„Să vedem ce film este după publicitate!“ – îţi propun. Tu nu mă contrazici. Aş vrea să-ţi spun că trebuie să avem răbdare cu reclamele astea, aşa, ca să purtăm o conversaţie interesantă, m-au înnebunit reclamele la suplimentele alimentare şi la tot felul de alifii pentru oase, nu ştiu unde am citit, dar de la începutul acestui an nu mai puţin de 122 de branduri de medicamente OTC au fost promovate la televiziune, enorm!, ăştia ne-au transformat în zombi! De fapt, ştiu unde am citit, dar nu vreau să-ţi dezvălui sursa.

Reclamele mă sufocă. Nu vreau să plec de pe acest canal, de-al dracului! Strâng telecomanda în mână. Îl văd pe Mihai Călin care întinde o lavabilă cu trafaletul, slavă Domnului că nu-i o alifie pentru picioare!, şi cântă voios nevoie mare: „Puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată...“. O cântă într-o amestecătură de româno-germană, tu înţelegi ceva din făcătura asta de reclamă? Dar apare ea, nevastă-sa din reclamă, parcă e Isabela Neamţu, cu un lighean plin cu rufe în braţe şi-i taie elanul chiar pe versul său de bărbat: „Ce normal erai odată...“. Şi trece mai departe, spotul se încheie cu avantajele lavabilei, dar nu mai contează, pentru că replica asta, „Ce normal erai odată...“, mi-a tăiat venele.

Am fost nişte fraieri pentru că am visat prea mult. Şi acum nu mai pot să visez nimic.

Nici n-am curajul să mă întorc la tine, să te întreb cum ţi s-a părut, pentru că venele îmi sunt deschise... Ieşeam în fiecare zi în oraş şi ne plimbam ca orbecii, fără niciun ban în buzunar. De abia intrase Coca-Cola în România. Beam amândoi o sticlă la sfert. Eu beam două înghiţituri scurte, să-ţi las ţie mai mult. Ţin minte şi buticul de unde o cumpăram: în faţă la Romarta de pe Bălcescu. Era dulce Coca-Cola. Cum, dracu’, puteam să fim normali fără niciun ban în buzunar? Odată, nici bani de metrou n-am avut. Şi ne-am dus pe jos în Militari la Iulian, care ne-a dat bani de pâine şi Coca-Cola. Şi Iulian ăsta a fost normal. Acum, toţi suntem altfel. Şi Coca-Cola e altfel. Aşa credeam atunci, îndrăgostiţi, că suntem nemuritori şi aşa vom rămâne în vecii vecilor. Am fost fraieri pentru că am visat prea mult. Şi acum nu mai pot să visez nimic, nici măcar să-ţi fac capul mare, să te vrăjesc cu cele 122 de branduri de OTC promovate pe TV. Mi-e frică să ies în oraş pentru că va ploua şi nici n-am umbrelă, a zis la buletinul meteo că plouă, ai văzut şi tu! Unde, dracu’, să ieşim pe ploile astea, că doar nu jucăm în „Singin’ in the Rain“! Şi de unde să mai avem energie după atâta muncă şi muncă, în fiecare zi, muncă pentru o leafă de rahat? Nici cu un pumn de suplimente alimentare nu mai pot să-mi revin!

Totuşi, aş vrea să-mi spui fără ocolişuri dacă m-ai recunoscut în rolul ăsta, făcut de Mihai Călin, care întinde fericit lavabila şi cântă, să-mi spui dacă am fost normal odată sau dacă acum sunt normal, strângând telecomanda în mână, s-o crăp, pentru că atât mai sunt în stare să fac pentru tine, să schimb canalele TV!

„Vrei să caut alt film?“ mă întorc la tine. Tu dormi cu capul rezemat în palmă... Somn uşor, iubire!