Sancţiunile privesc tranzacţiile cu metale, inclusiv aur, importurile de autoturisme şi avioane, exporturile de fistic si carpete iraniene şi achiziţia de dolari americani de către Teheran sau deţinerea, cumpărarea şi vânzarea de riali în afara Iranului. Reprezintă o lovitură dură pentru economia iraniană, dar nici pe departe la fel de devastatoare cum va fi reintroducerea pe 4 noiembrie 2018 a sancţiunilor ce ţintesc industria petrolieră iraniană, exportul şi importul de petrol şi gaze naturale şi sistemul bancar/financiar iranian în ansamblu. Consecinţele previzibile ale sancţiunilor de azi sunt o încetinire a creşterii economice iraniene şi a retehnologizării unor sectoare industriale, precum şi o cădere a monedei iraniene însoţită de o limitare a posibilităţilor Băncii Naţionale Iraniene de a interveni pentru a apăra cursul. Consecinţele intrării în vigoare a sancţiunilor din noiembrie vor fi blocarea completă a economiei iraniene, abandonarea de către Teheran a JCPOA şi reluarea programului nuclear militar suspendat în prezent.

Diplomaţii Uniunii Europene şi ai ţărilor membre sunt conştienţi că o reluare a programului nuclear militar iranian înseamnă implicit o inevitabilă intervenţie militară împotriva Iranului, intervenţie declanşată de o coaliţie formată din Statele Unite, Israel şi câteva state arabe. Chiar dacă e posibil ca americanii şi aliaţii lor să execute lovituri aeriene punctuale asupra unor obiective strategice iraniene, aceştia vor riposta inevitabil la orice atac asupra propriului teritoriu şi vor lovi, la rândul lor, obiective strategice militare sau petroliere ale americanilor şi ale statelor arabe din Golf. Escaladarea este, aşadar, obligatorie, iar rezultatul direct al oricărei lovituri majore, de orice parte ar fi efectuată, unul singur: războiul.

Declanşat, războiul nu va putea fi limitat la Iran, deoarece iranienii controlează câteva zeci de mii de luptători în Irak şi parte din guvernul irakian, câteva zeci de mii de luptători în Siria şi este aliat cu Assad, câteva zeci de mii de luptători în Liban şi un partid politic aflat la guvernare, este aliat cu rebelii Houthi in Yemen, cu rezistenţa şiită in Bahrain şi Arabia Saudită şi dezvoltă o relaţie complexă şi preponderent pozitivă cu Qatar şi Oman. Prin urmare, când vorbim de război cu Iran, nu vorbim de un război în Iran, ci în întregul Orient Mijlociu, de la Mediterana până-n Pakistan.

Am observat că mulţi susţinători ai preşedintelui american inclusiv de la noi cred că avantajul tehnologic şi militar american, indiscutabil, le va asigura acestora o victorie facilă şi rapidă, cum s-a întâmplat în cele două intervenţii în Irak. Nu e deloc aşa. Un război cu Iran nu poate fi câştigat, iar orice paralelă cu Irak denotă doar naivitate şi dorinţa fierbinte ca realitatea să se muleze pe strategiile noastre, nu invers. Irak nu avea sute de mii de luptători paramilitari activi în regiune, nu aveau un aliat precum Irak aşa cum are Iran azi, era izolat diplomatic, nu a primit sprijin deschis sau acoperit de la Rusia şi China care vor ajuta, fără îndoială, inamicii Statelor Unite, nu avea teritoriul vast şi muntos al Iranului şi aşa mai departe, diferenţele sunt enorm de multe. Ca să nu mai zic ca intervenţia împotriva Irakului a avut loc acum treizeci de ani, adică mult înainte ca războiul hibrid, prin proxy şi armament asimetric, să atingă maturitatea şi impactul decisiv pe care îl au azi în mai toate conflictele, dar în special în Orientul Mijlociu.

Preşedintele american nu este foarte preocupat de aceste consecinţe, deoarece prioritatea sa principală este să îşi ralieze suporterii, printr-o poziţie dură faţă de Iran, pentru a preveni pierderea controlului asupra Congresului american în alegerile din noiembrie şi, prin asta, sfârşitul mandatului său înainte de termen. Europenii nu îşi permit să ignore cu egală lejeritate perspectivele unui conflict cu Iran, deoarece urmările unui conflict total în Orientul Mijlociu vor fi devastatoare pentru Europa unită, pusă recent în mare dificultate de criza mult mai limitată din Siria şi parte din Irak. Mai mult, în urma fiasco-ului diplomatic care a fost summit-ul dintre americani şi nord-coreeni din Singapore, Coreea de Nord continuă să îşi dezvolte programul nuclear propriu, aşa că este foarte posibil ca, în următorii câţiva ani, Iran să nici nu mai aibă nevoie să dezvolte un program nuclear militar, fiindu-i suficient să cumpere ce are nevoie de la nord-coreeni şi să escaladeze astfel conflictul la un nou nivel: Armaghedon.

Adevăratul test va fi în noiembrie, aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că, până atunci, diplomaţia europeană va găsi o cale pentru a preveni războiul.

Iată de ce europenii fac eforturi disperate pentru a salva tratatul cu Iran şi pentru a menţine Republica Islamică în zona diplomaţiei şi a dezvoltării relaţiilor economice ce cresc costurile interne ale politicii actuale destabilizatoare şi agresive ale regimului curent de la Teheran. Liderii diplomaţiei Uniunii, ai Marii Britanii, Franţei şi Germaniei au dat astăzi o declaraţie comună prin care condamnă reimpunerea sancţiunilor de către partea americană, în condiţiile în care Iran nu a încălcat JCPOA, îşi reafirmă susţinerea pentru tratat şi declară că vor apăra companiile europene ce dezvolta relaţii economice cu Iran de efectul secundar al sancţiunilor americane. Mai mult, Uniunea Europeană va activa începând de mâine un instrument numit „blocking statute” care protejează firmele europene de efectele juridice ale nerespectării sancţiunilor impuse de o terţă parte ce nu are jurisdicţie în Europa.

Uniunea Europeană alege, astfel, explicit să continue relaţiile economice cu Iran pentru a salva JCPOA, pentru a evita intrarea iranienilor în sfera economică a Rusiei şi/sau a Chinei şi pentru a preveni escaladarea militară a tensiunilor din Golf. Din păcate, mari giganţi economici europeni au anunţat deja că îşi vor înceta oricum relaţiile cu Iran, pentru a nu pierde accesul la uriaşa piaţă americană, acces pe care măsurile de protecţie ale Uniunii nu îl pot apăra. E posibil să ajungem într-o situaţie în care Uniunea Europeana permite şi încurajează relaţiile de afaceri cu Iran, dar nicio companie europeană nu îşi asumă riscul acestor relaţii, caz în care iranienii nu vor mai avea niciun motiv efectiv să rămână în JCPOA şi îl vor denunţa. Cum poţi pretinde unui stat să respecte un tratat prin care tu îi oferi la schimb ridicarea sancţiunilor economice în condiţiile în care îi pui la loc, implicit sau explicit, sancţiunile economice respective?

Una peste alta, însă, este puţin probabil să vedem de azi începând o escaladare imediată. Adevăratul test va fi în noiembrie, aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că, până atunci, diplomaţia europeană va găsi o cale pentru a preveni războiul.