Cifrele sunt dramatice şi readuse în amintire, măcar pentru a înţelege motivaţia profundă a crizelor violente care izbucnesc în ultima perioadă, cu o frecvenţă din ce în ce mai îngrijorătoare, alimentând un flux enorm şi constant de migranţi ilegali care au început deja să dezechilibreze foarte serios plasa de securitate socială a unora dintre statele UE. Fenomenul este cauzat de combinaţia între efectele dezastruoase ale schimbărilor climatice, maladiile sau pandemii în ţări unde sistemele sanitare sunt la limita mizeriei, în prezenţa conflictelor endemice. Numărul celor aflaţi în situaţie disperată creşte în fiecare an cu un număr constant de aproximativ 22 de milioane de persoane. Concluzia este că „la nivelul anului 2020, aproximativ 168 milioane de persoane din 53 de ţări vor avea nevoie de asistenţă umanitară şi de protecţie. Asta reprezintă aproximativ o persoană la 45 dintre locuitorii planetei. Este cel mai ridicat procentaj în ultimele decade“. 

Dintre factorii caracteristici pentru 2019 şi care urmează să se amplifice în 2020 se numără şi acela, teribil, al recrutării copiilor de către diferitele facţiuni armate care se confruntă în războaiele tribale sau cele regionale, dar şi continuarea tradiţiei mortale a raidurilor împotriva unor obiective civile izolate, de regulă sate în junglă sau în zone puţin populate şi complet nesecurizate pentru capturarea de sclavi bărbaţi pentru muncă şi fete şi femei pentru alimentarea traficului intens de „obiecte sexuale“ favorizat în primul rând de organizaţiile jihadiste. Acesta este contextul în care ONU precizează că una din cinci persoane care trăiesc în zonele de conflict suferă de o problemă de sănătate mintală.

Este vorba despre teritorii unde s-au desfăşurat sau au loc în continuare conflicte distrugătoare şi care au dus la dispariţia, cel mai adesea la nivelul unor regiuni la fel sau mult mai întinse decât multe ţări europene, a tuturor infrastructurilor care să permită un mod de viaţă minimal, dispărute în totalitate fiind şi dispensarele şi spitalele, singurele facilităţi de acest gen fiind cele susţinute din donaţii internaţionale: Yemen, Afganistan, Burundi, Irak, Siria, Republica Centrafricană.

 

Doar imaginaţia romantică i-ar putea face pe unii să creadă că, odată implantate în zonele distruse de boli şi războaie, tabere medicale sau centrele pentru refugiaţi beneficiază de oarece protecţie. Dimpotrivă, devin ţinte privilegiate.

Le-am văzut cum arătau în Africa sau Asia după trecerea unuia dintre nenumăratele raiduri de prăduire. Erau şi sunt nemilos atacate  în primul rând pentru a fura medicamente şi instalaţii minimale şi de primă necesitate (aparatură de transfuzii, mese de operaţii de campanie, defribilatoare etc). Medicii şi asistentele care protestează sunt ucişi imediat, aşa cum sunt căutaţi, identificaţi şi executaţi răniţii din etnia (sau etniciile) adversare ale grupului care efectuează razia respectivă. Ca o completare necesară, trebuie să adaug că, în fiecare zi, sunt organizate expediţii militare (de diversele bande înarmate care acţionează în regiune) împotriva caravanelor care aduc medicamente şi provizii, ulterior revândute pe piaţa neagră. Sau sunt organizate ambuscade împotriva avionelor care aduc provizii şi sunt obligate să aterizeze pe pistele de pământ improvizate,

Cu toate acestea, acţiunile umanitare trebuie să continue fiind singura şansă oferită populaţiilor aflate la limita disperării, sărăciei şi lipsei de speranţă.

Propriile lor guverne ce responsabilitate au? Absolut niciuna deoarece, în toate cazurile, este vorba despre „state eşuate“ care au pierdut orice control asupra resurselor ţării, au lăsat să se degradeze sau să dispară propriile infrastructuri şi, progresiv, au devenit dependente de ajutorul extern, de regulă acordat de două tipuri de donatori. Primii sunt ansamblul multinaţionalelor care au obţinut sau solicită concesiuni în condiţii care sunt infinit mai dure şi sălbatice decât orice exploatare din perioada colonială. Al doilea donator sunt organizaţiile internaţionale, binevenite atâta timp cât vin, îşi fac treaba şi nu pun niciun fel de întrebări deranjante. Cum o fac, cum îndrăznesc să iasă din rezervaţie, cum încep atacuri nerevendicate asupra depozitelor şi taberelor, le sunt împuşcaţi câţiva dintre voluntari şi, astfel, sunt silite să renunţe sau să se retragă.

Acesta a fost cazul cu ONG-urile sau instituţiile afiliate ONU care au vorbit despre sechestrarea oamenilor (bărbaţi, femei, copii) de către membrii unor bande înarmate care i-au vândut ca sclavi, forţă de muncă regăsită apoi în mine sau exploatări agricole. Sau au început să pună întrebări despre provenienţa unor stocuri masive de produse medicale vândute pe diverse pieţe şi identificate de occidentali ca provenind din transporturi jefuite şi de care poliţia locală nu ştie niciodată nimic. În asemenea situaţii, sfatul celor din echipele private de securitate cu care te deplasai prin zonă era ca, înainte să începi să pui întrebări, să te uiţi bine la cum arăta punctul de vânzare al medicamentelor: un pick-up pe platforma căruia se găsea marfa, paza fiind asigurată de alte câteva maşini pline de soldaţi sau de copii-soldaţi înarmaţi, plus cel puţin o mitralieră grea pe afetul improvizat în spatele uneia dintre maşini de teren. În principiu, la taraba respectivă întrebai de orice: sclavi pentru muncă, băieţei şi fetiţe în orice caz sub limita maximă de 10 ani, arme de toate felurile, muniţie, echipamente militare de transmisiuni sau de bruiaj etc. Dar şi poţi cere să ai o primă întâlnirie cu un organizator local al lanţului profesionist de migraţie ilegală. acceptaând să plăteşti o parte din suma imensă solicitată (5000 Euro în medie), evident că nu ai bani pentru restul şi atunci semnezi, alături de soţie, contractul care stipulează că, la destinaţie, veţi lucra ca sclavi în locaţiile  în care veţi fi repartizaţi. Plus că, imediat, cedezi unul sau doi copii  (sumele fiind de maximum 500 pentru fiecare „jucărie sexuală“). Toată lumea ştie, toată lumea vede, nimeni nu face nimic. Restul poveştiui îl găsiţi în sutele de oferete de pe DarkNet.

Din nou, în acest an 2019 am văzut cum scade nivelul observării reglementărilor prevăzute de legislaţia internaţională. Conflictele armate ucid şi schilodesc un număr record de copii. Anul trecut, vă supuneam că în conflictele din 2018 fuseseră ucişi sau schilodiţi 12.000 de copii. Acesta era cel mai mare număr de victime înregistrat vreodată în istorie. Iar anul acesta a fost şi mai rău. Copiii aflaţi în zonele de criză devin o generaţie pierdută şi femeile şi fetele sunt într-o situaţie mai mare de risc din cauza violenţei bazate pe motive sexuale şi de gen. Am constatat şi o creştere alarmantă a atacurilor asupra celor care lucrează în facilităţile destinate să aducă o uşurare celor a căror viaţă a fost distrusă de aceste crize. În primele 9 luni ale acestui an, cele 791 de atacuri împotriva personalului şi bazelor noastre au provocat 171 de morţi. În 2018, au avut loc 400 de atacuri, s-au înregistrat 131 de morţi şi 130 de persoane răpite.

Mark Lowcock, Subsecretar General, coordonator pentru probleme umanitare şi ajutor de urgenţă 

Acesta este adevărul brutal. Şi aceasta este una dintre crizele majore care, în 2020, se va constitui ca ameninţare globală de securitate la adresa Europei în primul rând, a lumii întregi în general, în indiferenţa mortală a tuturor celor care trăim în ea.