Modelul suedez de educare a copiilor, oftica britanicilor şi dilema părintelui român

Modelul suedez de educare a copiilor, oftica britanicilor şi dilema părintelui român

FOTO Shutterstock

„Părinţii permisivi din Suedia au dat naştere unei generaţii de monştri?“, se îngrijorează jurnalista britanică Judith Wood într-un articol publicat în „The Telegraph“ zilele trecute. Cum este şi normal, subiectul a suscitat interesul tuturor, indiferent dacă sunt părinţi sau nu.

Pe reţelele sociale au apărut părinţi români stabiliţi în Suedia care au demascat exagerarea voită a britanicilor prin relatarea propriilor experienţe, numai că dezavuarea pe alocuri pătimaşă a analizei făcute de Wood nu face decât să contureze o concluzie pe cât de simplă, pe atât de reală: toate exagerările, fie ele şi în sens pozitiv, deschid calea problemelor.

Poate că este corectă bănuiala celor care o suspectează pe Judith Wood că, la fel ca alţi compatrioţi, are ceva împotriva scandinavilor, şi de aici şi amploarea pe care a dat-o fenomenului în articolul din „The Telegraph”, dar este la fel de adevărat că aceasta porneşte de la exemplul personal, a problemei pe care o întâmpină cu propriul copil, povestind reacţia fiicei sale de 5 ani atunci cand este contrazisă sau nu i se face pe plac, când o simplă rugaminte de a închide televizorul şi de a se îmbrăca stârneşte o adevărată furtună, relatare în care se regăsesc, în mod sigur, mulţi dintre părinţii zilelor noastre: "Pot să văd cum pe sprânceana ameninţătoare se adună norii negri de furtună, cum i se îngustează ochii, buzele-i strânse într-o nemulţumire shakespereană, pe măsură ce caută cea mai dureroasă, înţepătoare ingratitudine care-i poate trece prin cap: 'Nu mai eşti prietena mea!'", scrie Wood, întrebându-se dacă nu cumva, ţările care altădată se mândreau cu stilul inovator de creştere a copilului acum se gândesc dacă este înţelept să-ţi laşi copilul să facă ce vrea, ori de câte ori vrea.

Nu degeaba observa, într-o postare pe Facebook, un alt părinte român care trăieşte în Suedia: „e adevarat că, copiii sunt trataţi aici ca nişte adulţi, dar nu răsfătaţi, aşa cum scrie în articol (articolul publicat în The Telegraph-n.r.). Asta e cu totul altceva. Copiii au o mare putere de decizie. Personal, nu prea sunt de acord cu lucrul asta. Până la 18 ani e bine să decidă un adult pentru copilul lui. Am văzut situaţii aberante, când un copil de 8 ani a decis să nu facă examinarea RMN, pe care o aşteptase 3 luni, pentru că nu a vrut el. Părinţii au zis că nu vor să îl oblige. Au fost şi cazuri dramatice când o adolescentă cu ADHD a refuzat internarea în secţia de psihiatrie, părinţii nu au avut dreptul să o interneze forţat, iar fata s-a sinucis.“  Cazuri care nu dovedesc, în acelaşi timp, că nu ar fi bine să-ţi creşti copilul în Suedia. Cu siguranţă, părintele suedez, oricât de relaxat s-ar dovedi în privinţa educaţiei pe care i-o face copilului, nu-i doreşte răul. Dar, să recunoaştem, nu trebuie să-ţi spună un expert în psihologia copilului şi a familiei că nu este în regulă să tratezi un copil ca pe un adult, oricât de frumoasă ar părea intenţia; nu degeaba este pavat drumul spre iad cu bune intenţii.

RIE, Sfântul Graal în educaţia copiilor 

Acest trend permisiv de parenting, numit RIE- Resources for Infant Educarers şi devenit celebru în anii ‘70, mai exact în 1978, când Magda Gerber a susţinut ideea că respectul dintre părinte şi copil este de ajuns pentru a rezolva problemele, fără alte ajutoare, a fost „resuscitat“ recent de volumul „Baby Knows Best” („Copilul ştie cel mai bine“), publicat la sfârşitul anului trecut de Deborah Carlisle Solomon, directorul executiv al centrului RIE din SUA. 

RIE este una din metodele de creştere a copiilor extrem de populare şi în SUA, apreciată de multe vedete-părinţi de la Hollywood, printre care Penelope Cruz, Jamie Lee Curtis sau Hank Azaria, care au declarat în repetate rânduri că au descoperit în RIE Sfântul Graal al educaţiei copiilor. Ideea de bază a acestei metode este că bebeluşii şi copiii ştiu mai multe decât cred părinţii, motiv pentru care trebuie respectaţi, ca nişte adulţi funcţionali. De aceea, vorbele dulci trebuie înlocuite cu conversaţii lungi şi mature, iar lista lucrurilor interzise de către cei care adoptă metoda RIE include şi obiecte precum scaunul-balansoar, suzete, gângureli sau scaune înalte cu jucării ataşate, mai exact toate acele lucruri pe care industria le dezvoltă în jurul falselor necesităţi ale copiilor, le promovează şi le vinde, iar părinţii le cumpără nu pentru că nu ar fi conştienţi că se pot lipsi de ele, ci pentru că sunt de părere că le fac viaţa mai uşoară. De exemplu, în viziunea RIE, „suzeta pune capăt, opreşte copilul din plâns, dar întrebarea este alta. Are un copil dreptul să plângă?”, enunţa Gerber cu zeci de ani în urmă, sfătuind părinţii ca în loc să încerce să ademenească bebeluşii să adoarmă cu diverse tertipuri, să-i lase să plângă oricât doresc.

„Ce dracu’, faceţi mişto de mine?! Este periculos!“

Pe de altă parte, cei care văd şi părţile mai puţin bune ale acestei abordări spun că problemele pot apărea foarte uşor, dacă părintele nu este convins de funcţionalitatea ei, pentru că RIE presupune ca adultul să nu se amestece în problemele copilului, oricare ar fi ele. Iar dezavantajele acestei metode au fost observate inclusiv de părinţi care îşi cresc copiii conform acestei filosofii. De exemplu, Annabelle Gurwitch, autoarea cărţii „I See You Made an Effort“, o adeptă RIE, a relatat o scenă în care a fost direct implicată, în timpul unei întâlniri a părinţilor RIE.

Un bebeluş foarte forţos, cam ca un bebe Spartacus, îmbrăcat doar într-un pampers, a început să împingă încoace şi încolo nişte mese destul de mari. De fapt, copilul era capabil chiar să le ridice şi să le arunce spre alţi bebeluşi aflaţi pe podea. Toate mamele păreau panicate, dar niciuna nu a suflat o vorbă: metoda RIE presupune ca niciodată să nu intervii. Într-un final, m-am ridicat şi am spus: «ce dracu’, faceţi mişto de mine?! Este periculos!» Mi-am ridicat copilul şi l-am scos din cercul bebeluşilor, moment în care şi celelalte mame mi-au urmat exemplul. Attica! Attica!“, a povestit Gurwitch.

Evident, întâmplarea a fost adusă în atenţia publicului pentru că scriitoarea a vrut să evidenţieze că, la fel ca orice în viaţă, totul trebuie făcut cu măsură, nu înghiţit pe nemestecate. În concluzie, RIE se poate dovedi o cale inspirată de a educa un copil, dar cu condiţia să nu cazi în extreme şi să ajungi să aplici teoria fără să o adaptezi personalităţii copilului, necesităţilor familiei proprii şi a mediului social în care trăieşti. Aşa cum şi metoda tradiţională de a educa un copil are, la rândul ei, certe dezavantaje şi, cu siguranţă, se vor găsi cohorte întregi de psihologi să le explice părinţilor zăpăciţi că în funcţie de modelul social în care copiii se dezvoltă, nu tot ce au aplicat mamele şi taţii noştri, pe timpuri, este şi corect sau benefic. 

Tradiţionalul „acolo unde dă mama, creşte!“

Învăţături de tipul „acolo unde dă mama, creşte!“ sau „eu te-am făcut, eu te omor“ reprezintă şi ele lacune grave ale modelului tradiţional de educaţie. Iar această realitate încă este valabilă în multe din familiile din România, după cum se arăta într-un raport UNICEF intitulat "Cunoştinte, atitudini şi practici parentale în Romania". Educaţia cu „bâta“ rămâne în continuare cea mai folosită metodă de disciplină în România, alături de ţipete şi înjurături, chiar dacă părinţii moderni, cu un anumit nivel de educaţie, au început să descopere că se poate şi altfel. Deocamdată, în peste 90% din familiile din ţara noastră se aplică pedepese, dintre care două treimi sunt fizice, iar restul verbale, în timp ce comunicarea cu copilul este ca şi inexistentă. Studiul UNICEF mai arată că majoritatea părinţilor consideră că o pereche de palme nu este abuz şi că fac acest lucru fără să realizeze, atât de încetăţenită este această practică.

Modele de parenting apar ca ciupercile după ploaie, una mai deşteaptă ca alta, contează cum alegi bucăţile „otrăvitoare“ şi rămâi cu cele bune. Pentru că un expert îţi spune să nu-i arăţi copilului prea multă dragoste, că-l strici, iar mâine vine altul şi te ceartă că ţi-ai transformat progenitura într-un „schilod“ emoţional… pentru că nu ai fost suficient de afectuos!

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: