Ne dorim să aibă ceea ce noi nu am avut şi ne promitem că nu-i vom face să treacă prin momentele dureroase prin care am trecut noi în copilărie, în relaţiile de acasă sau de la şcoală. Ne dorim să îi protejăm, pentru că îi iubim incredibil de mult.

Odată cu un copil, vin şi multe frici, pe care le simţim încă din primele momente. Oare respiră bine? Oare mănâncă destul? Oare îl ţin bine în braţe? Frica se continuă cu nopţi nedormite sau nopţi în care mergem să îl verificăm dacă mai respiră. Apoi, când începe să umble şi cade fix pe lângă colţul ascuţit al mesei, deşi nu păţeşte nimic, în mintea noastră rulează deja scenariul unui dezastru. Totul în timp ce copilul e absolut sănătos.

Fricile şi dorinţele noastre pentru copii ne fac uneori să acţionăm inconştient. Proiectăm asupra lor pasiuni pe care noi ne-am fi dorit să le avem sau pasiuni pe care le-am avut şi care ne-au ajutat să rezistăm în momentele dificile de acasă sau de la şcoală. 

Jurăm că nu o să le vorbim aşa cum ne-au vorbit nouă mama sau tata. Şi totuşi, în momentele complicate când copilul ne răspunde ceva sau nu vrea să facă ce vrem noi, ne ies pe gură exact cuvintele pe care le-am auzit când eram mici, cu exact aceeaşi intonaţie şi mimică pe care a avut-o cu ani în urmă mama sau tatăl nostru. O, da! Şi apoi vin remuşcarea, neputinţa şi judecata din mintea noastră. Cum? De ce? Ce fel de mamă sau tată sunt? Şi iar ne jurăm nouă (sau chiar lor) că nu o să le mai vorbim aşa data viitoare…

Sunt copiii noştri de vină pentru reacţiile noastre? Sunt copiii noştri de vină când noi suntem dezamăgiţi că nu le place să facă pian sau să deseneze sau să citească sau să rezolve probleme la matematică? Sunt copiii noştri de vină când ne enervăm că le-am spus a mia oară să se spele pe dinţi sau pe mâini şi tot nu o fac? Sunt copiii noştri de vină că urlăm seara când nu se culcă şi mai cer ba apă, ba să meargă la baie? Sunt copiii noştri de vină când le tragem o palmă? Sunt copiii noştri de vină când ne supărăm că ne-au spus că suntem cei mai răi părinţi de pe planetă, că suntem proşti sau că ne urăsc? 

Responsabilitatea noastră ca părinţi şi parteneri de viaţă este să avem resurse interne destule pentru ca, atunci când fricile, reacţiile, emoţiile cresc în noi, să nu reacţionăm, inconştient, la fel ca în modelul de comportament pe care dorim să-l schimbăm. Responsabilitatea noastră este de a înţelege ce nevoi avem noi şi ce nevoi au copiii noştri, ca să creştem prin relaţii sănătoase.

Cum putem face asta?

Când am apelat prima dată la sprijin extern a fost în 2012, când am ajuns în pragul unui burn-out. Am simţit că sunt prinsă într-un cerc vicios acasă-serviciu, din care nu mai pot ieşi. Am intrat pe internet şi am căutat un coach. Acesta a fost primul meu gând. De-a lungul timpului, am întâlnit diverşi psihologi sau consultanţi. Unii m-au ajutat, alţii m-au împins într-o zonă nesănătoasă. În timp, mi-am dat seama ce înseamnă să ai un sprijin real. Şi tot în timp am înţeles cum să creştem prin ce avem bun în noi şi care sunt zonele în care avem nevoie de sprijin, pentru a nu repeta modele de comportament pe care am jurat că nu le vom avea.

La ce ne poate ajuta un psiholog sau un coach bun:

  • Pentru a ne înţelege temperamentul, punctele forte de caracter şi modelele mentale şi a reuşi să construim sau să ne schimbăm cu acestea.

  • Pentru a confrunta empatic situaţiile din viaţa noastră şi a purta conversaţii dificile.

  • Pentru a asculta empatic, cu grijă şi cu înţelegere, şi a ne exprima asertiv nevoile.

  • Pentru a stabili limite sănătoase.

  • Pentru a sta în disconfort şi a ne putea înţelege cu bunătate.  

  • Pentru a valida disconfortul altei persoane pentru a menţine o relaţie sănătoasă.

  • Pentru a ne asuma contribuţia în fiecare situaţie şi a învăţa să reparăm.

  • Pentru a deveni mai conştienţi de propriile nevoi, emoţii şi gânduri (dezvoltând o relaţie sănătoasă cu gândurile noastre, căutând să ne înţelegem nevoile şi emoţiile, observându-ne reacţiile, înţelegând care este propriul mecanism de apărare, devenind agili din punct de vedere emoţional, fără a-i judeca pe ceilalţi sau pe noi).

Copiii noştri nu sunt de vină pentru reacţiile noastre. Copiii noştri nu sunt de vină pentru fricile noastre. Copiii noştri nu sunt de vină pentru visurile noastre năruite. 

Copiii noştri sunt doar buni şi diferiţi. Uneori sunt foarte diferiţi de noi şi responsabilitatea noastră este să înţelegem cât din ceea ce fac sau sunt ei le aparţine doar lor (fără nicio legătură cu cine suntem noi ca părinţi sau cu reacţiile noastre), unde încep şi unde se termină ei în relaţia cu noi (ca identitate separată de noi) şi cum putem să le împlinim nevoile fără să punem presiune pe noi că e nevoie să fim părintele perfect. 

O să o dăm în bară, dar e important să fim buni cu noi când o facem şi să avem în viaţa noastră un sprijin care să ne ajute, pentru a putea fi bine cu ceilalţi. Faptul că avem nevoie de alte persoane care să ne dea puterea de a fi prezenţi mai conştient şi mai asumat în viaţa copiilor noştri este MAGIC.