Dacă eşti din sud şi vrei să ajungi în Petroşani, traversarea Defileului Jiului va fi cu siguranţă un test: de nervi, de răbdare şi mai ales de sincronizare. Nu de alta, dar de luni până sâmbătă defileul este deschis doar două ore la prânz, iar traversarea e jalonată de vreo 13 semafoare. Totul de dragul unor lucrări de refacere a infrastructurii rutiere. Carosabilul însă este într-o stare deplorabilă, în numeroase locuri malurile s-au surpat şi se circulă pe un fir, şi singurele lucrări vizibile pentru orice muritor de rând sunt cele de montare a unor plase pentru a preveni căderile de pietre. În rest, şantierul pare că ar funcţiona în trei viteze: încet, foarte încet şi rezemat de gard.

 După ce ieşi din Petroşani înspre Haţeg, situaţia se schimbă radical. Drumul e ca-n palmă, dungile de pe asfalt sclipesc, iar peisajul devine tot mai verde. După numai 5 kilometri de la capătul Petroşaniului, în Băniţa, faci dreapta către Peştera Bolii. Fâşia de asfalt capătă o talie de viespe şi face din întâlnirea a două vehicule o încercare pe viaţă şi pe moarte. Treci de calea ferată şi laşi maşina într-o parcare unde, din când în când, mai sfârâie câte-un grătar. Că, de, micii se rumenesc mai bine şi dansează mai aprig pe fierul încins în ritmul muzicii ce răzbate prin portierele deschise.

Mai mergi câţiva metri, plăteşti bilet, te opreşti lângă panourile despre istoria peşterii, daci, legenda Jupânesei, după care te uiţi fascinat către intrare. O hudă impresionant de largă şi de înaltă.

De altfel, întreaga peşteră e generoasă ca dimensiuni şi nu îndeamnă la accese de claustrofobie, dimpotrivă. Peştera Bolii s-a format în lungul apei Jupânesei, care o străbate de la un cap la altul. Există şi o a doua intrare, numai că aceasta dă către calea ferată şi, pentru a fi evitate posibilele accidente şi destine de Anna Karenina, accesul pe acolo nu este încurajat.

Lungimea peşterii e de aproape jumătate de kilometru, se merge pe lângă firul apei, peste poduri mai mult sau mai puţin stabile (unul dintre ele scârţâie mai ceva ca o şleahtă de şoricei subnutriţi în faţa unei roţi de şvaiţer).

Dar surprizele vin de la micile galerii laterale sau unghere mai puţin străbătute. Ajuns aici, lumina ţintită a frontalei îţi va arăta pe pereţi imagini cu animale, scene de vânătoare şi tot soiul de alte picturi rupestre care ar putea rivaliza cu cele de la Lascaux sau Altamira. Parcă-s copie fidelă, să nu le fie de deochi, indigo, nu alta…

De fapt, chiar aşa stau lucrurile. Decorul cavernei a fost folosit pentru filmări şi au rămas desenele pe pereţi. Dar chiar şi aşa, tot au farmec, iar cei care ar fi încântaţi să afle că există şi în România asemenea mostre de bienală paleolitică ar face bine să noteze un alt nume: Peştera Coliboaia.

Ca faună, Peştera Bolii nu stă grozav. Liliecii lipsesc aproape cu desăvârşire şi doar ici-colo se mai zăreşte câte-un păianjen-penelopic care-şi urzeşte pânza cu sârg.

Nici stalactitele nu-s multe şi au dimensiuni mai degrabă reduse. De vină sunt curentul din peşteră şi nu tocmai buna creştere a unora dintre vizitatori. N-o fi pictat omul cavernelor pereţii din Peştera Bolii, dar urmaşii lui direcţi încă mai calcă pe aici.

Cifre: 5 lei costă biletul întreg pentru adulţi. În banii ăştia intră câteva vorbe schimbate cu paznicul de la intrare, două panouri informative, un şir de trepte proaspăt betonate, iluminarea peşterii şi mai multe poduri şi podeţe care înlesnesc parcurgerea. Mai mult decât suficient.

Când să mergi: Dacă nu ştii peştera şi vrei s-o descoperi în linişte şi tihnă, primăvara şi toamna, eventual în timpul săptămânii, pe la prânz, e ideal. Dacă, dimpotrivă, o ştii foarte bine, vino atunci când se organizează concerte sau evenimente. Acustica nu e deloc rea, iar cântările bizantine sau muzica clasică, însoţite de susurul apei în surdină, vor suna foarte bine.

Nu rata: Să urci la cetatea dacică Băniţa, din apropiere. E drept că n-a rămas mare lucru din ea, dar compensează peisajul sălbatic şi faptul că-i cetatea cea mai sudică din ansamblul de aşezări fortificate din Munţii Orăştiei.