Nefondată, gelozia poate face ravagii, dar lasă loc luptei, o luptă care se poate termina uneori, chiar dacă rareori, cu consolidarea relaţiei.

Fondată, lupta devine inutilă de cele mai multe ori, căci disconfortul pe care-l implică gelozia distruge constant farmecul şi puterea sentimentelor, oricât de solide ar fi.

Gelozii mărunte şi nejustificate ore-n şir, zile la rând, paranoia, sufocare... Când nu a mai fost sigur pe sentimentele mele, a început declinul. Şi calvarul a continuat până mi-a întins o capcană. A încercat să mă facă geloasă. Aşa am aflat că nu-mi mai rămăsese decât orgoliul, care m-a împins să reacţionez radical. Să plec. Când iubeşti nu renunţi şi nu alegi niciodată calea cea mai simplă. Cum gelozia dă măsura sentimentelor, să plec a fost atunci o decizie înţeleaptă.

Nu suport să devin ceea ce urăsc la ceilalţi, iar unul dintre lucrurile care-mi displac profund este criza nejustificată de gelozie. Unii numesc asta patimă, pasiune pură, sentiment curat. Alţii îi zic boală. Oricum s-ar chema, gelozia m-a ajutat să devin de fiecare dată doar o „cometică-jumătate”.

Durerea resimţită din cauza ei este poate chiar mai crudă decât durerea despărţirii. Greu de controlat, imposibil de calmat, justificată sau nu, gelozia distruge încrederea şi echilibrul unei relaţii. Am încercat să o manipulez la nivel raţional, în speranţa că disconfortul fizic va dispărea… Inutil. Gelozia e toxică oricum, cu sau fără motive întemeiate şi, dacă aş putea alege, mi-aş dori să existe un antidot pentru toate momentele când imaginaţia mea o ia razna.