Noua Zeelandă în cifre şi paradoxuri

Nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge în Noua Zeelandă. Iată-mă întors după 24 x 2 ore de zbor efectiv, ceea ce înseamnă 36 x 2 cu cele petrecute între avioane şi după paisprezece zile cât am stat în ţara de la antipozi.

Noua Zeelandă se întinde pe două insule mari (pe cele mici nu le-am numărat) foarte diferite una de alta, şi are două coaste la fel de diferite. Pe coasta de vest bate mereu vântul − oho, ce vânt! − şi plouă de rupe pământul, inclusiv un pod pe care urma să-l trecem.

Pe coasta de est e soare şi pace. Nu degeaba e scăldată de Oceanul Pacific. Coasta de vest suportă capriciile insuportabilei Mări a Tasmaniei. De aceea se zice că nu-i suportă neozeelandezii pe australienii aflaţi dincolo de ea, chiar dacă la mai bine de 2.000 de kilometri.

Fiind vorba de distanţe, Noua Zeelandă e ţara cea mai depărtată de toate ţările din lume. La Bluff, orăşelul situat cel mai la sud, sunt însemnate pe nişte săgeţi de lemn următoarele distanţe: 18.900 de kilometri până la Londra, 15.000 până la New York sau Tokyo, 11.000 până la Hong Kong, şi altele mai puţin semnificative. Bucureştiul nu e semnalizat, nefiind de găsit, de altfel, în niciunul din cele două ghiduri consacrate Europei.

Două treimi din cele 4,5 milioane de locuitori trăiesc pe insula de nord, şi 1,4 milioane dintre ei în Auckland, care nici măcar nu e capitală, onoarea revenind lui Wellington, tot de pe insula nordică, un oraş mult mai mic. Insula sudică numără puţine localităţi importante. Cele câteva care merită numele de orăşel seamănă cu aşezările americane din filmele despre Far West şi par de butaforie. Hokitika, de exemplu, unul din centrele culturii maori.

În rest, ferme relativ izolate. Insula sudică, singura pe care-am străbătut-o în lung şi-n lat, e ocupată aproape 100% cu creşterea oilor şi a vitelor: 44 de milioane de oi, adică 11,05 pe cap de neozeelandez, şi, respectiv, 6 milioane de vaci, adică o vacă şi jumătate pe acelaşi cap.

Păşunile sunt riguros despărţite de garduri de sârmă prin care trece un curent electric slab, dar convingător pentru tendinţele unora dintre animale de a da bună ziua maşinilor care circulă pe şosele. N-am văzut câini ciobăneşti. Animalele sunt mânate de fermieri, pe cai sau pe trikes (n.r. − vehicule motorizate cu trei roţi), oile, la tuns, vacile, la muls, altminteri rămânând pe păşuni tot anul, ca singur adăpost cerul înstelat.

Decembrie la ei, Iunie la noi

Noua Zeelandă e o ţară de munţi: 2.000 de kilometri de lanţuri muntoase. Mount Cook, vârful naţional, are peste 3.700 de metri, cei mai mulţi sunt doimiari, acoperiţi de zăpadă în plină vară. În sud, ultimul îngheţ are loc în decembrie, iunie a noastră, primul, în martie, septembrie a noastră. La Te Anau a nins pe munţi la jumătatea lui ianuarie, iulie a noastră.

Vară-vară nu există decât în nord. În sud, acelaşi sezon seamănă mai degrabă cu o primăvară timpurie. Ce e drept, asta a mai atenuat din ciudăţenia de a trece în Noul An în plină vară.

Exceptând cele trei sau patru oraşe, Noua Zeelandă este o provincie pitorească în care există o singură bancă locală, niciun mijloc de transport în comun, ca să nu vorbesc de taxiuri, nici legături între localităţi (îndeosebi în sud, unde „rent a car“ e de rigoare), fosta structură feroviară fiind vândută, răscumpărată şi iarăşi vândută unor investitori străini, care n-au investit nimic, aşa că nu circulă niciun tren, dacă exceptăm decovilul care leagă Hokitika de Christchurch prin Pasul Arthur.

Ţara exportă lâna oilor la preţuri exorbitante, cum sunt şi cele din buticurile locale. Oile sunt bune de lână, nu şi de lapte, aşa că brânza, şi nu numai de oaie, e pe sponci. Un paradox este şi că, deşi înconjurată de oceane, şi la fel de bogată în lacuri ca şi în oi, în Noua Zeelandă nu se pescuieşte suficient pentru a avea la masă peşte local. Somonul vine îngheţat din Norvegia, de la peste 20.000 de km, iar tonul, din Islanda vecină (cu Norvegia, nu cu Noua Zeelandă).

Teroristele furnici

Ultima contradicţie este între firea localnicilor, amabili şi comunicativi, gata să-ţi facă orice serviciu, vorbăreţi şi zâmbitori, şi birocraţia de care ai parte atât la intrarea, cât şi la ieşirea din ţară, implicând o formularistică mai ceva decât aceea din România comunistă, control strict al bagajelor, filtre repetate, dar care nu par preocupate de eventuali terorişti, ci de introducerea unor alimente, medicamente şi... furnici.

Inexistente în Noua Zeelandă, furnicile sunt socotite, mai ales cele argentiniene (nu mă întrebaţi de ce), la fel de primejdioase ca oposumii, autohtoni aceştia, după ce au scăpat controlului vamal cu decenii în urmă, şi care rod copacii mai abitir decât coana Moarte din povestea lui Creangă.

Nu mă simt în stare să spun mai nimic despre cel mai frumos oraş, Christchurch, distrus de trei cutremure succesive, între septembrie 2010 şi iunie 2011: 1.600 de case şi centrul istoric, cu monumentala Catedrală, au fost aproape rase de pe faţa pământului.

Culmea este că vulcanul care fumega şi ne primejduia zborul cu avionul la sfârşitul anului trecut se află pe insula de nord. Altă dată, poate, mai multe amănunte.

Exceptând cele trei sau patru oraşe, Noua Zeelandă este o provincie pitorească în care există o singură bancă locală, niciun mijloc de transport în comun, ca să nu vorbesc de taxiuri.