De ce i-a trădat România pe nemţi în Al Doilea Război Mondial. Controversele armistiţiului cu sovieticii - o decizie înţeleaptă sau una cu urmări dramatice

De ce i-a trădat România pe nemţi în Al Doilea Război Mondial. Controversele armistiţiului cu sovieticii - o decizie înţeleaptă sau una cu urmări dramatice

Regele Mihai-stânga imaginii şi Ion Antonescu pefront în Basarabia/Sursa foto historia.ro

Ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă, în 23 august 1944, este analizată de istorici pe mai multe paliere. De la scurtarea Războiului Mondial, la alternativa care a provocat cele mai mici pagube României şi până la efectele dramatice pe care le-a generat armistiţiul cu sovieticii.

Ştiri pe aceeaşi temă

România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment, încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite“,  spunea Regele Mihai I, în „Proclamaţia pentru ţară“ rostită la radio, în seara zilei de 23 August 1944. 

Era ziua în care Regele l-a convocat pe mareşalul Ion Antonescu la Palatul Regal şi i-a cerut încheierea unui armistiţiu cu puterile aliate. Regele nu era de acord cu înaintarea Armatei Române în interiorul URSS, alături de Germania nazistă.

„Mareşalul a fost arestat tocmai de cel pe care-l considerase un copil, de Mihai. Important de subliniat este faptul că Regele a avut de partea sa elita politico-militară a ţării. Este  momentul în care România a ales să salveze ceea ce se mai putea salva: Ardealul. Aşa cum mai înainte nemţii au fost aliaţii noştri, conjunctura a făcut ca de această dată să luptăm alături de ruşi“,

Adrian Cioroianu, istoric

„Regele nu a fost de acord cu depăşirea liniei Nistrului şi cu înaintarea Armatei Române în interiorul URSS, alături de armatele Germaniei naziste“, scrie şi istoricul Neagu Djuvara.

Istoricii militari spun că întoarcerea armelor împotriva Germaniei în 1944 a scurtat Războiul Mondial cu şase luni şi a evitat pierderea câtorva milioane de vieţi omeneşti. Pe de altă parte, istoricii academicieni sunt de acord că momentul de la 23 august a fost alternativa care a provocat cele mai mici pagube României. Sunt însă şi voci care susţin că armistiţiul cu sovieticii nu ar fi fost cea mai înţeleaptă decizie, pentru că a avut şi efecte dramatice: a dus la capturarea a peste 170.000 de militari români şi la deportarea în URSS a peste 70.000 de români.

Despre momentul 23 august 1944 şi pregătirea ieşirii României din război s-au scris mii de pagini. Din documentele publicate ulterior, reiese că nu mai puţin de 30 de persoane au fost angrenate direct în desfăşurarea  evenimentelor. Majoritatea şi-au consemnat memoriile şi amintirile referitoare la acea zi. Este şi cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care publica, la 23 august 1945, în ziarul „România Liberă“, un articol despre rolul lui în actul de la 23 august. „A existat o pregatire, si înca foarte intensa, cu o mobilizare de oameni si de forte, legata de mari primejdii (...) Pregatirile loviturii de la 23 august erau terminate înca de la sfârsitul lunii iunie. Se mai discuta formula politica si în gasirea ei întâmpinam rezistente (...) S-a luat hotarârea de a pregati proclamatia guvernului si toate documentele menite sa apara din primul moment. Am pasit imediat la redactarea proclamatiei (...) Textul pe care-l pregatisem a fost acceptat în întregime, dupa o oarecare discutie", scria Lucreţiu Pătrăşcanu, un intelectual fin, încrezător în dogmele marxiste.

Referindu-se la momentul 23 august, istoricul Gheorghe Buzatu aducea în atenţie o carte scrisă de Aurică Simion în 1979, „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944“. Lucrarea a provocat, la acea vreme, furtună în rândurile Securităţii, organul represiv al  regimului comunist din România. „Autorul  realizase... un alt 23 august, în care Partidul Comunist Român nu mai avea un rol precumpănitor partidele «istorice» apăreau în altă lumină, iar personajele-cheie ale loviturii de stat (regele Mihai, Lucretiu Patrascanu, C.I.C. Bratianu, dar, mai cu seama, Mareşalul Antonescu ş Iuliu Maniu) erau surprinse, în temeiul unei analize atente şi obiective, relevându-se exclusiv actiunile lor, în contextul evenimentelor prezentate, care au fost“, astfel descria Buzatu lucrarea care a fost retrasă de pe piaţă şi trimisă la „topit“.  „Cartea contribuie decisiv la precizarea caracterului regimului antonescian, a naturii şi evoluţiilor raporturilor româno-germane între 1940 si 1944, a participării ţării la războiul mondial. De asemenea, surprind prin noutate capitolele referitoare la tentativele României de a se desprinde de Axa fascistă şi la cauzele eşecului lor... Per ansamblu, lucrarea lui A. Simion este o reusita deplină“, aprecia Buzatu.

Soldaţi români şi germani în drum spre frontul de Est. Foto: historia.ro

Istoricul Adrian Cioroianu identifică două erori fundamentale – ca aliat al lui Hitler – care se pot contabiliza în contul „Conducătorului“ Antonescu. Prima se traduce „în politica sa rasială convergentă cu cea nazistă (dar, din fericire, nematerializată întrutotul – deşi a permis acte de violenţă antisemită ale căror gropi comune le descoperim până azi)“. Cea de-a doua este legată de maniera în care s-a concretizat politica sa de alianţă cu Germania. „Mai bine spus, această alianţă nu s-a concretizat prin nimic; la intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice, între Germania şi România nu au existat nici un fel de acte, nici un acord, nici un tratat, nici o înţelegere scrisă – ci doar mesajele şi discuţiile dintre Führer şi Conducător. Poate că între doi ofiţeri un astfel de „agreement“ e suficient – dar el este cu totul bizar atunci când destinele a două ţări şi popoare sunt implicate. Faptul că Ion Antonescu era în primul rând ofiţer şi abia apoi politician nu este un alibi. Datoria sa, în calitatea de Conducător al statului, era să negocieze cu Hitler şi să obţină „în scris“ condiţiile cele mai bune pentru ţară. Exemplul Primului Război Mondial este edificator din acest sens: atunci, generaţia lui Ionel Brătianu a negociat îndelung cu aliaţii şi nu s-a lăsat îmbătată de promisiuni netrecute pe hârtie“, susţine Cioroianu.

Încă din aprilie 1944, sovieticii îi comunicau ambasadorului român de la Stockholm condiţiile minimale pentru semnarea unui armistiţiu:desprinderea de germani, iar trupele româneşti să lupte alături de trupele aliate, inclusiv de Armata Roşie, împotriva germanilor...; restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 1940; despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operaţiile militare şi ocuparea unor teritorii sovietice de către România; eliberarea tuturor prizonierilor de război”. Sovieticii menţionau că „aceste condiţii minimale se pot înăspri, dacă România nu le acceptă curând”. În propunerea de armistiţiu se mai spunea că „guvernul sovietic consideră hotărârea arbitrajului de la Viena ca nedreaptă şi consimte să acţioneze împreună cu România împotriva ungurilor şi germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei României“.

Toate aceste negocieri între aliaţi şi reprezentanţii României, pentru încheierea unui armistiţiu, nu au avut niciun rezultat până la 23 august 1944. Este momentul în care românii au trecut la etapa a doua a războiului: eliberarea Ardealului, pierdut încă din vara anului 1940, cu concursul Germaniei, care a impus cedarea unei jumătăţi de Ardeal către Ungaria. Pe de altă parte, Antonescu, încă de la prima întâlnire cu Hitler, i-a atras atenţia acestuia că poporul român nu a renunţat la Ardeal şi că cu prima ocazie îşi va îndrepta armele dincolo de Carpaţi, pentru a-i elibera pe români. Acest mesaj a fost repetat de mareşal ori de câte ori a avut ocazia şi niciodată nu a ascuns acest lucru. „Dar poporul român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman Unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu le-au putut îndepărta. Poporul român luptă astăzi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte contra celor care i-au luat pământul fără luptă.”, îi spunea Antonescu lui Hitler în februarie 1942.

Cuib de mitralieră pe frontul de Est/Sursa foto historia.ro

În acesat context trebuie răspuns la întrebarea „România şi-a trădat aliatul în august 1944?“ Chiar şi vocile critice sunt de acord că s-ar putea vorbi de trădare, dacă Germania nu ar fi impus cedarea unei jumătăţi de Ardeal către Ungaria în vara anului 1940,  sau dacă l-ar fi dat înapoi, aşa cum Antonescu l-a somat pe Hitler. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În fapt, Hitler nu semnase niciun angajament în acest sens şi e greu de presupus că şi-ar fi prejudiciat un aliat, în favoarea altuia, Ungaria şi România luptând alături de Germania. Aşa că, merită să ne întrebăm: „Cum poţi fi pus în banca trădătorilor,  din moment ce tu ai avertizat că va veni acel moment în care, dacă Germania nu va lua măsuri, românii îşi vor lua singuri bucata de pământ numită Ardeal?“

Momentul 23 august 1944 nu este singurul în care România a fost „plasată“ în tabăra trădătorilor. S-a întâmplat şi după Primul Război Mondial, când la început a oferit totul, dar nu a avut de câştigat decât atunci când şi-a urmărit interesul propriu. În vara anului 1916, după ce a trecut Munţii Carpaţi, armata română a dat piept cu armata germană, care avea o tehnică militară mult superioară. În plus, aliatul de la Răsărit, Rusia a „uitat“ să trimită trupe spre sudul României acolo unde era prezentă o puternică armată germano-bulgară. În aceste împrejurări armata română s-a trezit singură, prinsă ca într-o menghină.

Situaţia a devenit şi mai dramatică , după ce în Rusia a început revoluţia bolşevică, iar armata rusă nu şi-a mai onorat ajutorul promis.. Situaţia a devenit şi mai gravă, după ce Rusia a încheiat pace separată cu Germania. Pentru a supravieţui ca stat, România, la rândul său, a încheiat pace separată cu Germania. „Acest lucru era interzis conform acordului de alianţă semnat, dar oare chiar trebuia să sacrificăm totul pentru nişte parteneri care nu şi-au ţinut promisiunile?“, se întreabă Lulea Marius Dorin, specialist în geopolitică regională. Tot el ne oferă şi un răspuns: „Acesta este motivul pentru care românii au fost catalogaţi drept trădători - că am fost când cu unul, când cu celălalt, după cum bătea vântul. Acest lucru este total fals - românii au fost întotdeauna acolo unde interesul naţional asumat îi ducea, tot aşa cum şi la parteneri, interesul naţional prima“. (Text scris de NICU NEAG)

Hitler sau Stalin, cine a fost cel mai mare criminal din istorie. Psihopatul ucigaş şi paranoicul cu un „complex mesianic” - controversa înfiorătoare lăsată în urmă

 

 

 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: