Patru priorităţi ale NATO în funcţie de lecţiile preliminare ale războiului din Ucraina

Patru priorităţi ale NATO în funcţie de lecţiile preliminare ale războiului din Ucraina

FOTO Shutterstock

Pentru a-şi menţine capacitatea de apărare şi descurajare pe termen lung, NATO va trebui să ia măsuri în vederea implementării a patru priorităţi operaţionale, fiecare dintre ele fiind derivată din lecţiile preliminare ale războiului ruso-ucrainean, arată o analiză a Atlantic Council.

Ştiri pe aceeaşi temă

Capabilităţile forţelor NATO: Pregătire şi susţinere

 
În primul rând, aşa cum arată o analiză recentă a UE, aproape toate naţiunile membre NATO cu excepţia SUA, au subfinanţat ani de zile apărarea, drept urmare au acumulat lacune şi deficienţe în privinţa capabilităţilor militare colective. Mai important, arată aceeaşi analiză, „capacitatea de a opera cu spectrul complet de forţe, la mare intensitate, a fost neglijată”.
 
Acest deficit, ţinând de purtarea unui război convenţional în profunzime, este recunoscută de liderii militari ai ţărilor din NATO. Armatele europene, şi în special Germania, au avut de suferit în urma subfinanţării şi neglijenţei strategice cronice. Deşi dimensiunea şi resursele militare ale SUA sunt la cu totul altă scară, armata americană nu este totuţi pregătită suficient în termeni de muniţii şi provizii în cazul unui conflict susţinut, de mare intensitate.
 
Cerinţele necesare pentru a avea succes într-un asemenea conflict presupune în primul rând stocuri suficiente de armament şi resurse de sprijin. 
 
Potrivit raportului UE, capabilitatea ce are nevoie urgentă de remediere este „refacerea stocurilor”.
Lecţiile războiului din Ucraina arată că echipamentele ce ar spori manevrabilitatea şi letalitatea unităţilor terestre, şi arsenalul unui conflict prelungit pe luni sau ani, ar trebui să cuprindă: blindate, sisteme de apărare aeriană portabile şi cu rază medie de acţiune, drone pentru recunoaştere şi atac, artilerie cu rază lungă de acţiune, capacităţi de apărare aeriană, rachete de precizie.
 
Pentru a remedia deficienţele considerabile, atingerea ţintei de 2% din PIB pentru apărare rămâne o bornă importantă, dar pentru a creşte imediat pregătirea de luptă a forţelor naţionale este nevoie de un plan pe termen mai scurt – de pildă, pe o perioadă de trei-patru ani, în care să fie asigurate fluxuri de finanţare a investiţiilor.
 
Un model ce poate fi urmat şi de alte ţări este al Germaniei care şi-a propus să ajungă la cheltuieli de apărare de 2% din PIB prin investiţii de sută de miliard de euro în decurs de patru ani.
Comandamentul Suprem Aliat pentru Europa (SACEUR) ar trebui să aibă sarcina de a examina şi raporta pregătirea forţelor ce ar fi convocate în caz de urgenţă.
 
Un efort concentrat asupra pregătirii şi susţinerii, generat prin procesul de planificare a apărării şi supravegheat de SACEUR, va îmbunătăţi în mod semnificativ postura de descurajare şi apărare a NATO, arată Atlantic Council.
 

Desfăşurarea forţelor NATO include şi o componentă europeană substanţială

 
Disponibilitatea Rusiei de a folosi forţa militară, extinderea prevăzută a Alianţei cu Finlanda şi Suedia, necesitatea ca Statele Unite să aibă capacitatea de a acţiona simultan în două teatre principale - regiunea Indo- Pacifică şi Europa - sunt factori care justifică o revizuire a posturii NATO în privinţa desfăşurării forţelor. În linii mari, asta ar însemna suplimentarea lor regulată, îmbunătăţirea capacităţilor de mobilitate,  asumarea unor roluri mai semnificative din partea Europei şi Canadei, înnoirea descurajării nucleare.
 
Răspunsul continuu al NATO la invazia Ucrainei de către Rusia a dus deja la o prezenţă semnificativ mai mare în est. Statele Unite au acum aproximativ o sută de mii de forţe în teatrul european, iar patru noi batalioane îmbunătăţite  Forward Presence (eFP) conduse de naţiuni europene au fost înfiinţate în Bulgaria, Ungaria, România şi Slovacia. Cu toate acestea, actualele forţe ale NATO nu sunt poziţionate pentru a face faţă unui atac rusesc împotriva Alianţei declanşat în afara contextului Ucrainei.
 
Prin urmare, NATO ar trebui să facă planificări împotriva a două tipuri de conflict – un atac focalizat  asupra ţărilor baltice de acaparare a unor teritorii, respectiv un atac de mai mare anvergură considerat necesar pe baza calculului geopolitic al Rusiei – de exemplu, escaladarea ca răspuns la acţiunile NATO întreprinse pentru a opri luarea de teritorii.
 
Pentru a maximiza poziţia de apărare a NATO, naţiunile europene ar trebui să furnizeze o parte substanţială din forţele necesare:
 
În primul rând, Franţa, Germania şi Regatul Unit ar trebui să planifice să îşi asume roluri importante. 
În al doilea rând, structurile militare europene includ o serie de formaţiuni multinaţionale existente, cum ar fi Joint Expeditionary Force condusă de Regatul Unit (include Norvegia, Finlanda, Danemarca, Islanda şi statele baltice) şi German-Netherlands Corps. Trebuie luate decizii cu privire la dacă şi cum ar trebui incluse astfel de formaţiuni într-o apărare eficientă.
 
În al treilea rând, forţele aeriene europene sunt substanţiale şi ar juca, de asemenea, un rol important în orice conflict. Adăugarea a peste o sută de avioane de vânătoare din Finlanda şi Suedia va completa capacităţile NATO, la fel ca şi achiziţia de avioane de vânătoare F-35 de către Danemarca, Finlanda, Ţările de Jos, Norvegia, Polonia şi Regatul Unit.
 
O abordare eficientă a descurajării şi apărării ar putea fi realizată prin îmbunătăţirea nivelului de prezenţă în fiecare dintre ţările baltice şi în Polonia şi însoţirea acestuia cu capacităţi de mobilitate îmbunătăţite construite în jurul materialului prepoziţionat.
 
Există sprijin pentru o astfel de prezenţă sporită, cancelarul german spunând recent: „Suntem gata să ne consolidăm angajamentul şi să o dezvoltăm în sensul unei brigăzi de luptă robuste”.
 
Regatul Unit, Canada şi Germania, care conduc batalioanele eFP, ar putea menţine câte o brigadă grea în Estonia, Letonia şi Lituania, în timp ce Statele Unite ar putea menţine trei brigăzi grele, cu accent pe Polonia, dar făcând exerciţii regulate cu acestea şi alte forţe din Marea Baltică.
 
Cu toate acestea, dacă obiectivul este de a trece de la o capacitate cosmetică la una efectivă, cele şase brigăzi ar trebui să fie doar o parte a unui efort de arme combinate. Mai precis, o forţă desfăşurată complet capabilă ar include cel puţin o brigadă de pompieri, preferabil două; unităţi de apărare aeriană cu rază scurtă de acţiune de suport; şi material prepoziţionat pentru încă 5-7 echipe de luptă la nivel de brigadă, care ar putea include blindate, infanterie şi formaţiuni de vehicule.
 
Forţele aeriene ar trebui să aibă materialul şi aranjamentele de desfăşurare planificate (inclusiv apărarea aeriană şi antirachetă) pentru a sprijini nu mai puţin de treizeci de escadrile de luptă, plus avioane pentru comandă şi control, ca şi pentru informaţii, supraveghere şi recunoaştere.
 
În nord, deşi NATO a planificat întotdeauna apărarea Norvegiei, alăturarea Finlandei şi a Suediei va necesita o poziţie revizuită şi îmbunătăţită la Marea Baltică şi în Nordul Îndepărtat.
 
În zona Mării Negre, Franţa s-a angajat să conducă unul dintre noile batalioane eFP. Franţa ar putea fi o naţiune cadru pentru apărarea Mării Negre, inclusiv prepoziţionarea de material în regiune pentru a asigura o întărire rapidă.
 
Menţinerea controlului asupra strâmtorilor dintre Marea Neagră şi Marea Mediterană va fi, de asemenea, o sarcină cheie, Turcia preluând rolul principal, dar acest efort ar trebui coordonat cu rolul de naţiune-cadru al Franţei.
 
NATO ar trebui să planifice forţe în cazul unui atac pe scară largă al Rusiei – pentru asta nu are nevoie doar de trupe suficiente, ci şi de capacitatea de a se deplasa suficient de prompt în poziţii de luptă.  Or, există o incertitudine considerabilă cu privire la capacităţile de mobilitate în Europa. Problema pentru NATO ar fi să poată deplasa un număr mare de forţe simultan.
 
Potrivit relatărilor de presă, ţările baltice „au propus ca un contingent de aproximativ 20.000 de soldaţi de dimensiunea unei divizii să fie însărcinat cu deplasarea rapidă către fiecare dintre ele dacă sunt ameninţate”. 
 
Summit-ul ar trebui să însărcineze SACEUR să revizuiască cerinţele de mobilitate pentru o forţă semnificativă, ceea ce ar putea include exerciţii de tipul aşa-numitelor exerciţii Jack Voltaic din Statele Unite, care au antrenat „infrastructura civilă [care] influenţează desfăşurarea militară... [şi] proiecţia forţei”.
 
În cele din urmă, pe lângă cerinţele de forţă convenţională descrise mai sus, NATO va trebui să îşi consolideze credibilitatea descurajării sale nucleare – cel mai important, prin modernizarea planificată a întregului spectru al forţelor nucleare americane, precum şi a celor ale Franţei şi Regatului Unit.  Acest lucru va contribui la descurajare, inclusiv ca element de gestionare eficientă a potenţialului conflictelor simultane din Europa şi Indo-Pacific. Forţele nucleare sunt un domeniu în care armata rusă a întreprins o modernizare susţinută în ultimii cincisprezece ani, având ca rezultat mai multe tipuri de arme noi.
 

Rezilienţa securităţii cibernetice pentru infrastructurile critice

 
În cazul unui conflict cu Rusia, o apărare de succes va depinde în mare măsură de capacităţile de securitate cibernetică, pentru a menţine funcţionarea infrastructurilor critice.
Războiul cibernetic substanţial al Rusiei împotriva Ucrainei subliniază importanţa unei securităţi cibernetice eficiente.
 
„Toate dovezile disponibile indică faptul că Rusia a folosit o campanie cibernetică coordonată menită să ofere forţelor sale un avantaj timpuriu în cursul războiului său din Ucraina... [L]a amploarea operaţiunilor cibernetice distructive ale Moscovei a fost fără precedent. În ziua în care a început invazia, unităţile cibernetice ruseşti au desfăşurat cu succes mai multe programe malware distructive – inclusiv împotriva ţintelor militare convenţionale, cum ar fi infrastructura de comunicaţii civile şi centrele militare de comandă şi control – decât restul puterilor cibernetice ale lumii într-un an... efectele cumulate ale acestor atacuri au fost izbitoare. În orele dinaintea invaziei, Rusia a lovit o serie de ţinte importante în Ucraina, făcând inoperabile sistemele informatice ale mai multor sectoare guvernamentale, militare, ca şi ale infrastructurii critice”,  a scris secretarul general adjunct al NATO pentru informaţii.
 
Prin procesul de planificare a apărării, NATO ar trebui să stabilească ca obiectiv un plan de securitate cibernetică care să utilizeze cele mai eficiente abordări de securitate cibernetică, şi anume o combinaţie de arhitecturi zero-trust, vânătoare avansată de ameninţări şi analiză continuă a vulnerabilităţii.
 
Până în prezent, NATO a ales să-şi descrie sarcina de rezilienţă în domeniul securităţii cibernetice, în mare măsură, ca protecţia doar a reţelelor NATO. Aceasta este o abordare prea restrânsă. Capacităţile de luptă ale NATO depind în mare parte de infrastructurile critice cheie - reţeaua electrică, conductele, spaţiul aerian, calea ferată şi porturile- care trebuie să fie operaţionale pentru a sprijini lupta. Este valabil şi pentru capacităţile guvernamentale.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările