruri imperiale a fost interpretată drept o legătură bizară cu oculta europeană a vremii. 
 
Preotul român stabilit la Viena Nicoale Dura scria o lucrare prin care explica apartenenţa lui Horea la o asociaţie secretă vieneză, numită ”Frăţia de cruce”. Preotul român spune că aceste informaţii se pot regăsi şi în documentele cancelariei austriece. Această organizaţie secretă era susţinută de însuşi Iosif al II lea împăratul austriac. Astfel explică unii specialişti uşurinţa obţinerii audienţelor de către Horia şi sprijinul acordat. Se presupune că cel care i-a făcut intrarea lui Horea în loja masonică ar fi fost geologul austriac Ignatius Born, ce-şi avea moşiile în Alba. De altfel, Horea a lucrat pe moşiile lui Born, iar acesta, francmason convins, l-ar fi iniţiat în aceste taine. Se spune că Horea a stat în casa lui Born ori de câte ori a ajuns în Viena. Totodată acest magnat austriac care deţinea şi mine de aur în Transilvania era un apropiat al împăratului, facilitându-i lui Horea accesul. În Viena, aşa cum arată şi preotul Nicolae Dura, Horea ar fi avut contacte inclusiv cu agenţi ruşi sau moldoveni, care au adus masoneria în Moldova. 
 
Se presupune că Horea a servit unui scop masonic al lui Iosif al II lea. Acesta din urmă dorea impunerea unor reforme iluministe şi se împiedica de conservatorismul nobilimii maghiare, ce avea principii feudale, învechite. Totodată Iosif al II lea pregătea un război contra turcilor şi avea nevoie de soldaţi transilvăneni. Românii însă nu era lăsaţi să se înroleze de magnaţi, fiindcă pierdeau mâna de lucru de pe domenii. Totodată Iosif al II lea dorea desfinţarea iobăgiei. Horea urma să-i servească acestui scop în Transilvania. De altfel Nicola Ursu, zis Horea, a enunţat fidelitatea sa faţă de împărat, s-a lăudat cu sprijinul său şi mai mult decât atât a enunţat principii iluministe în mesajul ideologic al răscoalei conduse de el. ”El s-a adresat mulţimii, a arătat chipul împăratului, crucea şi hrisovul şi a spus că din aceasta se poate vedea că este trimis de împărat pentru a-i izbăvi pe oameni de tiranie şi pentru a-i face ţărani liberi prin supunerea stapânilor”, se arăta într-o publicaţie din Hamburg, contemporană cu răscoala. Totodată, un alt mare mason al timpului, Pierre Brissot de Warville, îi reproşase împăratului austriac că nu l-a ajutat pe fratele de masonerie Horea şi că l-a abandonat, lăsând să fie ucis. Inclusiv ziarele ungureşti ale vremii titrau că Horea ar avea peceţi masonice. 
 
Cruzimea lui Nicola Ursu
 
Dincolo de toate aceste aspecte, în timpul răscoalei, Horea, dar şi principalii săi aghiotanţi, au fost acuzaţi de cruzime nemăsurată. Mai precis aceştia sunt consideraţi vinovaţi fiindcă nu au oprit mulţimea de ţărani să comită atrocităţi fără seamăn, ci din contră se spune că i-au încurajat. ”(Horea spunea că) împăratul l-a autorizat pe el ca să răscoale pe românii din Ardeal şi cu ajutorul lor să extermine pe toţi magnaţii, pe toţi nobilii şi pe ceilalţi unguri, să le prădeze şi prefacă în cenuşă toate curţile şi averile, aşa ca să nu mai rămână piatră pe piatră, căci aceasta este voinţa şi porunca împăratului”, scria Ion Rusu Abrudeanu. Mărturiile privind atrocităţile permise de Horea sunt tulburătoare. ”Pe văduva lui Mihail Kristyori după ce au bătut-o şi au zdrobit-o crunt, au aruncat-o într-o băltoacă, unde a zăcut până a treia zi pe jumătate moartă şi apoi din bătaia cumplită, de foame, de sete a treia zi a murit. Acolo au îngropat-o, unde se arunca gunoiul, la colţul grajdului său, ţiganii. 
 
Pe o fată de măritat a acestei văduve, chinuind-o, bătând-o cumplit în casa lor, acolo a zăcut şi s-a chinuit. Din pricina ţăranilor nu i s-a putut veni în ajutor. În chinurile sale aşa s-ar fi tânguit: <<mamă dragă, a treia zi şi eu vin după tine>>”, mărturisea preotul Anderi Jancso, din Crişcior. Nici măcar copii nu ar fi fost cruţaţi, desi aici mărturiile nu sunt clare şi nici nu se potrivesc. ”Soţiei lui Krâjnik pe cale să nască i-ar fi tăiat copilul din pântece. Scos viu, unul l-ar fi luat în furcă de fier, altul i-ar fi tăiat capul şi apoi ceilalţi l-ar fi tăiat în bucăţi. Pe doi copii i-ar fi îngropat de vii, mai respirând încă. În mărturiile celor 32 de ascultaţi însă nimic despre aşa ceva”, scria istoricul David Prodan, în cartea ”Răscoala lui Horea”. Atrocităţile au continuat pe tot parcursul urmat de răsculaţi. Se spune că furia oarbă a iobagilor venea după secole de obijduire şi asuprire sistematică din partea nobilimii maghiare. 
 
”Ţăranii erau supuşi la arbitrul şi justiţia implacabilă a domnului pământean, prinşi în jug ca animalele, pedepsiţi cu câte 50 până la 100 bastoane, scoşi de pe moşii, aruncaţi în lanţuri, trimişi şi uitaţi în închisorile comitatelor, mutilaţi şi ucişi chiar de domnii lor, dintre cari unii aveau şi dreptul de viaţă şi moarte asupra ţăranilor(...). Ţăranul nu era decât un sclav, fără drepturi politice şi civile, condamnat chiar prin lege ca el niciodată să nu mai poată scutura jugul, declarat incapabil de a putea câştiga avere, lipsit de libertate personală şi lipsit chiar de dreptul da a se putea apăra în contra domnului său, pe care nu putea să-l cheme în judecată”, preciza Ion Rusu Abrudeanu.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: