Mă aflam în minunata clipă a salariului, acum câteva zile. M-am repezit la mall-ul de lângă mine, ca să-mi plătesc facturile de la firmele care taie, întrerup, spânzură, ameninţă.

Am stat la coadă la bănci, după nişte cucoane care au impresia că sucursalele au fost cumpărate de tataie al lor şi, deci, pot să ne facă nervii tăieţei. Aveau o paporniţă de hârtii şi un miliard de întrebări tâmpite, deja funcţionarii luau Rudotel.

După ore de leşin sistematic la o coadă tembelă, am ieşit de-acolo, iar din momentul acela totul s-a întunecat. Îmi amintesc că l-am sunat pe soţul meu, ca să-i spun, cu voce languroasă, că am plătit lumina şi că, deci, nu ne-o taie nici luna asta. La un sfert de oră după ce-am decolat din mall, am băgat mâna în sarsana, ca să-mi cumpăr un binemeritat Martini, cu care mă consolez în ziua de leafă. Portofelul canci! Mi s-au făcut genunchii piftie, respiram ca un pacient cu pneumotorax. Auzeam ca prin vis (de fapt, ca prin coşmar) cum vânzătoarea de la spirtoase chema salvarea. I-am zis să lase oamenii în pace, pentru că prostia nu se tratează la Unitatea de Primiri Urgenţe. Uitasem portofelul undeva în mall, cu tot salariul îngrămădit în el – ca orice român adevărat, scot toţi banii din cont din prima zi, ca să-i pipăi în voie.

Nu ştiu cum am ajuns înapoi la Plaza Romania Mall, din Bucureşti – probabil în patru labe. Eram lefteră şi mă aştepta o lună de umilinţă şi de zbateri. Am gâjâit la câteva bănci, pe unde intrasem, dar nimeni nu văzuse niciun portofel, normal. Când credeam că am să mor acolo, în hol, şi-am să ajung la ştirile îngrozitoare de la ora cinci sau ora patru, la cât or fi acum, m-au strigat doi bodyguarzi. Erau frumoşi cum numa-n vis un înger ni se-arată, vorb-aia.

”Aţi pierdut un portofel, cumva?”, m-a întrebat acest Brad Pitt din Drumul Taberei, iar eu m-am topit, în viaţa mea nu mi-a spus vreun bărbat ceva mai frumos de-atât. ”Aţi avut noroc, se uitau mulţi la potofel, dar n-au avut curaj să-l ia, probabil din cauza camerelor video – sau poate că erau oameni cinstiţi... L-am găsit noi!”. Am vrut să-i pup, dar frizam patologia, aşa că m-am abţinut. Pe scurt, portofelul avea totul în el, leafa, cardurile, hârtiuţele inutile, totul, totul.

Nu disperaţi, aşadar. Dacă vă ia Dumnezeu minţile şi vă uitaţi banii pe o băncuţă de la mall, ca mine, evitaţi infarctul şi aveţi încredere în oamenii cinstiţi. Culmea, ei trăiesc printre noi, există, se manifestă.