Acum 11 ani, când mă pregăteam să emigrez în Canada, colegilor de la ziarul la care lucram le-a bubuit în cap ideea să-mi organizeze o petrecere-surpriză. A fost o scenă tulburătoare. Când i-am văzut adunaţi ciorchine şi strigând ”sărpraaaaiiiz!”, m-am înecat cu biscuiţii şpriţaţi cu care mă îndopam taman atunci, neştiind ce mi se pregăteşte. Mi-a sărit inima până-n ceafă. Nu pentru că nimerisem într-o hoardă de angajaţi din care cunoşteam doar un sfert, ci pentru că eram îmbrăcată ca dracu. Fiind ultima zi de lucru şi penultima zi de România, purtam nişte pantaloni bufanţi vernil, o bluză gri-şoarece şi pantofi căcănii – restul înghesuisem deja în bagaje, păstrasem afară doar ceea ce plănuiam să las în ţară, mai exact la tomberon. Urma să mă coafez abia a doua zi, în ajunul plecării, deci la marea petrecere aveam un păr frumos ca mătasea de porumb pe timp de secetă.

Dragii de colegi mă şi filmau, ca să rămân un model pentru posteritate. Când am văzut DVD-ul, am vrut să mă sinucid, apoi mi-am amintit că nu sunt genul suicidal şi am renunţat. Şi, oricum, nu sunt în stare să beau suficientă apă ca să înghit douăzeci de antibiotice, câte cere regulamentul sinucigaşului profesionist. În orice caz, eram epocală, mă uitam la ei ca la nişte şobolani albaştri. M-am gândit, în câteva secunde, ce să fac, ce să spun. Pentru că n-am ajuns la niciun rezultat civilizat, am început să plâng. Când au văzut această scenă zguduitoare, colegii au aplaudat, au crezut că emoţiile mele sunt de bucurie. O fată pe care n-o văzusem în viaţa mea – am aflat ulterior că lucra la contabilitate – m-a strâns în braţe până mi-a ieşit un ochi din orbită şi mi-a spus că o să-i lipsesc îngrozitor. Probabil urma să fie nostalgică după deconturile pe care le făceam prin secretara mea, nu ştiu.

Comandaseră mâncare şi băuturi, atârnaseră zorzoane peste tot, puseseră muzică, iar eu nu m-am putut bucura de aceste sincere semne de apreciere. Boceam anticipat, ştiind că urma să plec definitiv din România, şi făceam nişte conversaţii sughiţate cu diverse persoane pe care, repet, le vedeam pentru prima oară în viaţă. În concluzie, toată lumea s-a distrat mai mult decât mine, înfulecau printre lacrimi, mă mai pozau din când în când. Am şi acum un folder plin de imagini în care mă pieptănam cu degetele, încercând să dezamorsez claia din cap.

Planul era ca marea surpriză să devină o amintire preţioasă, dar după cum vedeţi, e subiect de miştouri cordiale. Slavă Domnului că am ce să scriu prin articole, asta e partea bună.

Tortul vrajbei noastre

Dacă îţi plac într-adevăr petrecerile-surpriză, trebuie să fii pregătit pentru asta zi şi noapte, ca pompierii care dorm cu nădragii pe ei. Prietena mea Adelina a fost momită de soţul ei în oraş, când a împlinit ea 40 de ani. Că hai să mergem la un restaurant, c-o fi, c-o păţi. Apoi, el a turtit acceleraţia şi a ieşit din Bucureşti, luând-o la sănătoasa, spre Valea Prahovei. Ea a devenit anxioasă, auzise că unii criminali în serie pot părea oameni normali ani de zile, iar cei mai şocaţi sunt cei din familia lui, nu cei din familiile victimelor. În fine, deci omul a dus-o undeva, la o cabană unde era mai mult frig decât cald, mai mult noroi decât piatră şi mai mult tufiş decât toalete. Acolo, îi aşteptau vreo două duzini de colegi de-ai ei, cu mâncare, băutură şi baloane. Erau beţi deja, întrucât sărbătoriţii întârziaseră din cauza traficului nemilos, iar organizatorii şi-au omorât timpul cu sânge rece, dar mai ales cu vodcă. Au strigat ”Szupizzsăăă!” şi au chiuit, când a ajuns maşina aşteptaţilor. Ceea ce ar fi fost minunat, dacă n-ar fi găsit de cuviinţă să pocnească toate baloanele deodată, spre încântarea şi infarctul sărbătoritei, care nu aprecia foarte mult această formă de manifestare a bucuriei. A supravieţuit, s-au aşezat la masă, pe terasa cabanei, unde era un frig care ar fi umilit orice focă.

La un moment dat, au scos tortul festiv, ta-naaaaa. Un coleg i-a adus Adelinei un cuţit frumos (sau urât, nu mai ştiu), ca să taie prima felie. Atunci, ea a observat ceva drăguţ şi sinistru în acelaşi timp. Tortul pătrat avea o imagine de marţipan pe el, era fiica Adelinei. Colegii au considerat că e o minunată idee duioasă. Mă-sa stătea cu pumnalul în mână, apoi s-a răţoit politicos la cei adunaţi: ”Cum să tai capul copilului meu? Cum aţi putut să faceţi aşa ceva? Poftim, luaţi voi arma albă şi tăiaţi în bucăţi poza fetei mele, să vă văd dacă aveţi puterea!”. Se pare că, după ce acumulaseră la bord două lăzi de vin, retorica sărbătoritei nu le-a mai ajuns la centrii inteligenţei, aşa că unul dintre colegi a zis că face el oficiile de tăietor de capete. Sub privirile gogonate ale Adelinei, călăul a hărtănit tortul, astfel încât, după ce-a servit pe toată lumea, din mutriţa copilului mai rămăsese o ureche. A, dar şi o treime de ochi, precum şi păpuşa pe care o ţinea-n braţe (decapitată, întrucât mutra era alcătuită din ciocolată şi se bătuseră pe ea).

Nu e ziua mea, e ziua Coreei de Nord

Un amic, Puiu, văzuse suficiente filme roz ca să-i vină ideea, într-un an, să-i organizeze iubitei lui, Raluca, o petrecere-surpriză. A luat-o sistematic. A hotărât să facă asta exact în ziua ei de naştere, care pica într-o joi, deci nu în cel mai apropiat weekend, cum fac îndrăgostiţii de rând. Bine, ulterior s-a adeverit că ziua ei era pe 19 septembrie, nu pe 9, cum reţinuse el, dar asta e altă poveste. De fapt, prematura aniversare ar fi trebuit să contribuie la farmecul surprizei, doar că Puiu a fost într-atât de atent la detalii, încât atunci când a trimis un e-mail colectiv către prieteni, în care le dezvăluia planul şi-i invita de zor, i l-a trimis şi Ralucăi, din greşeală, fără să realizeze acest amănunt.

Ea, fată fină, s-a umflat de râs, apoi s-a dezumflat strategic, nu i-a spus lui Puiu că ştie, ca să nu-i strice lui plăcerea de organizator tolomac. A exersat zile întregi în oglindă ţipătul de încântare, ca să pară cât mai autentic. Doar că, între timp, ca să nu crape de plictiseală, mai scotocea în telefonul lui, să vadă cam cine confirmă participarea. Printre cei care se tot scărpinau în cap şi o zi spuneau că vin, a doua zi că nu, a treia zi că da şi aşa mai departe, era şi una care a spus că ea tocmai atunci pleacă în Bulgaria şi deci n-are cum să ajungă, îşi cere mii de scuze.

A venit şi ziua cea mare (care am stabilit că era cu zece zile mai devreme decât ziua şi mai mare), iar Raluca a plecat mai devreme de la serviciu, ca să se coafeze în vederea imensei surprize. A ajuns acasă, a intrat perfect în pielea personajului, a chiuit, a ţopăit, şi-a pus o mână pe inimă şi una la gură, cum văzuse ea la concursurile de Miss. Şi n-a găsit nimic mai deştept de spus, văzând că venise totuşi şi tipa care spusese că pleacă la Nisipurile de Aur, decât: ”Aaaa, ce drăguţ, deci ai venit şi tu, nu te-ai mai dus la bulgari!”.

Puiu mi-a povestit ulterior că a fost doar începutul circului, că toată lumea s-a prins cum că Raluca aflase cumva de marele surprizoi, că totul era un fel de mascaradă şi că ailaltă regretă şi-n ziua de azi că nu s-a dus, totuşi, la Nisipuri. Sărbătorita a ţinut un spici, după ce-a sfârtecat vreo trei beri, ocazie cu care le-a mulţumit tuturor că-i erau atât de buni prieteni, încât nu s-a găsit nici unul care să-i spună lui Puiu: ”Boule, vezi că ziua ei nu-i pe 9!”. Ei au aplaudat, apoi s-au îmbătat doar din politeţe şi pe urmă au plecat, bârfind gazdele în gura mare, fireşte.

Socoteala de-acasă şi icrele din târg

I-am organizat un asemenea party unui coleg de serviciu (care ne era, de fapt, cam şef), cu ani în urmă, cu vreo săptămână înainte de ziua lui, ca să nu-i treacă prin cap ce-aveam de gând. Doar că, exact în ziua aia, pisica lui s-a găsit să treacă în lumea celor drepţi, după o lungă şi ciudată suferinţă. Aşa că el a anunţat în ultima clipă că nu mai vine-n redacţie, dar să nu ne pună mama naibii să ratăm vreo ştire sau să nu predăm textele la timp. Am rămas ca proştii cu salata de boeuf, chiftelele şi icrele pe masă, n-aveam frigider, prin urmare ne-am făcut milă şi ne-am îndopat cu ele. A doua zi, când îndoliatul a catadicsit să vină, i-am urat la mulţi ani, în timp ce el încă-şi bocea mâţa, şi i-am oferit ce mai rămăsese după dezmăţul nostru din ajun – un pumn de pişcoturi uscate şi un vin gata desfăcut. A, şi era să uit: neştiind ce destin crud îl aştepta, noi îi cumpăraserăm un cadou pe care iniţial îl crezuserăm perfect: un coşuleţ pufos pentru pisică, o jucărie pentru pisică şi multe, multe, conserve pentru pisică. 

Acum câţiva ani, când locuiam în Toronto, am fost complice la o petrecere-surpriză. Prietena mea, Cristina, a vrut să-şi alinte iubitul cu un asemenea eveniment, de ziua lui, poate şi în speranţa că o s-o ceară de nevastă, în sfârşit, după cinci ani de concubinaj romantic. Ne-am adunat grămadă, am aşezat masa şi barul, am umflat baloane, apoi am sunat-o pe Cristina şi i-am spus că poate să-l aducă acasă, totul e pregătit. Ne-am aşezat toţi în curtea din spate, făcuserăm noi un scenariu ca pe Broadway, urma să intrăm cântând în casă, după ce intrau ei pe uşa din faţă. Dar imediat ce-a coborât din maşină, sărbătoritul şi-a văzut câinele cum cară în bot o pasăre şi fuge cu ea în spatele casei. El l-a urmărit plin de draci, ca să-i ia orătania din gură, iar acolo a dat de noi, care stăteam ca nişte idioţi şi făceam repetiţii în şoaptă. În timp ce el zbiera ”morţii mă-tii de câine tembel”, noi am zbierat ”la mulţi ani”, deci din această spontană suprapunere s-a auzit ceva de genul: la morţii mulţi ai câinelui mă-tii de ani tembeli.