Acesta este mesajul pe care-l transmite organizaţia OXFAM în cel mai recent raport al său, Preţul demnităţii: „criza economică provocată de coronavirus ar putea să trimită direct în zona sărăciei peste 500 milioane de oameni...dacă nu se iau măsurile strict necesare, această criză va provoca imense suferinţe din cauza exploatării inegalităţii extreme între bogaţi şi săraci, între naţiuni bogate şi naţiuni sărace, între bărbaţi şi femei... între 6% şi 8% din populaţia mondială ar putea să fie afectată de sărăcie deoarece guvernele au oprit economia în mai multe ţări în scopul de a opri propagarea virusului. Aceasta înseamnă o contracţie potenţială de 10 ani în lupta împotriva sărăciei, chiar de 30 de ani în unele regiuni ca Africa subsahariană, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. În consecinţă, ca urmare a pandemiei de acum, mai mult de jumătate din populaţia mondială ar putea fi condamnată să trăiască sub pragul de sărăcie“.

Aici aveţi explicaţia reală a uriaşei dileme cu care se confruntă acum liderii ţărilor din G7 şi G20: ce facem, ne asumăm un risc mortal la propriu pentru toate naţiunile noastre şi luăm decizia de a redeschide pieţe muncii şi reporni motoarele economiei, cu certă posibilitate de propagare globală a unui al doilea sau al treilea val al epidemiei ce se poate relansa oricând în lipsa unui vaccin sau unui tratament eficient? Sau, dimpotrivă, vor fi urmate mesajele de prudenţă maximă lansate de comunitatea ştiinţifică şi de profesioniştii din sistemele de sănătate care spun că, spre exemplu în SUA (unde a fost depăşit pragul de 2000 de decese pe zi, fără să se fi atins vârful de epidemiei) s-ar putea produce o tragedie enormă dacă s-ar renunţa la măsurile severe de protecţie şi sistemul de carantină.

Corelarea celor trei crize

Şi nu din înalte şi deosebit de lăudabile considerente umaniste începe îngrijorarea deoarece apare foarte probabilă – în cazul în care se menţin actualele tendinţe – o corelare între cele două pandemii care at putea avea o lungă perioadă de suprapunere. Caz în care poate fi generată o enormă nouă presiune socială, dublată sau coroborată sau, cum spun acum unele studii, iniţiată de o criză alimentară produsă în condiţiile unei dereglări climatice extraordinar de ample.   

Urmează trei reuniunii vitale pentru discuţia globală asupra regimului ieşii din criză şi evitarea amplificării recesiunii şi a opri alunecarea în zona de dezastru: e vorba despre „reuniunile de primăvară“ ale Băncii Mondiale şi FMI 17-19 aprilie, iar miniştrii de finanţe din G20 şi guvernatorii Băncilor centrale se vor întâlni avea pe 15 aprilie. Şi aici avem o altă dilemă deschisă şi deloc uşoară: se va ajunge oare la un acord pentru elaborarea unui model de ieşire din criză pe baza unui model etapizat recomandat (modelul în „V“ sau în „L“)? Dacă da, va fi credibilă perspectiva unei solidarităţi de acţiune a tuturor guvernelor din ţările cu economiile-motor de dezvoltare ale planetei? Varianta de schimb fiind cea mai riscantă şi dramatică dar care prezintă „avantajul supravieţuirii garantate la scară mică“, adică măsuri cu caracter populist şi valoare electorală vizând, cu orice risc, reluarea activităţii economice şi scăderea nivelului şomajului.

Necunoscuta centrală a acestei discuţii stă în evaluarea duratei reale a pandemiei. Sigur că principala variantă de lucru se bazează pe faptul că, în două-trei luni, poate cel mai târziu sfârşitul anului, va exista pe piaţă atât vaccinul, cât şi tratamentul pentru COVD-19. în principiu, spun experţii, adoptând încă de acum măsuri riguroase de ordin financiar, ar fi posibil ca ţările dezvoltate să reziste şi să asigure injectarea pe piaţele naţionale a sumelor necesare pentru ajutorarea companiilor mici, medii şi mari de a micşora cumva efectele loviturilor pe care le primesc în perioadă de pandemie. de acum. Dar nimeni nu ştie să evalueze, nici măcar cu o aproximaţie care să fie considerată realistă, cum va arăta, în aceste ţări, economia post-pandemie, care anume dintre companii vor funcţiona în continuare şi ce va rămâne închis. Şi asta complică enorm ecuaţia de supravieţuire în ţările din următorul cerc, cele care depind (câteodată în totalitate) de nivelul comenzilor de producţie sau materii prime lansate de ţările dezvoltate.

În acest ţări impactul este deja devastator: conform estimărilor ONU, ca urmare a pandemiei, piaţa muncii din Africa s-ar putea reduce la jumătate. În altă parte a lumii, în Bangladesh – notează raportul OXFAM – mai mult de 1 milion de persoane din sectorul textile au intrat acum în şomaj din cauza anulării comenzilor din ţările dezvoltate.

O asemenea prelungire a pandemiei în criză economică plus una alimentară poate avea ca efect migraţii necontrolate şi masive, o „migraţie a sărăciei extreme“ de dimensiuni cum nu am mai văzut până acum. Unde mi se pare că OXFAM are dreptate este în momentul în care se referă la criza din 2008:

Guvernele trebuie neapărat să reţină lecţiile crizei financiare din 2008 când salvarea băncilor şi companiilor a fost finanţată din buzunarul cetăţenilor: criza i-a costat pierderea de locuri de muncă, oprirea creşterilor salariale şi tăieri masive la nivelul unor sectoare esenţiale precum sănătatea. Planurile de relansare economică trebuie să susţină personalul muncitor şi să refinanţeze micile întreprinderi. Susţinerea acordată marilor întreprinderi trebuie să fie condiţionată de o acţiune vizând construcţia unor economii mai juste şi mai durabile“, spune Jose Maria Vera, directorul interimar al organizaţiei.

Până aici, totul este OK, cu asta încep şi proiectele de acum ale Comisiei Europene. Unde cred că ceva este greu, dacă nu chiar irealizabil, este că, din nou, propunerea cheie a Raportului continuă stilul de raţionament care a fost dominant în ultimele decenii şi care, în mare parte, este responsabil pentru dezastrul în care se află economiile din ţările sărace sau în curs de dezvoltare. mereu dependente de un ajutor extern şi suferind din cauza condiţiilor în care este uneori acordat. Astfel, din nou, în viziunea OXFAM, soluţuia stă în „cele 2500 miliarde dolari necesare conform ONU, pentru susţinerea ţărilor în curs de dezvoltare în perioada pandemiei la care ar mai fi nevoie de un plus de 500 miliarde... plus alte resurse care pot fi mobilizate prin instituirea urgentă a impozitelor de solidaritate, spre exemplu un impozit pe beneficiile excedentare sau pe marile averi“. Foarte dificil de imaginat o asemenea schemă în momentul în care fiecare stat se zbate să-şi drămuiască propriile venituri în previziunea următoarelor şocuri.

Asta nu înseamnă că mecanismele de solidaritate de acum, toate gerate de organismele internaţionale sau de organizaţiile umanitare private, nu vor trebui să funcţioneze în continuare. Dar, în acelaşi timp, ar trebui identificate mecanismele sociale care, după pandemie, vor fi cele mai utile pentru a înlocui pe cele nefuncţionale din economiile care suferă tocmai pentru că, în mare, funcţionează după logica extremei dependenţe, moştenire a educaţiei coloniale. Acolo se poate schimba ceva, iar şocul pandemiei poate însemna şi trezirea la realitatea unei lumi care nu va mai funcţiona ca până acum. În bine sau în rău, urmează să ne intrăm într-o altă realitate, fără pauză. Lumea nu admite haosul şi sistemele se reechilibrează instantaneu.

Întrebarea se pune acum. Răspunsul va fi vizibil extrem de rapid.